Kołakowski at his best

Am terminat de citit, după un efort prelungit de câteva zile, întreaga serie a operei, socotită de unii capitală, Principalele curente ale marxismului, filosofului polonez Leszek Kołakowski, din care am avut șansa să mai citesc Religia (apărută prin anii ’90 la editura Humanitas), Modernity under an Endless Trial (un ciclu de eseuri târzii traduse și în limba română la editura Curtea Veche acum ceva vreme) și The Alienation of Reason, un volumaș de istorie a pozitivismului. Eu unul îl ador pe Kołakowski și nu am de gând să îmi ascund în pioase retorisme respectul pe care îl am față de Kołakowski: claritatea scriiturii (nu neaparat stilul), forța impecabilă a argumentației, lipsa de nervi și a comentariilor umoral dezavantajoase (cu un bemol însă, pe care am să îl explic la timpul său), dar mai ales uimitoarea putere de sinteză a filozofiei occidentale, pe care Kołakowski o rezumă adesea extrem de ireproșabil scolastic. Singurul neajuns al lui Kołakowski este și geniul său: bunul-simț și cântărirea exactă a judecăților sale îl feresc de alunecarea în verbiaje soporifice și astfel nu veți găsi firul rupt în patru la infinit, în răspăr cu logica formală a oamenilor simpli, la care se pretează toți intelectualii și o bună parte a publicului educat, snob și pretențios. De fapt, Kołakowski este un cărturăr foarte sceptic în raport cu specia numită ,,intelectual” european, mare amator al vagului și al impresiei că imprecizia subtilă și aluzivă te califică imediat în vârful piramidei, printre ,,elite”.

Cu această ocazie, aș vrea să polemizez un pic pe tema ,,intelectualului”: cu toate că nu mi-a aduc aminte precis contextul sau sursa, Vladimir Tismăneanu, înfumurat ca un mogul descins din marea Americă în mica România, pretinde, în maniera sa fals modestă, că au fost unele voci (evident, emerite) care au calificat Stalinism for all Seasons drept un soi de al patrulea volum al trilogiei lui Kołakowski dedicat comunismului românesc. Comparația în sine este proba unui cretinism arogant: Kołakowski  –  deși pe măsură ce trilogia merge spre final, latura istoric-factuală capătă și ea o oarecare semnificație în corpusul lucrării – scrie o istorie a filosofiei marxiste, a principalelor sale școli de gândire și interpreților săi reprezentativi, a originilor intelectuale (iarăși acest cuvânt) ale Marxismului occidental și nicidecum o istorie seacă, plină de anecdote și de o minimă terminologie marxistă (pe care, prin forța lucrurilor, ești nevoit să o interiorizezi când te documentezi în arhivele oricărui stat comunist, defunct sau alive sau când, în cazul nostru particular, crești și ești format în cadrul unui asemenea regim) a Partidului Muncitoresc Român/Partidului Comunist Român, așa cum realizează, fără să îi diminuăm însă meritele de sinteză, Vladimir Tismăneanu în volumul său mai sus amintit. De fapt, nu riscăm nimic dacă am spune că preocupările și aptitudinile filosofice ale politologului și istoricului Vladmir Tismăneanu sunt vizibil periferice față de un filosof și un cunoscător de istoria filosofie de talia lui Leszek Kołakowski, pe lângă care intelectualul român pare un cititor pe diagonală de dicționare de filosofie marxistă osificată și nu un individ inspirat de Marx însuși sau de discipolii săi, ortodocși sau revizioniști. Este ca diferența dintre un lozincard de talent și un interpret pasionat de idei.

După cum se știe, cele trei volume sunt structurate în jurul izvoarelor de inspirație ale marxismului, apoi opera lui Marx și a lui Engels (vol. I: The Founding Fathers), perioada de efervescență din timpul Internaționalei a II-a (vol. II: The Golden Age) și, în final, cea mai acidă parte a trilogiei (și cea care abundă în relatări succinte ale istoriei URSS-ului), The Downfall. Cu siguranță ca ne-ar fi imposibil, fără să ne întindem pe zeci de pagini, să facem un rezumat al unei cărți de dimensiunea unei cărămizi, cel puțin așa cum se prezintă în ediția englezească. Tot ce pot însă spera, fără să ne pierdem minima credibilitate, este să scoatem în evidență linile directoare ale Principalelor curente

Întâi de toate, problema centrală de care ne-am lovit este interpretarea dată de Marx dialecticii hegeliene, baza epistemologică a tot ce va urma. Deși Marx nu putea respinge existența naturii și a lumii exterioare în genere, pentru el tot ceea ce era gândit ca fiind în natură (legile sale) ține de o metafizică ce trebuie depășită, de un obscurantism de care trebuie să ne lepădăm în sfârșit (tonul finalist se subînțelege). Nu, tot ce există este gândit de om înainte de orice. Dacă natura are un sens, acesta este exclusiv cel dat de om. De aceea, toata istoria gândirii și a naturii este Istoria omului cu privire la el însuși, natura și legile neavând nicio importanță în sine. Ele practic nici nu există în afara omului care le gândește. Autorul a tot ce servește omului este Omul însuși, iar forțele exterioare sunt produsele Spiritului care încă nu își înțelege forța și se zbate în contigent, uitând că tot ce ființează este rezultatul formei umane de existență prin excelență, societatea. Nu putem vorbi de dubla instanțiere a subiectului gânditor și a obiectului gândit, ci, în însuși actului gândirii, obiectul este creat de subiect, doar de Subiect. Altfel spus, gândind societatea în devenirea sa istorică nu faci altceva decât să o creezi din genunile idealiste ale creierului egolatru și numai astfel o și schimbi. Cu alte cuvinte, nu există decât o singură formă de a teoretiza: praxisul, aplicarea nedezlipită a ceea ce gândești, din moment ce doar tu ca Om ești simultan subiectul și obiectul a tot ce a fost și poate fi vreodată gândit (între momentul gândirii și cel al punerii în act râmâne, totuși, un abis al ființei sau o fundătură a neantului). Sfârșitul filosofiei va fi momentul de grație în care aceasta își va realiza unitatea cu natura, imposibilitatea distanței dintre reflecție și acțiune. Nu putem vorbi de o barieră, după filozoful polonez, între este și ar trebui, pentru că tot ceea ce poți gândi că ar trebui este deja.

Kołakowski discută rând pe rând, la finalul volumului I, despre laitmotivele gândirii marxiste: 1) motivul romantic, constând dintr-o critică a societății capitaliste ca distrugătoare a legăturilor organice, a comunității unitare și a transformării omului în valoare de schimb (,,dezumanizare”, ,,înstrăinare”), în simplu instrument în mâna circulației banilor și a productivității industriale; tehnologia contribuie la ,,reificarea” omului (o temă obsesivă, canonizată în secolul următor de un alt celebru marxist), iar capitalismul reprezintă cea mai înaltă contribuție a Societății la zăgăzuirea tehnică a naturii, dar și stadiul precursor al conștientizării libertății de a gândi și de a crea simultan societatea. Clasa purtătoare a Istoriei este cea mai înrobită, proletariatul mondial, și prin ea se va realiza în sfârșit unitatea finală dintre Om și natură. Abia acum urmează motivul 2) faustic-prometeic, prin care, fără a ne întoarce la ordinea preindustrială sau la un trecut Ev Mediu, conform visurilor nostalgic-romantice ale reacționarilor și retrograzilor de pretutindeni, accelerând procesul de exploatare capitalistă (ascuțind lupta de clasă dintre burghezi și proletariat, între cei care dețin mijloacele de producție și cei care nu au decât forța lor de muncă, adică pe ei înșiși, de vânzare), proletariatul va deveni una cu conștiința sa, de parcă pentru prima dată Umanitatea va sta față în față cu întreaga Istorie cunoscută ca în fața unei oglinzi oceanice și s-ar vedea pe sine, actul acestei ,,viziuni” fiind înseși faptele Istoriei de până în prezent. Însa imediat apare și tema 3) iluminismului raționalist, determinist, prin care intervin legile sociale, mai presus de orice alte legi (din ele derivând și cele naturale), pe care, odată înțelese și asumate ca necesare, Omul va fi totuna cu libertatea, adica se va fi contopit cu legea. Aceasta ar fi esența gândirii lui Marx după Kołakowski, însă bogăția ei deductivă, pretins ,,științifică”, rămâne una imensă și ne îndoim că până și Kołakowski reușește să o surprindă în amănunt în trilogia sa.

În fine, în planul realității cotidiene (și nu a celei de mai sus, supra-mega-istorică, unde Istoria ar putea fi orice), legile statului, separarea puterilor în stat, proprietatea privată, tradiția și religia și tot ceea ce ținea de activitățile sociale ale burgheziei capitaliste engleze din veacul al XIX-lea sunt niște făcături ale păturii care domină economic întreaga societate și, în clipa în care ordinea forțelor de producție se va modifica prin revoluția proletariatului, suprastructura culturală a burgheziei va deveni caducă. În locul lor se va ridica Omul, care își va petrece timpul cu conștiința limpede că el este Arbitrul și Jucătorul Supremi ai Istoriei și își va dezvolta nu-știu-ce laturi absconse ale omniscienței și omnipotenței sale suverane. Statul și societatea civilă se vor vacuiza în mod social. Indicații realiste ale lumii comuniste Marx nu a apucat să ne dea, fiind prea preocupat să analizeze lumea reală și felul în care se prefigurează ieșirea din ea. După Kołakowski, versiunea leninistă rămâne o manifestare posibilă a teoriei marxiste, cu toate că Lenin îl înțelegea pe Marx într-o variantă materialist-naturalistă și mai apropiată de o absolutizare dogmatică a rezultatelor științelor naturale, adică în linia lui Engels, mai degrabă un filosof amator, chiar dacă subtil și pătrunzător, conform aceluiași Kołakowski.

Am trecut intenționat peste mulțimea de surse care au stat la originea marxismului. Ne-ar lua prea mult loc aici.

În volumul al doilea, Kołakowski merge pe o separare a marxiștilor în două categorii largi, două familii ce vor deveni dușmane la începutul secolului al XX-lea, imediat după eșuata Revoluție rusă din 1905: pe de o parte ortodocșii care codifică într-o manieră strictă, dar nu unificată, marxismul (Karl Kautsky, Rosa Luxembourg, Plehanov) și o puzderie de revizioniști, unii social-democrați (eretici) și realmente progresiști (Eduard Bernstein), alții înduioșători de toleranți și pacifiști (cazul tragic al lui Jean Jaurès), unii de un Marxism vulgar (Paul Lafargue), alții emancipați (Antonio Labriola), câțiva de o formidabilă analiză intelectuală (capitolul dedicat austromarxiștilor) și alții, în special polonezi, șocant de originali. Ne este, iarăși, peste putință să intrăm în analiza acestui volum deoarece pentru cunoașterea subiectului și profunzimea analizelor lui Kołakowski ne-ar trebui un întreg capitol de carte constând numai din rezumate și nici acestea fertile. Singurul filosof marxist (deși impropriu spus marxist, având în vedere referințele sale culturale) din The Golden Age care ne-a înspăimântat și în care se întruchipează îmbinarea trufiei cu nebunia este George Sorel, cel care deși respingea orice urmă de analiză științifică și cunoaștere rațională, avea un cult nesăbuit al Eroilor și se închina în fața Miturilor istorice și a forței brute. Amestec de Nietzsche și spirit apocaliptic marxist, Sorel ne-a făcut să tremurăm în fața ideii că poate exista un conglomerat coerent de concepții totodată fasciste și comuniste. Capitolul dedicat lui George Sorel pare o mostră de fișă clinică prezentând o ciudată patologie psihică.

Apariția lui Lenin pe scenă implică solidificarea facțiunii bolșevice în cadrul Internaționalei a II-a, a creării intelighenței revoluționare ca avangardă a proletariatului menită să-i redeștepte acestuia conștiința proletară, a monomaniei partidului unic, controlului intrapartinic și violenței antiburgheze. În scurgerea istoriei, Lenin este, așa cum o arată și alți istorici ai fenomenului comunist (Adam Ulam, Robert Service, Dmitri Volkogonov, Cristopher Read), un strateg de geniu și un organizator fără egal al Partidului Unic, un adept al Realpolitkului dus la extrem, cu siguranță cel mai mare politician antidemocractic al secolului trecut, dar ca filosof Lenin, așa cum o arată Kołakowski, adapta circumstanțial marxismul politicii sale de partid și cauzei Revoluției, fiind un gânditor brutal și simplist. Dogmatismul și fanatismul leniniste erau compensate doar de oportunismul său în chestiuni de politică de rând, unde nu se ferea să utilizeze orice formă de violență pentru a-și atinge scopul. Îi ura pe revizioniști mai tare decât pe burghezi, iar naționalismul său velico-rus a contribuit la viitorul Imperiu Sovietic mai mult decât orice declarație falsă a proletariatului internațional, care, după înăbușirea revoltelor socialiste din Germania post-1918, părea a fi dispărut cu desăvâșire ca forță politică cât de cât verosimilă. Analiza realizată de Leszek Kołakowski este consonantă cu biografia dedicată revoluționarului Lenin de către Adam Ulam.

Al treilea volum debutează cu epoca de după decesul creatorului Revoluției Bolșevice și a stalinizării Rusiei. Aici Kołakowski are puține de amintit în favoarea unei prelucrări a marxismului, afară de codificarea ultrasimplistă îndeplinită de mai-marii partidului și a felului în care Stalin a devenit Papă al Marxismului și Stăpân Deplin al Comunismului Mondial. Cei treizeci de ani de după 1924 aduc doar crime, jafuri, valuri de industrializări forțate, epurări în cadrul partidului, foametea ucraineană (Holodomor), războaie de asuprire și un tot mai mare șovinism sovietic și izolare de lumea exterioară a URSS-ului și a sateliților săi. Odată cu destalinizarea, comunismul avea să intre pe o pantă a regresului și a pierderii interne a credinței în doctrina marxist-leninistă. În schimb, cazul Chinei este o variantă țărănească diformă a marxismului occidental, una la care Marx, dacă ar fi trăit, nu ar fi consimțit, asemeni cazului rusesc, o altă țară agrară subdezvoltată, iar, pe de altă parte, comunismul chinez din anii ‘5o-‘6o este ideologic de o naivitate pe care am califica-o, apud Kołakowski, drept primitivism.

Cu toate acestea, avem și alți gânditori marxiști în această perioadă, dar cu toții priviți cu suspiciune și indiferență ostilă de către PCUS și corifeii sai (unul dintre elementele paria ale comunismului de stat sovietic este nimeni altul decât fanaticul Lev Troțski, care, în afară de ranchiuna și dezlănțuita ură pe care i-o purta Stalin și a posturii sale de victimă exemplară a represiunii staliniste, a scris o serie de cărți din care, din punctul de vedere al lui Kołakowski, nu diferă cu nimic în proiectul său comunist antibirocratic marxist-leninist de regimul tiranic al lui Stalin însuși). Mai presus de toate, cel care va observa că dialectica poate fi un ajutor în sprijinul dictaturii staliniste și a dogmei instaurate de aceasta este György Lukács. Dacă Antonio Gramsci, Lucien Goldmann sau Karl Korsch sunt animați oarecum de un anume reformism pe fundamente hermeneutice (chiar dacă revizionismul lor pare a fi păgubos, pus în practică, pentru integritatea partidului unic comunist), Lukács, cu o cultură uriașă și o capacitatea de interpretare cu mult peste ideologii marxiști ai epocii, capotează în servilism și abjecție morală. Nevoia de o confirmare supraistorică și cultul forței ca praxis și necesitatea certitudinii pe care le caută orice intelectual sunt însumate de personalitatea lui Lukács, autorul capodoperei marxiste a secolul XX, Istorie și conștiință de clasă, lucrare dezavuată de materialismul sterp al PCUS-ului.

O altă fascinantă analiză istoric-culturală este cea a Școlii de la Frankfurt, înțeleasă de Kołakowski ca o contradicție în termeni și o probă a disperării și neputinței de a mai gândi într-un mod creativ marxismul. Unele capitole, îndeosebi cele dedicate unor Theodor Adorno și Herbert Marcuse, sunt distrugător-denigratoare și nu întotdeauna strunite în analiză, ceea ce ne-a condus la părerea că, într-o oarecare măsură, tonul neutru-ironic al lui Kołakowski din primele volume se schimbă într-o asprime nervoasă care face țesătura argumentelor ceva mai rarefiată în ultima parte. Printre filosofii marxiști care scot în evidență criza de conținut a marxismului, cel care va reabilita cultul marxist al Utopiei, va fi Ernst Bloch, anihilat pur și simplu de Kołakowski ca intelectual antirațional.

Ultima fază a marxismului coincide cu falimentul său intelectual, redus la o simplă teorie istorică, la limită banală, alături de atâtea altele. Kołakowski nu crede că marxismul va mai fi vreodată resuscitat și îi constată cu amărăciune dezastrul istoric.

Este greu să mai menții viu ceva din întreaga schemă de gândire marxistă astăzi. Pe lânga miile de pagini de istorie care califică URSS-ul, de la început până la sfârșit, ca o aberație politică totalitară, înființată pe crimă și arbitrariu politic, pe despotism și năruire premeditată a vieții sociale, pe o constantă intimidare și înfricoșare a populației (susceptibilă oricând de ,,revizionism”), un argument decisiv rămâne cel tezaurizat de Eduard Bernstein încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, anume că proletariatul nu a sărăcit, ci o ducea din ce în ce mai bine economic de pe vremea lui Marx încoace – ba chiar se îmburghezea lent – și că un rol important l-au jucat și mișcarea sindicalistă și partidele social-democrate prin revendicările lor reformiste, mediate de viața parlamentară din principalele țări industriale (Marea Britanie, Germania). Statul asistențial de mai târziu este o creație a reformismului gradual social-democrat. Invalidarea economiei planificate și critica teoriei valorii fuseseră deja realizate de primele generații ale Școlii economice austriece, îndatorate lucrărilor unor Carl Menger, Eugen von Böhm-Bawerk sau Ludwig von Mises, iar predicțiile lor aveau să devină realitate deja la finalul anilor 1960 în blocul comunist.

Însă, înainte de a încheia, în ceea ce mă privește, aș adăuga două critici care confirmă un filon virtual încă în marxism:

1) ,,Conștiința de sine a proletariatului coincide cu conștientizarea de către el a istoriei ca întreg; teoria și practica coincid întrucât proletariatul transformă lumea în chiar procesul prin care ajunge la înțelegerea matură a acesteia. În acest caz particular, înțelegerea și transformarea realității nu sunt două procese separate, ci unul și același.” (Kołakowski, vol. III, p. 214). Neexistând vreo scindare între planul cognitiv și cel normativ, tot ceea ce gândește conștiința proletară despre lume este identic cu schimbarea ei socială. Ca atare, este de la sine înțeles că marxismul, luat în acest sens ridicol de idealist, lichidează raționalismul, empirismul, orice metafizică și se plasează împotriva oricărei separări religioase între ,,lumea de aici” și ,,viața de apoi”. Ce credea Lenin despre mersul istoriei nu este cu nimic diferit de ce trebuie făcut. Ca atare, nu putem vorbi de valori morale, de legi de drept bazate pe drepturile omului (niște ficțiuni care presează din planul ipotetic asupra realității senzoriale, câmpul eternei schimbări și teoretizări), de nimic din tradiție pentru că Istoria este ce gândește clasa muncitoare despre sine. Prin urmare, dacă acesta este unul din sensurile principale ale doctrinei marxiste, orice critică anticomunistă cade în gol și acest lucru se întâmplă din simplul motiv că orice critică se bazează pe un postulat al rațiunii pure sau al legilor din natură sau al prezenței lui Dumnezeu în creație sau chiar al logicii formale (oricum, întotdeauna pe o sciziune prealabilă între observator și obiectul observat), chestiuni pe care din capul locului marxismul, apud Kołakowski, le desconsideră (doar deformată de prejudecăți psihologice experiența poate diferenția între materie și spirit, lucrul și copia sa ,,interioară”, urmele pe care le lasă invenția fenomenului). Și, într-adevăr, dacă societatea și Istoria este o făptuire a omului – problemă pe care și un relativist o poate cu ușurință accepta – atunci ce ne-ar opri, în numele a ceea ce rămâne de creat (din moment ce este deja gândit, poate fi și făcut), să ucizi milioane de oameni, să distrugi tradiția (care, oricum, este un cadavru), să te încrezi în liderul suprem ca acela care întrevede viitorul pentru că el are la îndemână o viziune a întregului și nu una a părților?

Oricat de abracadabrant ar suna, odată ce îl elimini pe Dumnezeu din orice teorie asupra lumii, mai cu seama în științele sociale (pozitivismul în știinte pretinde oarecare modestie și mult agnosticism), și susții că gândurile nu sunt o interpretare socială a lumii fenomenelor, ci înseși acele fenomene, vei sfârși, prin logica argumentului, să crezi că ,,omul este măsura tuturor lucrurilor”. Profundul scepticism și nihilism metafizic din fundalul marxismului, așa cum îl decupează Kołakowski, este amestecat cu un optimism social și o credință prometeică în Omul Istoric, cu un cult al tehnologiei, care, din punct de vedere logic, justifică și îngăduie orice faptă. Este adevărat că Marx postulează o serie de legi sociale, după cum crede Kołakowski, dar întregul rămâne subsumat voinței umane de a gândi, care e totuna cu a fi aici.

Din păcate, optimismul progresist de astăzi – scientismul însuși ca speranță în știința tămăduitoare care va pune capăt suferinței din Istorie -, deși nemarxist, are un fundament ateu, antipozitivist și non-empiric (pentru că, după aceștia, limitele empiriei pot fi oricând lărgite de evoluția științifică, așa că nu putem avea nici o înțelegere limpede și finală a ceea ce înțelegem prin empiric).

Ergo, orice critică anticomunistă alunecă în afara sistemului de gândire marxist pentru că aparține paradigmei de care marxismul încă de la începuturi a încercat să se separe.

Nu cred că putem spune mai mult despre aberația și hybrisul fără margini al unei asemenea gândiri, posibile și prezente în lumea noastră hipercapitalistă.

2) Nu cunoașteți oameni care sunt de părere că, în privința comportamentului lor social, sunt liberi să facă ce vor, câtă vreme respectă legile statului? Temeiul acestor legi nu se găsește însă în lumea fenomenelor, ci în cea a interpretării lor pe seama unor postulate și unor cauzalități care nu se decupează decât intuitiv din real și abia prin uzură în mod deductiv. Nu cred atâția că își pot da orice determinație vor, că ei își manipulează viețile cum doresc? Tupeul, curajul sfruntat al acestor indivizi nu este limitat de propria lor ignoranță pentru că ei nu cred în vreun adevăr de dincolo de simțuri pentru a putea fi numiți, cu îndreptățire, ignari. Iar pentru ei, cele mai multe chestiuni morale rămân confruntări ieftine de opinii. Pe de o parte o rațiune care se anulează pe sine în ceea ce privește condiția de adevăr poate sfârși în disperare, dar, pe de altă parte, relativizând orice discurs, îl reduci la o serie de instanțe impersonale care își determină mersul în viață: societatea însăși. Dar dacă aceasta este în sine nimic altceva decât ce gândesc oamenii despre ei înșiși, de ce nu am schimba-o radical? Orice este posibil când nimic nu este necesar.

Și de aceea credem că terenul este încă fertil în modernitate pentru experimente obscurantiste și periculoase precum cel marxist, dacă îl luăm pe Kołakowski drept ghid în marxism.

Cu toții suntem conștienți de caracterul construit și artificial al societăților noastre, nici măcar bătrâne în devenirea lor galopantă.

Tragedia veacului trecut nu constă în fanatismul și nebunia utopică a unor demenți raționali care divinizau Omenirea, ci în faptul că, în ciuda ororilor lor, natura a putut tolera ordinea socială atât a comunismului, cât și a nazismului. Zeci, sute de milioane de oameni au asistat neputincioși (unii chiar s-au azvârlit cu entuziasm în brațele ,,miracolului” pământean) la obiectualizarea lor, numerotarea lor, tehnologizarea lor. Kafka a fost Îngerul Istoriei recente la care visa Walter Benjamin. Și aceiași situație se repetă clipă de clipă în sistemul global al capitalismului. Probabil că dincolo de utopie, marxismul a încercat să definească modern modernitatea. Și a demonstrat că o poate schimba, dincolo de rădăcinile ei putrede, tradiționale.

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Kołakowski at his best

  1. gogaie zice:

    Cabron, pe blogul acesta cuvantul „bemol” are o ocurenta mai mare decat intr-un tratat de muzicologie. Lectura porneste promitator, pana la primul bemol cand camera incepe brusc sa se invarteasca si imi imaginez un mosnegut zaharisit rumegandu-si fixismele lexicale.

    Apoi, ti-am mai spus si inainte ca titlurile in engleza sunt ghei.

  2. vicuslusorum zice:

    Draga Gogaie,

    Am luat fiecare pagina cu posturi. Am numarat in cele peste 100,000 de cuvinte de text, 2 ocurente ale cuvantului „bemol”. Stiu ca il folosesc oral, intre noi, destul de des, dar pe blog, iti repet, apare de doua ori. Poate o mai aparea de 3 ori in comentarii. In rest, sa ne auzim de bine. Tineri si cu stereotipii!

  3. Pingback: Cărți pe bloguri « Bookaholic

  4. Catalin zice:

    Nu stiam de comparatia facuta de Tismaneanu intre „Principalele Curente” si „Stalinism” (daca era in vreo prefata e de inteles). E indrazneata pentru ca autorii nici macar nu-si propun acelasi lucru. Kolakowski face o istorie a ideilor, Tismaneanu compileaza fapte si intamplari pe care le-a mai povestit si in alte volume.
    Dar nu despre asta e vorba. Felicitari pentru rabdarea de a aseza totul aici. Eu as fi vrut sa pastrez fiecare pagina din „Curente”, totul imi parea la fel de important si niciun cuvant in plus.

  5. Boboc zice:

    Daca crezi ca marxismul e mort, iti recomand putin Jon Elster-Making Sense of Marx, G.A. Cohen in special, Allen Buchanan-Marx and Justice, Steven Lukes-Marxism and moralist-marxismul ca filosofie normativa e perfect sustenabil

  6. Pingback: Eternul Karl Marx | Vicuslusorum's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s