Tolstoi și iubirea

Dintre atâția autori cu care am umplut mii de ore din viața mea, cel mai apropiat de inima mea, cel cu care mă simt de parcă aș fi eu însumi, cel care nu mă supără și nu mă plictisește niciodată rămâne Lev Tolstoi. Nu vreau să ma fălesc cu această alegere: Tolstoi este bătrânicios și prea clasic pentru gusturile moderne, iar, oricât de retrograd aș vrea să fiu sau deja sunt, este imposibil de crezut că această afinitate pentru el sa fie una desuet snoabă sau doar datorată unor erori optice legate de faptul că l-am citit prima oară la începutul adolescenței (dar i-am parcurs și pe Gogol, Dostoievski, Turgheniev, Goncearov, Lermontov pe atunci și nici unul nu m-a făcut să mă simt atât de natural ca în compania lui Tolstoi, cu toate că nici unul nu m-a surprins și nu m-a influențat mai mult ca Dostoievski). Nu, refuz să cred că, în afară de apropierea sufletească pe care o simți față de un om care îți seamănă și pe care vrei să ți-l faci prieten, mai există altceva în dragostea mea pentru Tolstoi. Ce ador la el este sinceritatea expunerii și forța naturală a scrisului: Tolstoi este un șuvoi de viață și nimic nu este contrafăcut, ,,estetic”, în scriitura sa. Marca unui mare artist este după mine capacitatea aceasta care nu ține atât de talent, cât de înzestrarea inconștientă de a povesti în același mod în care respiri. Imaginile la Tolstoi sunt una cu viața însăși, cu viața dintr-o pădure foșnitoare de pe lângă Iasnaia Poliana, pe care atunci când rusul o așterne în scris, eu, situat în odaia mea la trei mii de kilometri depărtare și la o sută cincizeci de ani distanță, o am în nări, în ochi, în auz: sunt una cu simțurile contelui rus. Iar Tolstoi are în el forta, patima, dragostea și vigoarea pe care le admir eu la oameni, energia aceea naturală care mă face să sper că nu suntem doar niște erori străine de planurile universului, oricât de obscure, oarbe și încâlcite ar fi acestea. De asemenea, ador la Tolstoi subtila analiză psihologică, care nu are nimic din soiul unui raționament artificial (invenție occidentală, de origine franceză), a firii oamenilor, care, la el, par dintotdeauna aceiași, oricât s-ar strădui cu succes să-i individualizeze. În plus, mă uimește să văd cu câtă minuțiozitate și precizie încearcă Tolstoi să redea detalii și mărunțișuri și cât de firesc îi iese într-un final descrierea, de o mare splendoare nu cinematografica, ci reală, de parcă ai fi transportat în saloanele sau în încăperile pe care le descrie cu atâta ușurință. Nu mă indispune nici latura sa religioasă (care, à propos, nu este niciodată moralizatoare – talentul îl împiedică! – , Tolstoi fiind însă din plin răutăcios și încăpățânat): fervoarea și profunzimea sentimentului religios, indiferent de erezia credinței sau de stranietatea și barbaria sa, sunt dovezi ale unui suflet robust și superior, iar nu de puține ori oamenii cu intense chemări religioase au o poftă de a trăi și de a se reproduce care te uimesc. Impotenții și dezechilibrații sexual iubesc la aceiași temperatură joasă ca și Dumnezeul la care se închină: până și ateismul și agnosticismul le vin ușor la îndemână. Nu și pentru Tolstoi, iar nu întâmplător stau astfel lucrurile.

Un ultim aspect în care trăiesc o stânjenitoare complementaritate cu Tolstoi sunt femeile: habar nu am dacă vreun critic a observat (dar trebuie să o fi făcut-o), dar ați luat aminte la felul în care alunecă privirea lui Tolstoi pe trupurile femeilor? Întotdeauna ochii, strălucirea și splendoarea lor, sunt elementul distinctiv, cel care, prin erotismul reproducerii, îți aprinde simțurile, apoi culoarea pielii și netezimea sa și nu în ultimul rând bogăția pieptului și unduirea ispititoare a șoldurilor. Uneori am impresia că văd anima lui Tolstoi și ea aduce cu o zeitate a pădurii, mirosind a iarbă umedă și pământ reavăn, atât de voluptuos alcătuită încât îți vine să te iubești cu ea exact în locul în care o întâlnești, știind că lovit de fulger cât de roditoare și plină de viață este. Nu contează dacă în jur sunt numai desișuri de mărăcini sau o baltă rău mirositoare sau dacă abia a plouat și pământul ți se încleiază în haine: natura trebuie să fie acolo și în mijlocul ei această făptură palpitând de vie ce este, pe care o ghicesc în spatele oricărei eroine tolstoiene, indiferent de vârstă, poziție socială sau educație, tronează. Este aceiași anima și la Anna Karenina și la acea mujică simplă cu fusta roșie și buze răscoapte, roșii ca cinabru din nuvela Diavolul. Oricât de nobil, franțuzit, salonard, aristocrat și bine crescut este Tolstoi, comme il faut, cum îi plăcea în vanitatea sa juvenilă să creadă, latura sa de om simplu, cu sufletul nemurdărit de moravurile gloatei, predomina asupra celeilate într-un melanj ce rămâne însă extrem de original. Pozele din ultima parte a vieții, îmbrăcat țărănește, trădează o grijă și o mimică atât de vioaie și o strălucire atât de fină în privire (cu toată mutra sa hirsută) încât Tolstoi cu greu poate să fie mujicul obișnuit, în ciuda oricăror aparențe contrare. Tolstoi fugind de ai săi pare un sălbatic studiat, un Lear cu înfățișare de patriarh biblic care a jucat cărți în tinerețea sa zbuciumată și care își purta părul totdeauna pomădat în societate.

Am avut de curând prilejul de a reciti, de data aceasta în limba engleză, primele sale compoziții, adunate în edițiile standard, într-un singur volum: Childhood, Adolescence, Youth. Cartea, deși se desfășoară într-un ritm lent și abundă în detalii (pe care memoria lui Tolstoi le-a reținut cu o precizie genetică), mi-a plăcut la fel mult ca la prima lectură. Prospețimea copilăriei virează uneori în dulcegăriile și sentimentalismele tipice claselor înstărite ale Rusiei țariste. Aerul victorian, de mare burghezie leneșă, plutește de la prima la ultima pagină. Prejudecățile epocii sunt involuntar scoase în evidență, fără ca Tolstoi să se jeneze câtuși de puțin. Iar alter egoul lui Tolstoi însuți este, rând pe rând, un copil răsfățat și îmbufnat, un adolescent introvertit, arogant și egoist (mi-a plăcut felul în care Tolstoi pune vanitatea și trufia în relație cu sentimentul de stânjeneală pe care îl ai față de cei pe care îi consideri drept superiorii tăi, deși nu ai vrea ca ei să fie astfel de nici un fel), un tânăr inteligent, iarăși vanitos și dispus să facă tot soiul de compromisuri pentru a fi pe gustul celor față de care amorul său propriu imens se arată clipă de clipă încolțit. Peste fiecare vârstă predomină o aură ingenuă, o naivitate necontrafăcută de care generațile actuale sunt văduvite și castrate de părinții lor prost-educați și vulgari. Deși sunt atâtea trăsături psihologice comune între lumea de atunci și cea din prezent, constat cu mâhnire brutalitatea, cinismul și atmosfera vicioasă în care sunt crescuți copiii de azi, după cum mi-a fost și mie dat să cresc în lumea celor mari pe când eram copil. Tot de adevărat rămâne, totuși, faptul că prin Tolstoi vedem o felie din societatea rusească, cea urban nobiliară, a servitorilor lor iubitori (raportul dintre stăpâni și slugi este similar cu versiunea ideală de coabitare idilică pe care o găsim la unele personaje ale lui Faulkner cel nostalgic după the landlord și his slaves), cea nabokoviană, și nu pe cea a izbelor și a mujicilor din neolitic care mureau pe capete de inaniție, cu care s-a făcut revoluția sângeroasă de mai târziu.

În fine, din înclinația sa spre filozofare, Tolstoi, căruia îi place să se țină de abstracțiuni, are un capitol, intitulat Love, în Youth care m-a pus serios pe gânduri: spune Tolstoi că nu există decât trei sortimente de iubire pe lumea asta. Tolstoi ține să clarifice de la bun început că dorințele unui bărbat pentru o femeie sau viceversa, ce sunt alimentate de senzualitate, bani și orgoliu nu au nimic adevărat în ele atunci când pretind a fi probe de iubire. După cum orice altă relație asemănătoare celei căreia se stabilește între un doritor și obiectul dorinței sale sexuale sau celei a posesiunii fizice nu intră în rândul iubirii adevărate.

Ciudate sunt celelalte feluri de a-ți iubi nevasta, soțul, copilul, ruda apropiată sau semenii pe care le identifică Tolstoi și care îmi par acoperite de o asemenea falsitate încât nu știu, după o perioadă de reflecție care m-a costat ceva nervi, dacă eu ma înșel sau Tolstoi are dreptate. Să mă fac mai bine înțeles: prima categorie este iubirea față de frumusețea însăși. Tolstoi are aici în minte iubirea celor care iubesc starea de plenitudine pe care o dă iubirea însăși, beatitudinea și sentimentul deplin al frumosului conceptibil. Pe scurt, este vorba despre o iubire a ideii de iubire. Nu contează asupra a ce sau a cui îmi răsfrâng această iubire atâta timp cât bucuria de a iubi zace în mine. Mie mi s-a părut falsă și mincinoasă iubirea de amorul iubirii, ca să zic așa. În primul rând ce origini, dacă nu egoiste, are acea iubire care depinde doar de aptitudinea unuia sau altuia de a te bucura de ea indiferent de ce o suscită? Și oare nu vorbim de un efect placebo crescut pe o iluzie lăsată frâu libera: iubesc iubirea din mine, adică pe mine însumi reflectat într-o idee? Nu mă îndoiesc că așa ceva este posibil, dar cât dezamăgit să fii de viață pentru a prefera acest soi de iubire falsă în sine oricărui altuia? Și, pe deasupra, oare trebuie să cred că orice ins care se îndrăgostește la tot pasul de curve, fete de pe stradă, școlărițe, liceene iubește cu adevărat? Tolstoi lasă de înțeles că avem de-a face aici cu o categorie de iubire din cele trei posibile.

A doua este iubirea care se sacrifică și renunță la sine de dragul unei alte persoane. La Tolstoi, iubirea care se oferă pe față în numele unei alte ființe este cea pe care o arată o nevastă hiperempatică și devotată față de soțul ei. Ce mi s-a parut de-a dreptul patologic în felul în care prezintă Tolstoi lucrurile nu este atât genul iubirii obsedate de cineva care constituie iubirea-sacrificiu, cât plăcerea care derivă din a te sacrifica din iubire pentru un alt suflet, ca și cum, mai importantă decât sănătatea sau sentimentele sau literalmente individualitatea de lângă tine, este iubirea egoistă, sadomasochistă și perversă a încântării de sine pe care o resimți când iubești suferind pentru altcineva. Tolstoi însuși spune că cel care iubește astfel stă mai degrabă nemișcat lângă patul tău de ești bolnav, contemplându-te cu dragoste, decât să aibă grijă ca medicamentele să fie administrate la timp și să te însănătosești grabnic, cum este normal. Probabil că Tolstoi se gândea la contesa Sofia Tolstoia și nu făcea altcevă decât să-i categorisească cu maliția-i tipica iubirea ce i-o purta lui. Rămâne însă de văzut ce îl determină pe Tolstoi să situeze sentimentul acesta de chin și bucurie de sine exagerate în rândul iubirii.

Un al treilea tip este iubirea activă și practică, cea în care iubești, fără efuziuni vizibile sau declamații romantice, pe cineva pentru ce este, în mod constant și fără retușuri. Iubești o ființă atât pentru calități, cât și pentru vicii. Dorința de a iubi acea persoană nu va fi compensată de nici o scăpare a ei: o iubești necondiționat și inexplicabil (sau, dimpotrivă, poți găsi o multitudine de explicații, iar cu cât sunt mai contradictorii, cu atât mai bine). Monomanie sau fanatism obtuz? Tolstoi subliniază cu siguranță durabilitatea acestei iubiri. Ce să mai cred din acest repertoriu de sentimente ce se vor diferite unele de altele?

Bănuiesc că Tolstoi oferă o descriere fidelă și profundă a modului în care iubeau contemporanii săi din pătura aristocrată a Rusiei, dar chiar să vorbim de trei feluri de iubire când, pare-mi-se, sunt doar trei iluzii egocentrice și în mare parte eronate? Pe bucata de pământ unde m-am născut, în pofida considerației și dragostei pe care le port lui Tolstoi, aș zice că mai degrabă iubirea se găsește printre cei mânați de pofte trupești, bunuri materiale și interese ascunse decât să o întâlnească cineva sub cele trei manifestări și întruchipări ale tânărului Tolstoi. Dar, poate că tocmai asta e: Tolstoi era încă tânăr, avea să se însoare abia la treizeci și patru de ani, ducea o viață alandala, așa că pesemne și-a mai schimbat impresia cu timpul. Sau poate că ma înșel eu, gândindu-mă că volumul a mai cunoscut îndreptări cu trecerea deceniilor și, cu toate acestea, capitolul despre Iubire este încă la locul său. Îmi doresc să recitesc volumul peste încă zece ani. Cine știe ce voi mai gândi atunci?

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Tolstoi și iubirea

  1. Pingback: Cărți pe bloguri « Bookaholic

  2. paul zice:

    Imi pare rau de un singur lucru: ca nu am scris eu acest text. Nu as fi putut. Acesta sunteti Dumneavoastra!

  3. Pingback: Anna Karenina, de Lev Tolstoi – un nou subiect la Clubul “Să povestim despre-o carte” | bibliodevafiliala3

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s