Affluenza

În incursiunile mele sporadice în lumea cărților proaste de consum, am dat peste această minunăție de junk book, achizițonată din orașul fastuos de care v-am povestit în alt loc. Încă am reale dificultăți în a înțelege cărui scop îi servește tipul acesta de carte ,,inspirațională” (parcă așa îi zice): de-al asigura pe cititorul prins între două stații de metrou că opiniile sale despre societate, univers și Dumnezeu sunt deja adevărate? Sau de a-l încuraja că nu este singurul penibil în situația lui? Sau de a-l face să creadă că este cumva ,,mai special” dacă cineva îl pune să dea bani pe o carte cuprinzînd o imagine infirmă a lui însuși? Încă nu pot alege între aceste posibilități, dar între asemenea ambiguități o ambiguitate chiar mai mare este binevenită.

În fine, să trecem la subiect. Autorul este un anume Oliver James, psiholog cu pregătire în psihanaliză, absolvent de Cambridge (chestiune cu care la un moment dat în cărțoi, Oliver James – ce nume banal, cu rezonanțe de bucătărie! – se laudă în treacăt), care scrie despre societatea de consum și valorile care populează arealul anglo-saxon, mai ales în bătrânul Albion. Nu știu în ce măsură cartea este produsul unui psiholog autentic (are câteva zeci de pagini de note și chiar o bibliografie substanțială) sau doar ce crede autorul ei despre ceilalți, sine, devenire, căutarea fericirii și atâtea altele cu aceiași deosebită greutate. Nu am citit-o atât pentru conținut (la care am să mă refer numaidecât), ci pentru șansa unică de a descoperi nuanțe autobiografice care îmi relevă încă și mai bine trăsăturile de spirit ale omului vestic plat.

Cartea se deschide precipitat cu un soi tâmpit de test psihologic, din acelea pe care le poți găsi lângă o lucioasă reclamă Nivea în revistele mondene, despre cât de îmbrobodiți suntem de Affluenza, boală catalogată ironic de Oliver J. ca îmbinarea dezastruoasă din punct de vedere psihic dintre afluența economiilor dezvoltate și virusul gripal cu râspandire rapidă de a consuma încă și mai mult pentru a fi cineva în asemenea colectivități mastodonte și hiperactive. Concluzia este că dacă vreți să aveți iahtul lui Nicu Gheară și psihic arătați ca fetele din Sex and the City (adică la pământ sau la saltea, cum doriți), deși o duceți financiar ok, înseamnă că suferiți de affluenza. Tot ce urmează pe sute de pagini este exemplificarea/amplificarea și nuanțarea acestei idei. Da, știu că am avut răbdare, dar, credeți-mă, am răbdare cu toți tâmpiții, chiar și când îi grăbesc într-o parte sau alta, în fiecare zi.

După zeci de interviuri realizate cu inși din țările dezvoltate (Anglia, Noua Zeelandă, Australia, Singapore, SUA, Olanda, Danemarca), Oliver a ajuns să creadă că trăim o infecție globală, bazată pe câte zeci de ore de muncă prestezi pe săptămână, ce poziție ai în companie, câți bani produci anual, pe ce îi dai (mașini mari, case și mai umflate, pînă la Gucci, Hermès și Louis V.) și cât de puțin împăcat cu tine și cu familia ta (dacă ai așa ceva) ești după o carieră de succes. Se pare, zice Oli, că nevoile noastre sunt în mare parte artificial susținute de invidia colectivă și de campaniile de PR și marketing ale marilor concernuri, prin intermediul cărora trusturile media fac miliarde (iar cei care plătesc trilioane), pentru a ne înjuga și mai mult la roata consumului imbecil și deșănțat. Majoritatea celor cu care discută Oli (multimultimilionari cu care autorul se află într-o incertă relație de distanțare valorică – uite cât rău își fac lor înșile din cauza Affluenzei! – și show-off britanic: îi cunosc personal, mă aflu printre ei, îmi frec tweedul de hainele lor, știu ce înseamnă împlinirea visurilor celor mai mulți!) sunt niște personalități șterse, ultrabanale. Nu am de gând să exemplific, dar la unele relatări am avut impresia că mai interesant ar fi să-i aud pe Nicolae Guță sau Adi Minune vorbind despre viețile și averile lor decât nu știu care new-yorkez nevrotic și stupid. Partea cu adevărat valoroasă a cărții este numărul (da, cantitatea) impresionant de povești de viață, reproduse în detaliu, pe care le găsiți excelent relatate de Oliver (într-o engleză viguroasă și incitantă) și numitorul comun al tuturor, pe care Oliver James nu îmi dă impresia că îl sesizează: nici unul nu are valori autentice. În societățile în curs de dezvoltare sau subdezvoltate, ordinea tradițională, deși în contractare și anomie, încă mai subzistă, iar un așa-numit tabel de valori morale (mai mult sau mai puțin religioase la origini) funcționează la nivel de discurs și organizare interpersonală. Chiar și la noi în țară, indiferent că suntem un neam de hoți și curve, aveam încă dimensiunea denumirilor corecte: mai sunt mulți care ar putea pe loc să afirme că nu știu ce starletă de la TV este târfa unuia sau altuia îmbogățit peste noapte sau că W. este un individ corupt și bun de pârnaie (în Vest, toleranța și political correctness-ul nu te lasă nici cu ușile închise să fii atât de agresiv și nepoliticos cu tovarășii tăi cetățeni). Nu-i vorba aici de a oferi un blam absolut sau de a fi cu adevărat sigur că cel, oricum, nepedepsit este cu adevărat vinovat de una sau alta, ci de existența acestor cuvinte: hoț și târfă, folosite cu exactitate și siguranță. Poate vi se pare hilar, dar limba este cel mai bun purtător al moravurilor. Există într-o limbă vestică ceva asemănător sensului pozitiv al cuvântului ,,șmecher”, care la noi este un interlop respectabil, un mic nemernic, un ticălos viclean și împlinit? Mă îndoiesc că realitatea șmecheriei există pentru ca numele ei să prindă simultan viață. Iar la noi valorile materialiste au sens: dacă un moment te plictisești de bunăstare, ieși un pic în mizeria cotidiană și îți reglezi imaginea impecabilă de sine pe care un bogătan din Beverly Hills nu o poate avea fiindcă toți în jur sunt cam pe la același nivel pe o rază de 500 de km. Sărăcia și modestia economică ne mențin lucizi și dispuși să apreciem corect valoarea reală (nu doar simbolică) a unui produs.

Or, în cartea lui Oliver James, portretul axiologic este aproape identic la orice victimă a Affluenzei: toți o duc financiar bine (cu salarii de zeci de mii de euro pe an sau direct milionari), toți se chinuie să gândească pozitiv (un fel de gândire optimistă a învingătorului robot: sincer până la grotesc, hiperactiv și superocupat, dar nu plin de viață, mai mult un automat de ultimă generație decât un om în carne și oase; poate doar egoismul și certitudinea falsă a propriei importanțe aduc o briză de veche ticăloșenie omenească în atmosferă), toti au motivații extrinseci (faimă, putere, bani, sex, case, excursii exotice) și nici una care să corespundă unor nevoi interioare (adică nu se bucură realmente de ce au), toți vor să fie atractivi fizic (să arate ca în revistă), să își cumpere cât mai multe bunuri de care nu au realmente nevoie, să își rezolve frustrările copilăriei prin a le oferi celor mici tot ce nu au avut ei parte ca adulți în devenire, să își educe odraslele într-un mod la fel de aiuristic ca felul lor de a gândi, nici unul nu dă doi bani pe familie înainte de 3o-35 de ani (iar după aceea vin plafonarea sau divorțul: condiția tinerelor mame devine o condamnare socială atunci când stau acasă în primii ani ca să aiba grijă de cei mici, deși soții lor câștigă mai mult decât ar fi nevoie pentru un trai decent în familie), toți raționează în spiritul celor mai comerciale stereotipii. Peisajul uman din Affluenza mi-a adus aminte de personajele plastifiate și fără interior din romanele lui Michel Houellebecq.

Trebuie să spun, totuși, că nu agreez viziunea lui James, care, deși uimitor de personală pe alocuri, are miez și miză. De ce? Oli însuși nu găsește soluții convenabile: pe de o parte apreciază de câteva ori în volum funcția reglatoare a religiei în viața oamenilor moderni (măcar pentru credința într-o ordine superioară care, virtualmente, reprezintă o alternativă la temnița trupească a celei de aici), dar pe de altă parte este adeptul emoțiilor și talentelor personale trăite hedonist și un critic al religiei ca fenomen social (care, nu știu de ce, pare la Oliver James totuna cu republicanii neocon din timpul regimului lui George Bush!?). De ce nu ar fi oamenii exact așa cum sunt acum, sclavii Affluenzei? În virtutea a ce să se schimbe? Nu am priceput nici accentul pus pe valorile trăite adânc, a motivaților intrinseci: oamenii de rând sunt secularizați, desprinși de cadrul familiei, al școlii riguroase, al Bisericii. Ei nu își pun întrebări: apasă butoane când au nevoie de ceva. Despre ce valori solide vorbim când societatea în ansamblu este atât de lichidă și volatilă pe parcursul a câtorva decenii? Vorbim despre o altă lume, a brave new world, compusă din ignoranți și caractere nule. De unde plăcerea de a avea grijă de copii la femei? Nu cumva Oli pune prea mult accent pe gene și instinct când, pe tot parcursul cărții, rămâne adeptul importanței decisive a formării și creării de aptitudini și obișnuințe? Mi se pare aberant să continuăm să credem că familia mai are sens în condițiile în care până la 30 de ani numărul de aventuri sexuale este unul semnificativ de mare pentru a nu te mai dedica cuiva după această vârstă (știind că există mereu o ieșire, o portiță de scăpare genitală). De ce ai face-o? Cum să iubești un copil când nu știi să iubești o femeie/ un bărbat?

Oliver James sesizează și contradicțiile interne ale lumii noastre: deși atât de cinici în fond, suntem obligați de jocul social să ne creionăm o personalitate și să atingem fericirea în viața intimă. Probabil că de aici apar nevrozele și tulburările emoționale din cartea sa: oameni care și-au greșit mijloacele în vederea unui scop anume sau, dimpotrivă, scopul pentru asemenea mijloace. Când stai 12 ore ca un microcip la birou și învârți pe buze o altă limbă de lemn, nu vei avea niciodată bogăția interioară a unui compozitor, talentul unui patinator sau vocea unui cântăreț, deși se pare că vrei să te simți special la finalul unei zile oarecare. Eroare. Așa vor toți, dar ceva este greșit în sistemul social, o contradicție internă îl macină. Nu poți să mai trăiești o poveste de dragoste siropoasă ca în filme după ce te afli la n partenere/i sexual/i, ci doar să faci sex ca lumea, militărește. Nu poți să te dedici trup și suflet soției/soțului sau măcar să înveți să îl accepți cu bune și rele când individualismul generalizat îți spune că ești stăpânul absolut și responsabil al sorții tale, că meriți mai mult și că ești cel mai important de pe lumea asta sau că cel puțin dorintele tale sunt mai importante în viața asta unică decât ale tuturor celorlalți puse la un loc.

Este însă la fel de adevărat că în societățile unde nivelul de trai este îndeajuns de mulțumitor ca să poți aspira la ceva spiritual, din lipsă de educație și formare interioară (ce model paideic are Occidentul în momentul de față?), ai la dispoziție doar sporirea consumului, nu și a satisfacției rezultate din consum (există un punct al sațietății în orice: cu cât mai des intensificați stimulii, cu atât mai rapidă sătulia).

Dar, în ultimă instanță, nu realizez ce anume ne propune Oliver James, a cărui carte m-a fascinat oarecum: de ce să nu fim cinici, de ce să nu ne lansăm în orgii, în chemarea si vâlvătaia pornirilor atavice, a sălbăticiei din noi, de ce să nu tremurăm în brațele plăcerilor de orice fel? Dar aici apare ultima contradicție: societatea este în continuare organizată pe principiile autocontrolului (protestant sau mai degrabă al automatelor industriale) și ale raționalității de uzină. Iar urmașii celor ce s-au modernizat în fabrici sunt împinși și organizați să nu asculte niciodată de natura lor primară de teamă că întregul imperiu al legislației și al conduitelor inhibate, chiar dacă imorale, să nu se surpe. Sau probabil că o stare naturală redivivus le-ar aduce celor mulți pierirea. Ceea ce plictiseala și monotonia nu vor face niciodată.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Affluenza

  1. paul zice:

    Pentru o serie de ratiuni pe care nu este cazul sa le dezvolt aici, consider ca unele comentarii nu pot fi facute publice. As fi onorat daca as putea obtine un email. Daca nu e posibil, nu e nicio problema. Raman oricum prietenul acestui blog interesant.

  2. vicuslusorum zice:

    Da, iata un e-mail: danalexandru23@yahoo.com. Astept comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s