Despre detractori

Am luat în serios articolul Domnului Horia Pătrașcu (pe care îl recomand oricând) și m-am gândit să vă ofer o mostră (puţinilor mei cititori) a adevărului din spatele argumentației sale de bun-simț în defavoarea celor care înjură, scuipă, ponegresc și suduie fantome conceptuale în loc să ia în piept empiria cea de toate zilele.

Eu nu sunt așa de convins că românii care proferează blesteme ,,valahe” la adresa ficțiunii numita România (orice stat este bazat pe o iluzie fondatoare: anume că ceva invizibil cu ochiul liber poate fi reprezentat de un aparat instituțional cât se poate de prezent sensibil, un stat ca întreg imaginar, dar viu prin părțile sale; cât privește ,,românismul” și ,,românitatea”, acestea sunt niște duhuri cu aceleași pretenții la adevăr ca ,,paraguayismul” și ,,paraguayitatea”) sunt realmente îndrituiţi să procedeze în felul în care o fac.

Dilema mea este una la care am facut referire într-un articol mai vechi: în ce calitate cei care suduie România sunt cetățenii și indivizii pe dos a ceea ce condamnă verbal? Am oferit cândva un exemplu de ipocrizie și ticăloșie care mă îndeamnă să fiu ultasceptic față de valul celor acuză România pentru defectele fiecăruia dintre noi, nu numai ca membrii ai societății, ci ca indivizi umani.

Cine nu suferă România pleacă din ea. Cui îi ghiorăie maţele și este scârbit de corupția și lipsa de perspectivă ia calea (amară sau nu) exilului, exitul din lumea aceasta neprimitoare. Capşunarii nu fac critică socială: nu au timp de asemenea exerciții de antiadmiraţie. Și, culmea!, ei sunt cei care adesea vorbesc cu nostalgie, cu melancolie și dor de țara lor, nu i5n numele ,,românismului”, ci dintr-o universală tânjire după locul în care au copilărit și a limbii pe care și-au însușit-o organic (care nu înseamnă că este, într-un fel sau altul, superioară celor dobândite la vârste relativ mature). Lucrul acesta nu adumbreşte integrarea lor în noua societate pe care au ales-o. Cele două stări de spirit pot converge rațional și emoțional.

Dar să trec la exemplul pe care voiam să vi-l ofer. Am să vă povestesc cazul unui profesor universitar (pe care îl cunosc mai ales prin sfaturile și influența pe care a avut-o asupra unora dintre studenții săi, cei eminenți după note – știți doar ce lipsă de respect am însă pentru idolatria notelor) care, după 25 de ani de ședere în Statele Unite (unde a fugit din România comunistă), se întoarce în ţară. Din câte am înțeles, ipochimenul a reușit să facă carieră ca proiectant de centrale nucleare în State, fusese excelent plătit (refuzând chiar și un post de asistent la Columbia University doar pentru că salariul era ceva mai mic), are copiii stabiliți în State și în Elveția (unde – unul stomatolog, altul bancher – sunt amândoi realizați material), în prezent lucrând la o facultate de stat din România. S-a întors în România acum zece ani pentru a recupera câteva proprietăți (două apartamente în centru, o vilă în Cotroceni) ale celei de-a doua soții, o fostă actriță la TNB, fugită și ea cândva în State. Cu duble cetățenii, cuplu o duce occidental în România, mai ales că domnul profesor oferă, cu CV-ul său impresionant și statutul de cetățean american, consultanță pentru diferite firme străine pe bani care, după cantitate, se compară cu ce știu din Vest (exemplu: am în cap un proiect de maxim două luni pentru care a încasat vreo 8000 de euro). Au reușit să își facă o casă cochetă pe ditamai hectarul undeva în Vâlcea. Se pare că procesele de revendicare ale vechilor proprietati s-au întins pe un deceniu, domnul profesor voind însă să plece cât mai curand înapoi în SUA, undeva în Florida eventual, pe o nouă proprietate în sunetul îmbietor al valurilor Oceanului Atlantic.

Cum să nu-i invidiezi, cum să nu-i admiri când banii curg gârlă? Fac cu oricine pariu că mecanismul preconcepțiilor intră în funcțiune: oameni de calitate, români realizați cu experiențe de viață interesante, ce poți sa zici rău despre ei? Nimic. Poate doar adevărul.

Întâmplarea face că domnul profesor se scârbise de Romania: de colegii sai, nuli academic, care până mai ieri vorbeau de bine regimul comunist doar ca să le mearga lor bine, de elevi, care deveniseră din ce în ce mai slab pregătiți în ultima vreme, despre mediocritatea incalificabilă a lumii academice, de corupția și nesimțirea endemice (procesul nu mai contenea să se încheie). Și atunci, în marea sa mărinimie, îi selecta oarecum pe cei mai buni studenți și îi ghida, după ce le arată în mod indirect rezultatul propriului său succes în viață, spre mari universități occidentale. De regulă le mandata, prin recomandări (prieteni și foști colegi de acolo), plecarea definitivă (cam acesta era tonul său). Toate bune și frumoase. Disimulat însă sub tentația Occidentului se ascundea un om care în continuare detestă România, de la care voia numaidecat cele trei case (sau patru, dacă socotim și apartamentul în care locuia) pe care să le vândă și să plece, la cei 60 de ani ai săi, cu câteva sute de mii de euro (poate jumătate de milion de $) înapoi în SUA.

Interesant la el era critica (și morala esopică) pe care o făcea României. Nu prea îl interesau lipsa de oportunități economice sau penuria de locuri de muncă care, măcar în parte, ar putea explica nepotismul și corupția din sistem (care nu sunt altceva decât reversul antisocial al unor resurse mult prea limitate fața de necesitățile curente ale societății). Cred că motivul era relativa sa bunăstare și a faptului că interacționa (aparent onest) cu mediul de afaceri.

Nu, domnul profesor se ocupă de o critică de natură culturală a societății noastre, de un fel de analiză la nivel de idei și mentalități a spațiului autohton. Era ca și cum el pleda nu pentru o evadare din România geografică, ci pentru una din România imaginară. Deși cele trei cărți-manuale de utilizare a catorva programe pe calculator (de bază în domeniul său) și cele câteva zeci de articole pe care le publicase îl recomandau pentru altceva decât pentru marile viziuni sociologice, domnul, în numele dreptului la opinie, se erija într-un fel de Eugen Lovinescu din Istoria civilizației române moderne. Din nefericire, mințile fertile (dar mărginite) ale unor tineri de 20-24 de ani luau aceste opinii drept literă de lege și călăuza în viață. Domnul Profesor se transformase în Maestru inginer. E adevărat că mutra obsecvioasă te ducea cu o bursă frumoasă la un PhD program în SUA dacă erai suficient de sincer în marea admirație purtată domnului profesor.

Dar să auzim opinile: de la unele previzibile (în spiritul lăutărismului anticomunist: țară este condusă de securiști, românii au fost spălați pe creier de ideologia și regimul totalitar, profitorii sunt în continuare în frunte, acuze care sunt irelevante pentru nevoile noastre actuale: oare toți securiștii trebuie să fie prin definite niște ticăloși sceleraţi, lipsiți de fler economic, oare toți băteau în beciurile Securității, oare toți erau responsabili de penuria alimentară și criza ,,calorică” din anii ’80?; judecata la grămadă nu este judecată; oare tot spălarea pe creier ideologică îi face pe românii de azi să se uită la OTV, să umple mallurile, să citească pornografii sub numele vestic de tabloide, să mişune ca nebunii prin spațiile comerciale?; oare profitorii nu sunt cei care își văd cel mai bine de propriul interes, cum spun marii liberali occidentali?; cu ce ne ajută aceste critici retrospective dacă nu la a acoperi realitatea de acum, pe care nu vrem parcă să o privim în față, individ luat cu individ?) până la unele care ar merita o scurtă prezentare.

Domnul Miyagi era interesat de viața personală a studenților săi: la ce filme se uitau, dacă sunt sau nu într-o relație, cum se distrează, ce fac ei în timpul liber. Îi suna și îi contacta permanent: îi punea să îi copieze DVD-uri, le cerea recomandări de filme actuale. Era genul acela de implicare americană ideală între profesor și student, un discipolat epistemic suplimentat de o prietenie naturală.

Inițial, am crezut că Domnul profesor încerca să îi scoată pe unii din bezna ignoranței: poate voia să se uite la filme proastă pentru ca apoi, cu autoritatea sa morală confirmată, să le recomande studenților o piesă de teatru reușită, poate ca, în locul discotecii, le-ar fi oferit alternativa unei plimbări prin parc după o vizită la muzeu, poate că în loc de două ore de televizor la ,,Noră pentru mama” domnul Miyagi le-ar fi dat ca sfat lectura unei cărți interesante. Nu menționez toate acestea lucruri întâmplător sau pentru că am prejudecăți, ci fiindcă el însuși se declară scârbit de incultura și primitivismul actualilor săi studenți. Detesta materialismul exagerat al elevilor săi, faptul că fetele au nenumărați parteneri sexuali și băieții sunt atat de vulgari pentru vârsta lor. Se oripila în fața manelelor și a muzicii mizerabile pe care o ascultau atâția tineri. Ai fi zis că este Solomon Marcus vorbind noilor generații degenerate spiritual.

Dar să vedeți totuși ce le recomandă: să nu se dedice primei relații care le iese în cale (să fie mai distanți și să ,,încerce mai mult pentru experiență”), să iasă prin oraș din când în când să se distreze, să se gândească la bani și la plecare și cam atât. Uimirea mea este încă una vie: deși putea să identifice problemele societății noastre (probleme care, după cum le prezenta, nu sunt realmente probleme în SUA: câte petreceri cu studenți beți nu se sfârșesc în orgii pe acolo și câţi nu sunt vulgari, câţi citesc o carte serioasă și câţi merg la teatru sau la operă, câţi nu sunt materialişti și de un pragmatism dur, câţu nu ascultă muzica tâmpită și comercială?) și părea convingător, sfaturile și soluțiile sale, alternativele la realitatea gri, erau stupide, superficiale și inexistente. Atunci de ce se plângea, de ce comenta, de ce era scârbit de ambientul din România dacă felul în care vedea el însuși lucrurile pare a fi confirmarea a ce se întâmplă de fapt? Nu mai zic că era un bârfitor curios să afle tot felul de amănunte picante din viața studențească.

Nu am să mă pronunț în privința caracterului acestui om pentru că nici o mişelie nu mi-a ajuns la urechi în legătură cu el, cu toata că lui îi provoacă un real deliciu să afle despre mizerabilismele altora.

Ce vreau să spun este că aluatul din care sunt făcuți scuipatorii de profesie ai României nu oferă nici un alt drum pentru societatea noastră: odată ce îi chestionezi cu privire la ieșirea din blocaj, descoperi că nu au nici idei, nici viziuni și nici probitatea morală să se plângă. De ce o mai fac? Nu știu. Poate că nu sunt în SUA sau în Occident unde nivelul ridicat de trai te învață să suporți mai ușor jegul uman cotidian. Fiecare minds his/her own business over there. În România pozează în autorități socratice când și ei aduc cu o piuliţă în marele angrenaj al sistemului. Pentru că mor de foame sau pentru că este la modă să vorbești de rău România? Vă las să ghiciți singuri.

Încă mă întreb dacă există vreo diferență culturală sau că viziune asupra fericirii personale între fanii Rihannei și ai Doamnei Gaga și cei ai lui Jean de la Craiova. Sau între profesorii universitari, șoferii de autobuz și Silvio Berlusconi.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Despre detractori

  1. O data, vorbeam cu un palestinian despre una alta. Vorbind despre conationalii lui, mi-a spus: „Stii ceva, noi palestinienii am suferit atat impreuna, uneori din cauza urilor noastre reciproce, ca nu prea ne inghitim unii pe altii” Omul era, insa, primul la manifestarile culturale palestiniene… Cam asa si cu omu nostru. Caz, as spune, de sado-masochism cultural… O viziunea diferita asupra destinului romanesc, asa cum e el vazut din alta parte a Americii, poate fi gasita in Idei de schimb, noul volum al lui Sorin Adam Matei. Vezi http://matei.org/idei

  2. Vicuslusorum zice:

    Nu cred ca putem vorbi de o identitate nationala in cazul tipului uman pe care il analizez aici… Nici vorba de sadomasochism. Mai degraba haos mental, incoerenta in opinii, o problema de identitate subreda ca o casa veche. Ca la cei mai multi oameni care vorbesc de Romania in prezent. Habar nu au cum sa tackle the issue.

  3. paul zice:

    Desigur, noul volum al lui Sorin Adam Matei aduce o viziune diferita asupra destinului romanesc. Am mai aflat asta pe vreo patru bloguri si sunt convins ca nu le-am epuizat. Volumul costa fix $14.87 si poate fi achizitionat pe Amazon.com. …. In rest, sunt trist.

  4. Pingback: Vicus Lorum / Vicuslorum | Homo Ludditus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s