Cretinii utili ai educației publice la români

Cunoașteți vorba aceea a unor contemporani (de care îmi este rușine) în care se spune că școala românească este mult prea teoretică și prea puțin practică? Trec cu vederea că dacă, printr-un miracol, școala autohtonă ar fi de mâine ,,practică” (după înțelesul mercantil/proletarizant al termenului, ca pentru niște înapoiați mintal) nu ar exista îndeajuns de multe locuri de muncă pentru ca știința ,,practică” să devină și productivă. În continuare, oricum s-ar învârti pe toate fețele sistemul de educație publică, șomajul ar fi ridicat din simplul, evidentul și crispantul motiv că nu avem nici fabrici, nici mari companii cât să-i absoarbă pe toti ,,practicienii” semianalfabeți care dorim să fim.

Cu toate acestea, ne putem gândi la alte căi pentru a demonstra vacuitatea, majoritară proporțional, a învățământului nostru public. Cea care mi-a trecut astăzi prin cap este cea a presupunerii prin absurd. Iată cum sună: să presupunem pentru o clipă că avem în fața ochilor, zi de zi, prototipul elevului model din România perioadei 1960-2000 (aleg această perioadă pentru că cea mai mare parte a societății românești de astăzi s-a format în cadrul ei). Nu discutăm nici despre meseria sa, nici despre utilitatea cunoștințelor sale. Rămânem la un nivel pur teoretic și ocolim pe cât se poate chestiunile de ordin financiar. Adăugăm o altă condiție: acest fost elev eminent are, din fericire, acces prin rememorare la cunoștințele căpătate pe parcursul liceului și facultății (el nefiind, totuși, adeptul olimpiadelor sau al altor competiții paralele cu învățământul standard livrat de stat) într-o proporție de 90% (față de 100% în primă fază). Acum urmează un detaliu care pe unii îi va deranja (în mod eronat, pentru că experiența ne transmite altceva): acest fost elev a învățat într-o mare măsură pentru note și s-a supus comandamentelor profesorului (altfel nu ar mai fi un elev model). Să-i dăm și o vârstă: 40 de ani în prezent.

Și acum să-l plasăm în fața unor rafturi de bibliotecă. Iată-l aruncând o privire peste maldărul cu cărți sub eticheta biologie. Vă puteți imagina cu ce ușurință ar naviga printre atlase zoologice, botanice sau de anatomie. Mintea lui ar fi plină de taxonomii bizare, denumiri exotice, latinisme apetisante, imagini microscopice și faune luxuriante. Duceți-l într-o grădină botanică sau într-o grădină de rând: jumătate din reperele sale s-ar bloca la nivelul unor cuvinte. Să presupunem că a terminat biologia cu diplomă universitară: deprinderile sale ar fi mult mai avansate, arborescențele ar căpăta consistență, dar în esență ar rămâne suma unor articole de Wikipedia pe subiecte de biologie generală. Nu ați găsi nici dragoste pentru natură, nici un pasionat cititor de Darwin, Gould, Lorenz sau Dawkins în biologul din el. Ba dimpotrivă: ar jubila la întrebările de cultură generală, dar s-ar plictisi obosit în fața unor cărți. Nu la fel se întâmplă, totuși. pentru absolventul de medicină.

Îl văd cu ochii minți pe același elev ipotetic în fața raftului cu literatura clasică și/sau modernă. Reflexele de fost elev care învață comentarii în liceu sau șabloane care sunau excelent la locul potrivit în frază sau metafore uzate menite să demonstreze sclipiri stilistice fictive ar fi brusc aduse la viață. Manualul de literatura universală ar suplini perfect dicționarul de titluri primite de-a gata, pe care nu le-a citit niciodată. În fața volumului deschis la întâmplare ochii i s-ar împăienjeni și simpla plăcere a lecturii, a trăirii unui text sau a în-ființării unei voci nu s-ar ivi niciodată. 99% din marea literatura europeană ar rămâne complet pe dinafară pentru belferul nostru model. Până și dacă ar urma facultatea de litere, tehnicile academice de interpretare ale unui text i-ar fi complet inaccesibile în obișnuința sa de lector pentru că primele reflexe, distruse prin erodare înainte de accesul la facultate, l-ar stânjeni pas cu pas. Pentru el, literatura seamănă cu ditirambii găunoși, cu retorismul inesențial, cu locurile comune ale vocilor voioase de la Cântarea României sau cel mult cu vocea bardului Adrian Păunescu. Belferul revoltat l-ar prefera până la urmă pe Nicolae Manolescu, dar i-ar refuza din oficiu pe Erich Auerbach sau Ernst Robert Curtius (mult prea plicticoși și profunzi pentru etalonul elitismului local).

Vă puteți imagina ce dezastru de erudiție cretină (culeasă din compendii, crestomații, fragmente de cărți etc.), fără logică, ar fi acest elev eminent în fața raftului de filozofie? Din Marx nu va fi înțeles nimic, pe Kant și Hegel nu i-a citit niciodată, Platon și Aristotel rămân obiecte de eterne stereotipuri, iar întreaga filozofie occidentală ar fi un monstru ciuntit de ignoranța unei non-gândiri cuminți, capabil să reproducă hălci de clișee în fața unor profesori adesea la fel de nuli ca și el. Aceiași situație s-ar reproduce la orice facultate cu profil umanist. Dacă pregătirea sa s-ar opri la nivel de liceu, elevul model te-ar îngrozi prin halul în care filozofia a fost redusă la o coloană de filozofi morți și ce-a ,,zis” fiecare (eventual o imbecilitate de dimensiunea unei telegrame).

Istoria pe care ar ști-o exemplarul nostru l-ar face incapabil să citească (fără să adoarmă) o pagină din Tucidide, Gibbon, Saint Simon sau Mommsen, dar ar consta cu siguranță dintr-o serie tulburătoare de cronologii insipide (cu iz naționalist). Geografia din capul său ar consta din masive muntoase, culmi, înălțimi, state, capitale, defilee și depresiuni, câteva noțiuni de economie generală, un bric-à-brac de cifre și denumiri ce ar putea foarte bine să fie deja depășite. Niciodată nu ar putea să își imagineze viața din spatele acestor statistici seci.

Limbi străine nu ar putea vorbi fără să se simtă în mod inconștient contrat de prețiozitatea vreunei reguli gramaticale pe care ar simți imediat nevoia să o explice. Pentru elevul model român, limba nu este nimic altceva decât înșiruirea de conjugări, declinări, timpuri, formule de compunere a vorbirii indirecte etc. Sau o ocazie de a recita pasajul acela din Loreley și strofa aceea de la pagina 123 din manualul de franceză de clasa a XI-a. Plus eternele poncife din latină: In vino veritas, Vae victis, Omnia mea mecum porto…

Poate că la capitolul matematică, fizică, chimie lucrurile ar sta mai bine. Dar de unde? Mintea i-ar fi îmbâcsită de formule, combinații, artificii, scheme și cele câteva zeci de tipuri de exerciții de matematică pe care trebuie să le stăpânească pavlovian. Aveți idee de vreun elev eminent din România care să nu vorbească cu adorație despre culegerile de exerciții? Ceea ce pare în primă fază drept o etapă meritorie în actul educației ajunge un bun în sine, un capăt de lume: a ști matematică, fizică sau chimie în România ultimilor 40-50 de ani este echivalent cu a fi în stare să rezolvi la 2 dimineața (proaspăt trezit din pat) oricare din cele 1000 de probleme din culegerea ,,geniului” didactic x sau y. Nu-i de mirare că cercetarea românească, dincolo de absența fondurilor, nu a produs nimic notabil în științe pentru că noi nu am educat cercetători, oameni care țintesc la limita domeniulul lor de cunoaștere, ci automate, aparate de calcul biologice, calculatoare de buzunar ambulante, profesioniști ai socotelilor complicate, ingineri ai cifrelor. Fără fantezie, fără curaj, înguști la minte ca talpa unor șlapi.

Mă opresc cu demonstrație aici. Aș putea continua, dar nu are rost.

Orice disciplină predată în România este în așa mod dirijată încât, în cazul în care plierea pe cerințele manualelor este maximă și profesorii sunt exact ce vrea sistemul să fie (nu este cazul în realitate), produsul final este acest cretin educat, cu o uriașă cultura generală din nimicuri formată, care trece drept Frankenstein al științei adevărate. Bouvard, Pécuchet alături de elevul model român…

Din fericire pentru noi toți, există atât profesori original de buni, dar și unii natural de proști, după cum avem și elevi periculos de autonomi în perioada educării sau pur și simplu elevi care nu au învățat niciodată ,,cum s-a cerut”.

Dar undeva acolo, în interstițiile crepusculare ale societății românești, mașinăria lobotomizată descrisă mai sus a creat decenii de-a rândul repere… În numele acestei fantoșe oribile s-au pus coronițe pe cap, s-au înmânat diplome și s-au creat prestigii tiranice.

Să ne bucuram sau nu că realitatea ne furnizează mai degrabă elevi slabi și mediocri? Sau ,,vânători de note”, ruda de la țară a cretinului educat? Gândiți-vă doar ce se află deasupra lor…

Când îi aud pe unii când deplâng starea jalnică a învățământului românesc, îmi aduc aminte pe colegii mei tocilari mutilându-se mental zi de zi pentru o notă maximă în catalog, în timp ce în rest, prin liberul lor arbitru, nu deschideau vreodată o carte… Ei sunt partea luminoasă. Doamne ferește!

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s