De ce sunt fascist?

Ii detest pe americani. Daca mi-as dori ca undeva pe lume sa pice o bomba atomica/cu hidrogen mi-ar placea sa fie in State si sa privesc excitat, cu punga de floricele in mana, cum metropolele de zgarie-nori s-ar prabusi in an instant si rasa de bipezi primitivi care locuieste pe acele pamanturi – those Godforsaken lands – sa dispara intr-un ocean de sange, care s-ar revarsa pe ecrane mai ceva ca seria Saw. Mi-ar placea, de asemenea, ca inainte de macelul general, 10000 de trupe SS venita de peste timpuri sa descinda in cele mai americane orase si sa le violeze cat se poate de porno pe americancele de pe strada, din case, de la munca, chiar din reviste, pentru a le face pentru prima oara in viata lor fericite sexual.  Daca in 1866 Sudul ar fi invins Nordul nu mi-as fi permit sa mai gandesc vreodata randurile de mai sus, dar cum nu s-a intamplat nimic in acest sens, stomacul a reusit, pentru prima data in istorie, sa suprime complet creierul. Pana si Sarikov al lui Bulgakov ramane un caine rus, nu unul sovietic: cainii americani sunt intru totul ca stapanii sai. Ei cred in democratie. Daca exista asa ceva ca progres al umanitatii, societatea americana de astazi se apropie cel mai mult de idealul celei mai avansate tehnologii din orice epoca industrializata de pana in prezent in cea mai dezumanizata, animalica si despiritualizata populatie de la babuini incoace.

Dar de ajuns cu tiradele: sa va ofer motivul. De dimineata, intr-un moment de deruta emotionala (si am destule), m-am uitat la un film american. Se cheama Couples retreat. Actiunea este de o simplitate ingrozitoare: 4 cupluri se retrag pe o insula tropicala (exact asa cum ne-am imagina sablonul de pe net, opinie pe care a avut-o si unul din personaje, incantata de a intalni nu atat ineditul si exoticul, cat deja vazutul intr-un loc niciodata vazut) pentru a trece printr-o stupida terapie de cuplu din care – ati banuit – ies mai unite si mai fericite, whatever that means. Aflam de la inceput ca unul dintre cupluri nu putea face copii si urmau sa se desparta amiabil daca experienta de o saptamana pe insula nu se dovedea eficienta. Interesant este argumentul consumerist-capitalist, zgarcit si arogant cu care se justifica prezenta unor insi din patura de mijloc (unii cu familii deja bine inchegate) pe o insula care dupa aspect parea predestinata unor bogatani cu iahturi trase prin aur, eventual rusi sau arabi: pachetul all-inclusive se reducea la jumatate daca toate cele 4 cupluri mergeau impreuna. Americanul adora sa traiasca pe picior mare, in confort, dar ii plac promotile. Stie ca moneda sa nationala il face rege in Malayesia, dar, printre semenii sai, el vaneaza, ca orice plebeu, oferte. Faciesul de jeg mediocru care vrea sa guste din privilegile claselor superioare imi spune un singur lucru: americanul este in esenta un parvenit complexat, care este constient in sinea sa ca nu merita ce i se intampla, dar ca orice sarantoc la origini, linge si paiul din cocktail si ragaie dupa in servetel. Prefera sa stea la cozi de o ora pentru a se imbraca in printi, printese, imparatese, imparati pentru doar 5 minute. Momentul de mediocritate prosteasca travestita in bucurii princiare este imediat imortalizat pe facebook. Cred ca cea mai buna imagine pe care o am despe evolutia poporului american este cea de la finalul ecranizarii Parfumului lui Suskind: Grenouille stand pe esafod si privind inlacrimat fericirea unor animale care se imperecheaza in timp ce chipurile le sunt transfigurate de adoratie pentru el, un monstru nefericit. Parfumierul este capitalismul, la fel de inexistent ca Grenouille insusi.

Dar sa ma intorc la personaje, care sunt ilustrarea intr-o mana a stereotipiilor pentru care mi-as dori ca civilizatia occidentala sa dispara de maine. Ii avem pe Jason si Cynthia, cuplu infertil: el, un robotel redus mintal, a control-freak, care face prezentari in powerpoint ale viitorului sau divort, ceea ce ne spune ca stilul de marketing sters pe creier, alaturi de pretentia irationala ca exista o solutie tehnica si rationala la orice, pot fi condensate in capul unui om pana cand propriul ridicol devine insesizabil. Jason aducea cu un comis-voiajor cu tableta sub brat pe umerii caruia s-a cladit tot ce inseamna publicitate imbecila in SUA. Nevasta-sa, Cynthia, o americanca redusa mintal, semiadolescenta, care, din pricina infertilitatii, a ajuns jucaria de teste reproductive (cu zero participare sexuala) a maniacului robotizat de mai sus. Cynthia joaca un singur moment in film: atunci cand pleaca la distractia celor single, moment in care eleva de liceu terminata iese la iveala. In rest, pana la imbratisarea de la final, este umbra proiectata a non-fiintei de mai sus, altminteri un tip tolerant si bland, in stil american desigur.

Un al doilea cuplu disfunctional: Shane, un negru obez si obtuz caruia ii suntem oarecum nevoiti la un moment dat sa-i imaginam puta (eternul cliseu al penisului gigantic de negru, infinit superior in mintea americanilor organului genital mostenit de la WASPs), si care, dupa un divort cu finalitate incerta, umbla cu o pustoaica de 20 de ani, Trudy, prost crescuta, dar si proasta. Acest Shane se va intalni la final cu nevasta-sa si se desparte de Trudy. Incoerenta si vulgaritatea autista a americanilor devine evidenta in contrastul dintre pustoaica si femeia matura: Trudy merge pe “Insula Desfranatilor” unde bea si face sex, lucruri cu care toti cad de acord avand in vedere varsta frageda (doar le-au facut si ei, deci, prin inductie, tot demosul), dar fosta si regasita nevasta s-a tinut si ea de one-night-standuri si escapade dupa ce l-a parasit pe Shane din simplul motiv ca nu facuse sex cu nici un alt barbat in afara de Shane inainte, cand varsta – nu? – ii permitea. Este ca si cum ai spune ca pentru a fi o “nevasta buna” trebuie sa fii intai o “fata rea” pentru a invata practic deosebirea dintre bine si rau. Genul acesta de dihotomie absolut cretina nu are nici o conditionare genetica, naturala sau culturala: cine face aici deosebirea intre matur si tineresc, intre sex la o varsta mai curand decat la alta, cine inventeaza aceste reguli morale pervertite? De unde acest simplism regizoral? De ce o femeie trecuta de 30 de ani nu mai poate fi curva? De ce una la 20 este normal sa fie astfel? Ce sunt aceste sfaturi subliminale (pentru americani sunt)? Si un ultim aspect, esential dupa mine: de ce negrii din film sunt parca pusi intentionat sa vorbeasca ca niste baieti si fete din ghetou, fara scoala si needucati? De ce par ca vocabular si pronuntie inferiori celorlalti?

Urmatorul cuplu: un umflat frustrat sexual si cu inclinatii homo, Joey, si nevasta-sa, Lucy, care joaca extrem de prost rolul de femeie in calduri. Cei doi sunt modelul sticker al casniciei americane: el, jucator de fotbal cu pieptul lat (care par sani in devenire), ea, majoreta cu fata standard. Love and marriage. Si curand un copil, care le-a inhibat tineretea. Nu am inteles nimic din cei doi, nici macar sub forma de maimutoi artificiali isterizati sexual. Joey alearga in van dupa pustoaice (ca cea de mai sus) si ramane mereu in stadiul de erectie, iar nevasta-sa se umezeste dupa barbatul Rambo, care, alaturi de cliseul “negru cu penis de magar”, este al doilea arhetip sexual masculin al Americii. Cei doi sunt pure patologii de pe continentul american.

Ultimul cuplu pastreaza savoarea locului si se apropie cel mai mult de ce si-ar dori un american de la viata: familia tipica. Dave, tatal a doi pusti, la randul lui un copil care vinde jocurile de consola pe care inca le joaca ca la 12 ani, este sigur pe sine, autoritar, decide in numele familiei – o mica afacere la randul ei – si, desi mai realist decat celelalte tipuri masculine, se poarta cu nevasta-sa de parca ar fi un obiect, o achizitie personala de lunga durata, gaura in care isi descarca energiile de pater familias modern. Dave are acelasi comportament ca Jason, doar ca deja detine o familie, ceea ce il face net superior. Vulgar, dur, aspru chiar, infantil si tafnos, chiar orgolios, sunt sigur ca Dave aproximeaza barbatul de mijloc respectabil al Americii. Dintre toti, pe Dave l-as impusca cu acel pistol american pe care il tine in noptiera, just in case. Iar nevasta-sa, brutalizata si calcata in picioare de testiculele americane ale sotului ei, pare abonata perfecta la Oprah Winfrey show. Deloc uimitor este insa faptul ca tine la familie si la Dave, conformandu-se intr-un rol secundar (ca aproape toate femeile din cele 4 cupluri) alaturi de sotul sau. Cei doi sunt mostre ale placiditatii si sterilitatii comportamentale.

Practic, nici unul din personaje nu are o personalitate interesanta, macar hidoasa. Cu totii sunt doar niste egoisti incapabili sa empatizeze, altfel decat printr-o functie atribuita social, cu ceilalti. Nici un cuplu nu pare a fi bazat pe prietenie, pe iubire sau pe o asemanare intre cei doi. Familile sunt conduse ca niste pravalii, iar preintampinarea lor – cazul Jason – ia aspectul unui plan de afaceri. Nimic mai oribil, mai disfunctional pana la urma, mai nenatural. Glumele de santier si imposibilitatea de a trai altfel decat pe ruta gura-stomac-penis/pussy-cur sunt sarea si piperul filmului, care merita vizionat ca documentar sociologic.

Iar peste toti troneaza Marcel, francezul guru care coordoneaza statiunea, spiritual, ca atare, pentru americanul mediu, fermecator, dar nitel sonat, dus cu pluta si complet nerealist. Marcel este cliseul prin contrast: noi nu suntem europeni, adica straini, ci americani, adica altceva decat nebunul ridicol de Marcel. Pentru americani, conteaza prea putin spre deloc daca europeanul imaginar este si cel real cata vreme sunt mandri de ei insisi (si de steag, as adauga). Iar ce este in el insusi Americanu’, judecati si Dvs. Dar nu judecati, va rog: cine judeca nu este cu siguranta american, ci rasist, taliban sau fascist. Dar cum sunt totusi european si judec, nu pot fi decat fascist, nu?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la De ce sunt fascist?

  1. paul zice:

    O tanara doctorand la Sorbona imi spunea acum un an ceva de felul ” bisericile pariziene sunt goale, bibliotecile sunt pline de indieni si pakistanezi”… Impresia mea este ca traieste acolo aceeasi experienta americana de care vorbiti si dumneavoastra – de la distanta. Lumea a devenit un bordel, probabil ca asa a fost dintotdeauna, ceea ce ma tulbura este o intrebare care ma urmareste de cativa ani: nu cumva comunismul a fost o biblioteca? Dumneavoastra, proprietarul unei metafore absolute, ce ati alege: sa fiti bibliotecar sau patronul unui bordel? La propriu…

  2. Vicuslusorum zice:

    Cu siguranta ca americanizarea oribila de care vorbesc aici este mondiala. Orice imperiu are nevoie de un cult al imperialismului, mai ales daca este invesmantat in conceptul mincinos al „globalizarii”. Globalizare a ce? A mizerilor de consum americane, atata tot. Nu cred ca pozitia mea merge spre asprimea unui bordel real: lumea noastra traieste ideea de bordel, ceea ce este altceva. Bordelul este un loc cu reguli si obiceiuri extrem de bine puse la punct, care scapa moralei si cazuisticii etice. Bordelul nu pretinde fericirea, ci multumirea trupeasca a unei ejaculari in compania unui alt trup. Pur si simplu eu zic doar ca vechea morala zace moarta la pamant (evident ca sunt categorii sociale care inca mai traiesc oarecum in cadrul ei) inlocuita fiind de noile repere morale, americane, cele din textul meu, care pretind a fi universale si nearbitrare prin ele insele, ceea ce nici macar crestinii nu fac in credinta lor (care vad in cuvantul Lui Dumnezeu scuza oricarei absurditati rationale).

    Nu am trait comunismul pe cont propriu. Doctoranda de care vorbiti are doar 2 are mai mult ca mine. Observa si ea ceea ce orice om educat in vechiul umanism cu irizatii crestine al secolului al XIX-lea ar putea sa constate fara mari oprelisti. Are dreptate, dar este banal.

    In plan personal, ca sa raspund la intrebarea Dvs., v-as spune asa: daca as fi proxenet, as face-o pentru bani, ca orice om de bun-simt. Nu exista eroism in a mijloci pasarici la pasaroi. Este doar o afacere, golita de orice substrat metafizic. Este ca si cum ai vinde WC-uri publice la consumatori mai mult sau mai putin pretentiosi. Vand placeri, nu sentimente sau emotii. Stimulam glande si simturi, nu spirite.

    Iar comunismul ca biblioteca ramane o sintagma ce trebuie in primul rand explicata de Dvs.

  3. paul zice:

    Vreau sa va povestesc despre un om despre care n-am mai povestit nimanui. Nici prietenilor, nici iubitelor. M-a impiedicat un fel de mirare sau nedumerire pe care n-am reusit niciodata sa le risipesc. L-am intalnit intr-o carciuma pe care o frecventam, pe la sfarsitul anilor ’80. Avea in jur de 50 de ani, era incaltat cu bocanci si imbracat cu un fel de canadiana din panza aspra si dura, ca din foaie de cort. Afara era destul de cald, prea cald pentru bocanci si canadiana. M-am asezat la masa, cerand politicos permisiunea pe care mi-o acorda hotarat, aproape grabit. Am intrat repede in vorba. Avea un ton de comanda si totusi catifelat, moale poruncitor, de om obisnuit ca ceilalti sa i se supuna. Era inginer, asa mi s-a prezentat, si lucra pe santier. Nu vreau sa va plictisesc, era cel mai cultivat om pe care-l intalnisem in viata mea. Citise mult, se vedea, dar ceea ce conta era extrema originalitate a mintii lui. Nimic din ce spunea nu se potrivea cu ce stiam eu sau cu ce citisem. Era altceva. Am stat de vorba, am mancat impreuna (el a platit) si ne-am despartit seara tarziu. La despartire mi-a dat numarul de telefon si mi-a spus sa-l caut cand voi dori sa mai stam de vorba. Nu l-am cautat niciodata. Doua lucruri mi-amintesc despre omul acesta care-mi vorbise ore intregi despre „volutele spiritului” (expresia ii apartine): la un moment dat imi marturisise ca facuse puscarie. Asta era primul. Al doilea lucru a fost o remarca, facuta soptit, aproape conspirativ: „lumea asta e o biblioteca”. Tonul era greu, obosit, iar senzatia mea atunci a fost ca pentru el lumea ca biblioteca devenise o povara. Desigur, am gresit cand am incercat sa va prind in capcana acestei amintiri. Ea a revenit cu putere in ultimii ani, de cand am incepu sa simt tot mai puternic esecul lumii prezente…

  4. Vicuslusorum zice:

    Domnule Paul,

    Bag de seama ca aveti o parere nepotrivit de buna despe mine, citindu-mi blogul si cautand sa intrati simpatetic in contact cu „spiritul” din spatele acestor randuri. Nu stiu daca va inselati sau nu, dar cred ca mai bine ar trebui sa va pun in tema cu pilonii subtiratici ai gandirii mele, daca asa ceva intr-adevar exista.

    Eu nu sunt un om original. Am o meserie modesta, pe care o fac in sila, dar cu tragere de inima. Nu sunt nici idealist, nici relativist si imi place sa cred ca nici indeajuns de lucid pentru a imi pierde spiritul si bunatatea naturala fata de apropiatii mei, oricare ar fi acestia. Nu iubesc omenirea, fiindca nu o cunosc. Nu cred ca oamenii sunt buni decat prin educatie si prin infranare, printr-o sporita atentie la pasiunile si dorintele lor efemere, pe care eu le numesc pacate, asa cum si sunt pentru cei care au crescut intr-o familie crestina. Eu am primit o educatie frumoasa – pe care o tradez – si le sunt indatorat parintilor mei pentru grija si firescul cu care au avut grija de mine. Ati observat deja ca desi m-am format launtric in ultimele ramasite ale unei societati superficial crestine, si m-am hranit ca un prunc cu valorile Europei dintotdeauna (nu cea de acum, care merge cu dusmanie impotriva trecutului sau), nu sunt un crestin. Sunt cinic si dezamagit de societatea aceasta, care nu imi permite sa fiu dezamagit de scaderile mele umane. Acesta este mesajul meu, pe care il rasucesc argumentativ in asemenea hal incat presimt ca il transforma intr-o proasta si neconvingatoare ideologie personalista.

    Atentia mi-a fost atrasa atentia de impresia nesperat de buna pe care ati capatat-o atunci cand vine vorba de „cultura” mea. Nu sunt un ins atat de cultivat. Doar ca nu am mers la scoala degeaba, nu am vanat doar note, nu m-a interesat excesiv de mult patalamaua, cu toate ca detin asa ceva, si nu mi-a placut niciodata sa fac parada de eruditie in fata unora sau altora. Pentru mine, „biblioteca” este un adjuvant al vietii, nu viata insasi. Artistul eterat nu imi spune nimic social, iar enciclopedismul bizantin ma lasa complet rece, ca pe o femeie un act sexual ratat.

    Este adevarat ca am o nevoie aproape fizica de a citi. Unii fumeaza sau beau. Sau se joaca pe calculator 10 ore pe noapte in weekend. Eu citesc. Nu absolutizez actul, nu il ridic in slavi. Nu ma consider superior unei vatmanite sau unui cersetor. In fata mortii suntem cu totii atroce de egali. Lectura este mijlocul meu de a cunoaste mai de aproape sufletele oamenilor, castronul in care se fierbe seva vietii lor, neantul care le dubleaza actiunile.

    Nu pricep „ismele” de orice natura ar fi, desi le pot identifica precum un chirurg ustensilele sale. In ceea ce ma priveste, o poezie a unui trubadur medieval imi spune acelasi lucru in strafunduri ca un caine vagabond ce goneste printre masini la stop: viata este, ce minunatie! Iar literatura neprefacuta, filosofia grea iau viata in serios, chiar si cand o mutileaza sau o izbesc de tarie. Superficialitatea si prostia autosuficiente sunt inamicii mei. A trece ca o vita de povara pe lumea asta nu este o rusine, dar a fi o vita fara poveri si fara bucurii ma cutremura.

    Nu am modele umane. Nu urasc si nu iubesc pe nimeni cu adevarat. Nu sunt mai pasional sau mai radical ca un om obisnuit si nu imi place sa pozez intr-un fan al lui Borges. Kien al lui Canetti m-a lecuit pe deplin de orice marunta pretuire as fi avut fata de tipul intelectualului enciclopedic.

    Daca sunt facut din ceva, acela este un material frust si colcaind de viata. De aceea imi plac Tolstoi, Mann sau Joyce. De aceea ii gasesc fantastic de tulburatori pe Nietzsche sau Kierkegaard. Dar nu resping nici pe cei opusi lor. Eu vad in cultura doar indemnul de a castiga dincolo de moarte prietenia unor oameni care au simtit, au trait, au gandit ca oricare alt om. Dar ceva mai atenti la ei insisi, ceva mai introvertiti in ceasurile lor de singuratate.

    Nu cred nici in geniu, nici in timp, nici in constiinta. Cred cu tarie in suflet. Cine ne-a durat astfel nu ma priveste.

  5. paul zice:

    Stimate domn,

    Va multumesc.

    Ceea ce Dumneavoastra identificati ca o incercare de a „simpatetiza” cu duhul acestui blog ar putea fi rezultatul unei deformatii profesionale…captatio benevolentiae… Sper numai ca n-am intrecut masura.

    Ceea ce faci in sila nu merita sa fie numit meserie. Decat daca prin meserie intelegi o ocupatie care iti asigura traiul. Eu am avut multi ani o ocupatie, pe care, de altfel, o practicam satisfacator. Numai ca oricine ma cunostea imi spunea: „Nu ti se potriveste deloc.” La 28 de ani asta ma magulea. La 35 ma simteam deja un impostor. N-aveam viciul lecturii, ca Dumneavoastra, sa ma sustina, asa c-am luat-o de la inceput. Meseria Dumneavoastra e certa: cititor. E suficient. Sunt destui cititori de meserie care au devenit scriitori de succes. Eu cred ca aveti si vocatie scriitoriceasca dar asta e mai putin important.

    Nu cred ca sunteti un ins „atat de cultivat”. Sunteti un tanar serios si talentat. Doua calitati care pot deveni lesne handicapuri. Cred ca acest pericol ma determina sa va incurajez, poate mai mult decat puteti suporta. Ca sa reusesti e nevoie de timp. Incerc sa va castig putin timp. Il meritati, nu va indoiti de asta!

    Cel mai important lucru e ca nu ne cunoastem. Asa ma simt liber. Sa va cred. Si sa va port o simpatie care, altfel, s-ar numi invidie.

    Parerea mea e ca sunteti un norocos.

  6. Pingback: Vicus Lorum / Vicuslorum | Homo Ludditus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s