Dezgust 2

“Omul care traieste intr-o epoca de descompunere in care rasele se amesteca de-a valma, omul care poarta asadar in sange mostenirea unei proveniente multiple, adica a unor instincte si etaloane de valoare contradictorii si adeseori mai mult decat contradictorii, ce se lupta intre ele aproape fara ragaz, – un astfel de om, produs al culturilor tarzii si al luminilor refractate este de regula un individ debil: cea mai fierbinte dorinta a sa este ca razboiul, el insusi fiind acest razboi, sa ia odata sfarsit; in concordanta cu o medicina si o gandire calmanta (de pilda, epicureana sau crestina), fericirea i se infatiseaza mai cu seama sub forma unei beatitudini a odihnei, a linistei, a saturatiei, a unei definitive unificari, a unui “sabat al sabaturilor”, ca sa vorbim pe limba retorului Augustin, cel care a fost el insusi un astfel de om.” (Fr. Nietzsche, Dincolo de bine si de rau)

Zilele trecute, flamand cum sunt de lecturi pentru a imi tine mintea aprinsa si dornic sa imi mai perfectionez limba engleza, am pus mana pe o gioarsa literara, ultimul roman al lui Thomas Hardy – cel pe care intreaga scolarime harnica il cunoaste pentru a sa Tess of the d’Urbervilles –, publicat cu putin timp inainte de anul 1900, Jude the Obscure.

Thomas Hardy facea figura de original la timpul lui si a intrat adesea in conflict cu autoritatile morale ale Angliei victoriene, dar azi nu mai impresioneaza pe nimeni in sensul originalitatii, fiind un comod burghez fixat in prejudecatile stilistice ale epocii sale. Engleza sa, mai mult decat cea a lui Dickens sau Thackeray, are un aer prafuit si pretios, plin de trimiteri livresti, iar problemele cartilor sale, asa cum ii placea sa creada, au fost rezolvate de 50 de ani, cel putin in tara sa de bastina.

Acum, cand am citit, adolescent fiind, Tess nu am fost in mod special incantat, poate si din cauza placerii cam tembele a lui Hardy de a descrie peisajul englez agricol din imaginarul Wessex (ce poate fi mai plictisitor si mai stupid decat relieful Angliei?), dar si din pricina varstei mele, care nu ma predispunea sa admir paganismul natural al lui Tess, conformismul asfixiant al Angliei victoriene, adulterul, violul, casatoria, religia crestina si alte teme sociale care la Hardy capata proportii de nevropat incapabil sa isi urmeze poftele daca nu le falsifica un pic inainte.

In fine, Jude the Obscure, am sa o spun pe sleau, m-a scarbit. De cateva ori m-am impotrivit cu greu sa nu las lectura de izbeliste. Ca exercitiu pur de limba, Hardy merge, dar ca scriitor este realmente imbecil. Pentru cine nu are idee de intriga acestui roman, care – sa nu uitam – a facut furori la vremea sa, am sa o redau cu exactitate mai jos. Spatiul: undeva in Wessex (Dorestul real, sud-vest Angliei), la tara, Jude isi incepe viata. Timpul: aproximativ 1860-1900. Scene si momente:  copil fiind, ia cafteala de la un pios crestin pentru ca, in loc sa pazeasca recolta, lasa ciorile sa o piguleasca. Hardy, in stilul sau intentionat pervers, vrea sa ne faca sa credem ca baiatul avea inima buna, traia intr-un soi de panteism juvenil (cind naiba a vazut cineva copii, de regula cruzi si intre ei, care iubesc natura pentru mesajul ascuns din ea, acela de perfectiune de dinainte de umanitate?), pe cand fermierul reprezinta burghezul jegos, adica moral si crestin, al epocii. Desi era vai de mama lui de sarac, orfan (si crescut de o matusa cu inima rece, dar bigota, pe care ar trebuie o uram de la inceput, din oficiu) si panteist, scumpul Jude prinde, intre brutarie si ogor, drag de scoala. Vrea sa ajungs sa studieze, iar orasul era locul la care ravnea in taina dupa ce profesorul sau din scoala primara plecase in Oxfordul din Wessex ca sa ajunga preot, arhidiacon, papa Angliei, naiba stie. Pana aici, romanul mi-a placut. Baiatul se cultiva singur cu clasici in caruta ca sa ajunga mai tarziu sus in societate. Romanele cu parveniti intelectuali – de regula, intitulate pompos Bildungsroman – sunt delicioase macar prin aventura.

Dar nu, Hardy intra in actiune si o comite. Il casatoreste pe divinul idealist Jude cu fata unui porcar, care, desi tanara si mai experimentat la tavaleala decat virginul Jude, il pacaleste cu dibacie (adica o tipica prostie femeiasca) pe Jude cu tineretea si farmecele ei (desi Hardy nu o spune explicit, probabil ca Jude era cam dornic de initiere sexuala si sa-l trimita la bordel nu merge cu personajele idealiste, nu?) si il convinge sa o ia de nevasta. Urmeaza o sordida si scurta casnicie intre grasimi de porc si poemele lui John Milton. Iarasi am fost tentat sa cred ca am de-a face, ca la Dickens, cu un roman al claselor inferioare, micii-burghezi victorieni/imperialisti si mizeria lor de zi cu zi. Dar nu, fata porcarului (cu nume poetic: Arabella) discuta destul de elevat despre casatoria cu Jude, cu toate ca are accent de Wessex si este precara intelectual (nu ca visatorul Jude, dornic sa ajunga preot, savant la University of Oxford). Totul este atat de simbolic si atat de putin realist la Hardy. Se vede cine trage atele in culise, cine misca mastile si supune vocile.

In fine, Arabella, printesa porcara, pleaca in Australia – coloniile Imperiului Britanic sunt parca debuseurile ratatilor si neimplinitilor de acasa – si il lasa “liber” pe Jude. Aici ar trebui sa fim profund miscati si sa incepem, prin intermediul compatimirii sugerate (!?), sa il iubim pe Jude, sa tinem cu el, cum se zice.

Dar Hardy continua. Evident ca, lipsit de mijloace financiare pentru a deveni student, visatorul Jude ajunge stone mason, adica redecoreaza frontispicii, pietre funerare, catedrale etc. ruinate exterior de vreme (nu m-am obosit sa pricep aluzia). Deci, un soi de zugrav artist/ sculptor proletar. Ceva indefinit social, cu multe comenzi si plimbari in orasele din Wessex. Hardy nu putea sa il faca pe bunul Jude sedentar, adica burghez, rasa asta de oameni pe care ar trebui sa o detestem deja la pagina 200.

Intre timp, apare si Sue, verisoara sa (imaginatia lui Hardy are in acest detaliu gratuit ceva pagan si incestuos simultan) intr-un neam blestemat sa nu lege casatorii fericite (adica burgheze), de care Jude se indragosteste. Povestea lor este una atat de cretina, de previzibila si de siropoasa incat Hardy ar obtine oricand un post de scenarist la Hollywood. Bineinteles ca cei doi nu se pot casatori. Ea are viziuni largi, este foarte cultivata (nefeminin de savanta, dupa mine), un fel de feminista de acum 100 de ani, nu crede in religie si lupta cu obstinatie impotriva (ati ghicit, nu?) casatoriei, ca piatra funerara a independentei femeii in secolul al XIX-lea. In numele dragostei cu fluturasi si filomele, desigur. El vrea sa ajunga in continuare ceva inalt, ca pentru anii de lecturi din caruta de brutar a copilariei, si vrea o femeie la nivelul sau langa el.

Dar, dragii mosului, societate oprimanta intervine prin mustatile lui Hardy si le dejoaca planurile cuplului ideal. Ea avand o pozitie financiara incerta (undeva intre sotie si profesoara), el, un banal zidar, cum sa inchege un cuplu fara dineros? Asa ca ea ajunge, printr-o coincidenta imbecila a regizorului Hardy, sa se casatoreasca cu mult admiratul profesor din copilarie al lui Jude, cu 18 ani mai batran ca ea, dar, iata!, burghez, adica cu ceva bani. El insista, noi deja ne-am scos batistele, si ea, femeie libera (cititoare din J.S. Mill, sa ne intelegem), il paraseste pe batranul profesor si se arunca, in numele amorului, in bratele zidarului idealist! Intre timp, face sex cu profesorul, dar este scarbita de carnalitatea sa (Hardy ne sugereaza ca avem de-a face cu o eroina spirituala, sexless, cum zice tot el). Iar Jude, asa visator cum este el, face la randul lui sex cu Arabella, proaspat intoarsa ca barmanita din Australia, unde fusese casatorita (nefiind nici macar divortata: of, a dracului casatorie burgheza!) si unde nu i-au mers afacerile. In fine, cei doi se ofera pasional unul altuia, dar societate aia blestemata nu le da voie sa fie fericiti. Jude nu-si gaseste de munca decat ferindu-se de ochii curiosi ai lumii, Sue nu poate fi profesoara, fostului ei sot (care ii permite cu multa daruire liberala sa fie libera in numele dragostei antiburgheze) saraceste si ajunge pe drumuri, si, colac peste pupaza, Arabella, proaspat recasatorita, ii livreaza miseleste un copil de 9 ani lui Jude, spunandu-i ca este rodul aventurii lor tineresti si ca sotul ei (un simpatic carciumar betiv si primitiv) nu l-ar agrea. Nu mai spun ca oamenii astia, pe parcursul a 20 de ani, vorbesc intre ei despre aceleasi subiecte care i-ar preocupa pe oamenii reali o saptamana.

Acum Hardy devine sinistru: pe copil il cheama tot Jude, dar porecla sa (absolut odioasa) este Father Time pentru ca pustiul are o figura de om batran si este de un pesimism dement. Dar tanarul cuplu isi vede de viata in continuare. Fiecare divorteaza legal, in the eyes of society, de fostul partener de viata, dar, in numele libertatii lor interioare (de pozitivisti, utilitaristi, agnostici as fi crezut eu: nu, dragilor, in numele iubirii romantice), amana in indefinit recasatoria.

Aici Hardy se poticneste: ce sa ma inventeze ca romanul sa se incheie intr-un fel, avand in vedere ca deja suntem trecuti mult de mijloc cu povestea si finalul se anticipeaza un happy-end american?

Ca un tragedian elin, Hardy imprima ultimelor 50 de pagini o forta de psihopat modern in devenire: Father Time, copilul macabru al lui Jude si Arabellei, se spanzura. Cum parintii sai adoptivi aveau serioasa probleme financiare (ma asteptam la un strigat socialist din gatlejul lui Hardy: nuuu, burghezia este vinovata moral, nu financiar de situatia eroilor sai), baietelul isi pune streangul de gat. Numai ca ii spanzura inainte si pe cei doi fratiori ai cuplului Jude-Sue, nascuti de cativa anisori. Ma asteptam ca Hardy, pe urmele lui Hannibal Lector, sa orchestreze si un act de canibalism burghez: Arabella, mic-burgheza scelerata, sa isi manance ca Saturn urmasul si fratii lui. La aceasta scena am tremurat ingrozit. In afara de imaginatia bolnava a lui Th. Hardy, nu vedeam alta iesire din asa-zisa incoltire burgheza.

Sue are o criza de isterie, isi pierde pe jumatate mintile si, logic, devine bigota, adica burgheza. Jude isi vede de treaba, aparent neafectat (aflam doar ca sufera de o recent dobandita boala pulmonara, ca parca pentru a-i pregati sfarsitul). Dar Sue, cuprinsa de o piosenie nebuna, se conformeaza si se intoarce la fostul sot, caruia, dupa o vreme, ofilita si terminata, i se ofera sexual. Tipul o accepta si isi restabileste pozitia de profesor respectabil burghez. Arabella, proaspat vaduva, il pacaleste pe Jude imbatandu-l sa o ia din nou de nevasta. Grasa si curva, nemernica si mizerabila, adica mic-burgheza, are grija la final de Jude, transformat intr-un cadavru ambulant, frustrat pentru ratarea sa intelectuala (unde e Oxfordul draga?), sarac, tradat in iubire, antiburghez si anticrestin prin definitie. El moare ca un sfant laic, iar Arabella isi pregateste deja un nou sot, doctorul fostului. As fi ras daca nu ar fi fost tragic sa vad niste copii spanzurati de cuier de modernul Hardy!

Cam asta este romanul. Ce m-a uimit pe tot parcursul lecturii este constructia contradictorie a cartii: desi urand din toti rarunchii conventiile burgheze, Thomas Hardy nu baga de seama ca mitul iubirii romantice, al daruirii fizice in numele unui sentiment, al iubirii dezinteresate material, al platonismului generalizat, al pozitiilor academice respectabile social sunt parte din acelasi edificiu burghez, al Angliei victoriene, al constiintei sale bune, pe care suntem impinsi sa-l detestam de catre Hardy insusi. Nu-i trece deloc prin minte lui Hardy ca, in absenta burgheziei religioase pe care o critica (dar care nu are chiar asa de mult in comun cu Anglia reala, mercantila, rece, toleranta in numele finantelor, utilitarista si desacralizata a perioadei istorice, cel putin pe largi portiuni sociale), Jude si Sue nu ar exista. Dovada este lumea noastra. Iar cartea abunda in stereotipii, ipocrizii si minciuni burgheze. Hardy serveste noile impulsuri burgheze de la 1900 mai mult decat isi da seama. O lume se schimba in limitele aceleiasi lumi, dar Hardy vrea pace si liniste.

Ca orice om debil si slab, de altfel. Nietzsche, mult mai curajos si mai liber, se gandea exact la contemporanul sau Thomas Hardy in Dincolo de bine si de rau.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s