Marele Car.

Rareori am răbdarea, ce ține într-o deosebită măsură de șansă, să citesc și autori români. În ce mă privește, literatura română este de la începuturile sale moderne până în prezent aservită gusturilor occidentale, ca atare o literatură de umplutură, gumilastică, ușor adaptabilă la orice modă mai acătării din Vest. Autorii autohtoni îmi par cu toții niște inși prăfuiți, depășiți cu decenile în atitudine și stil de omonimii lor occidentali, deloc mediocri și  provinciali. Ca să nu zic că orice minte mai inteligentă și mai de ispravă de la noi se lasă în voia pătimașei politichii, în căutare de recunoaștere și înavuțire, pierzând orice legătură cu originile sale de bun augur. Scriitorul român este pe vecie un spirit veleitar, un bovaric nemulțumit de placiditatea sa, pe care o vrea recompensată de onoruri publice. Intelectualului român îi iese ,,bine” în carieră, dar, doar prin convenția criticilor și admiratorilor (din aceeași stirpe dubioasă cu autorii propriu-ziși), i-a apărut şi, ce se cheamă, ,,opera”. Mă rog, poate sunt eu prea răutăcios sau pasămite chiar pretențios. Just pretențios, de ce nu? Îl las pe cititor să aprecieze unde se opresc năravurile locului și unde începe ,,geniul” său, dar din această îndeletnicire de observator eu am tras concluzia că mai bine ar fi să mă las păgubaș.

Cuprins de o curiozitate pe care nu vreau să o dezmint, îmi plac bârfele, cancanurile, anecdotele și măruntele mizerii de alcov ale intelectualilor de pretutindeni, mai cu seamă cei de pe la noi, cărora le place să-și înlocuiască umanitatea cu intelectul, doar-doar publicul îi va admira mai tare și se vor alege măcar cu un mandat de deputat & senator. Aşa că, dat fiind anul și comemorarea, am citit într-un ritm aiuritor, de aproape 10 ceasuri de lectură fără oprire, cartea lui Șerban Cioculescu, Viața lui I.L Caragiale, ediția din 1969.

Câteva păreri, trase iute din condei, despre Caragiale, înainte de orice: nu am apreciat niciodată penibilul encomion ignar de manual școlar cu ,,eternul Nenea Iancu” (ce odioasă bătaie pe umeri pentru o titulatură folosită doar între prietenii și cunoscuții personali ai dramatugului), cel care ne-a descris elita politică și viața orăşenească în tonurile tari pe care le merităm. Îmi repugnă imaginea lui Caragiale ca un simulacru în revers al conștiinței naționale pe care nu o avem. Nici Caragiale ca prefigurator al teatrului absurdului nu-mi spune nimic, oricât de ofertantă ar fi o asemenea interpretare pentru a ne gâdila un pic orgoliul civico-ionescian. Nici melancolicul ascuns, nici comedianul pur sânge nu sunt exprimări care mă conving, oricât de reconfortant și apetisant ar suna pentru găgăuții care găsesc în explicațiile limpezi ceva din Marele Adevăr. Și prostiile pot suna clar, cum adeseori se întâmplă. Genul de polisemantism și echivoc al lui Caragiale ține mai degrabă de excesul exegetic al unor profesori stimabili de literatură, în dorinţa lor de a scrie cărți și de a ocupa poziții academice în ultima sută de ani. Cum a fost trecut Caragiale prin ciur și prin dârmor, într-o versiune fast forward, de mediile intelighenţiei de catedra vă spune câteva recent și Dan C. Mihailescu, eternul compilator fără idei al actualității literare.

Acum, dacă vă va surprinde sau nu, puțin îmi pasă, am să vă spun ce cred eu despre Caragiale, așa cum l-am citit eu după ce mi-a fost băgat în cap de alții (recte, imbecilele programe școlare, făcute să mutileze scriitorii, indiferent cât de proști au fost chiar ei):  Caragiale scrie extrem de urban și ascuțit, inteligența sare din pagină, dar preocupările sale sunt vulgare și de mahala, atât în gazetărie, cât și în comedii (nuvelistica este altceva). Schițele și momentele sale, scenele de trai urban bucureștean de pe la 1880-1900, sunt obscene, exagerate si nenaturale, de parcă Caragiale ar scrie dialoguri între niste caricaturi culese din gazete de doi bani și nu după oameni reali. Gândiți-vă cum ar fi să încropesc, presupunând că aş avea talent, câteva schimburi de replici hazoase între personajele din Click și Libertatea și apoi le-aș trece drept reprezentări ale vieții cotidiene ale României din 2000-2020. Oricât de cretini, analfabeți, ipocriți și penali erau moftangii și miticii din vremea lui Caragiale, nu cred că ne depășeau. Prostia și lipsa de educație rămân constante de la o generație la alta. Și, totuși, la Caragiale doar proștii și ticăloșii simpatici au trecere: nimic nu este serios, în afară de neseriozitatea însăși. Chiar așa de odios de îngroșată să fi fost ,,populația” de atunci? Amintirile lui Constantin Bacalbaşa, ale lui Ion Ghica, Ionescu Gion, volumele de fragmente din epocă ale lui Zigu Ornea, până și excavările Ioanei Pârvulescu etc. merg într-o direcție mai așezată, cu nuanțe și nu cu peisaj de mahala fovistă, ca la Caragiale. În fine, nepotul de plăcintar arnăut, cum îi plăcea să vorbească, cu falsă modestie, despre antecesorii săi, se dădea în vânt după mușterii proveniți din cea mai jegoasă suburbie, dupa interlopii și corupții din pătura ,,superpusă” a birocrației de stat. Ce să-i faci? Cu mare ascuţime de minte și risipă de har, și-a ridicat comediile și mare parte a creației în proză din zoaiele și dejecțiile societății. Prin urmare, ca distracție sprințară, simpla ocazie de descrețire a frunții, Caragiale merge, dar nu găsim nimic explicit metafizic în superficialitatea sa de observator înzestrat cu mare talent în porecle, sudalme și ironii aproape porcoase chiar și pentru sensibilitatea grobiană de azi. Nu vreau să îi neg meritele, dar mă feresc să i le umflu cu pompa de bicicletă ca sa nu par Coana Miţa! Caragiale nu avea ,,spirit de sistemă” și, una peste alta, își dă la iveală educația neterminată la timp, deși bogată ca autodidact, de absolvent a patru clase. Fără îndoială că la şcoala vieții, unde nu se dau examene, Caragiale iese primul, dar de ce a ajuns tocmai el obiectul de adorație al tuturor intelectualilor cu cel puțin un doctorat, nemulțumiți de starea civismului la români, nu vreau să înțeleg, într-atât de umilitoare mi se pare ipostaza elogioasă a elitei culturale față de Caragiale. Cred că cei de la Dilema Veche l-au luat ca zeu tutelar pentru a confirma intențiile mediocre ale revistei, care, poate-poate, în cântarul istoriei ce va fi și unde se vor măsura și flotările de pe hârtie, va ieși ,,genială” ca dramatugul însuși. Vezi să nu! Oricum, nu înțelegem de ce Domnul Pleșu, care are în mod vădit un ,,organ filozofic” mai baban decât ,,Nenea Iancu”, îl tot apreciază și pupă pe toți obrajii, de câte ori are ocazia, prin presa noastră. S-o trage de la mici și bere, de la mirosurile îmbietoare și sfârâiturile de grăsime scursă pe grătar în grădinile de vară ale epocii de atunci încoace, careva să zică!

Trecând peste, să mă întorc la cartea lui Șerban Cioculescu, lucrare strălucită prin erudiția sa, dar și pentru grija apreciabilă pentru detaliul biografic exact. Cioculescu scrie foarte bine, iar limba sa română mi se pare atât de curtenitoare și frumoasă încât arhaismele presărate pe ici-colo înfloresc textul cu o savoare și un pitoresc care nu se mai regăsesc în perioada de după 1989. Doar Djuvara are anumite întorsături de frază, suculente și șarmante, care seamănă cu scrisul lui Șerban Cioculescu. Nici analiza sa nu poate intra decât în categoria largă a biografilor oneşti și care nu intervin niciodată pe față pentru a își apăra Idolul, autorul preferat sau chiar idiosincrasiile față de adversarii declarați ai celui despre care se scrie.

Din păcate, cartea are câteva abateri, despre care mă simt nevoit să vorbesc, gândindu-mă cu câtă venerație este încă citită de studenţaşii belferi și profesoraşii superficiali de la Litere (care mai citesc…). Prima scădere a lucrării se referă la absența din corpul monografiei a unor capitole dedicate afacerilor fără sorți de izbândă în care s-a implicat Caragiale. Nimic despre rateurile sau succesele sale de proprietar de restaurant si berărie. Micul afacerist Caragiale nu se găsește în biografia lui Cioculescu. Alt aspect care mi s-a părut a fi fost evitat cu grijă este viața amoroasă a dramatugului, despre care am înțeles că a fost destul de vioaie și dinamică. Și, nu în ultimul rând, despre caracterul lui Caragiale însuși, așa cum l-au cunoscut și l-au înțeles, chiar și greșit, contemporanii. Tot ce aflăm în acest sens din volumul de 400 de pagini este că I.L. Caragiale nu avea obiceiul să-și plătească la timp datoriile și că avea o fire ciudată, azi prietenos și afabil, mâine dispus să te bălăcărească și să te ia la înjurături. Aflăm, de asemenea, că nu a făcut mare brânză în singura stagiune când a fost Director la Teatrul Național din București. Și, mă rog, ca detaliu picant, Caragiale a făcut într-adevăr sex (ce se chema pe atunci o ,,prostie”, după zisele poetei) cu Veronica Micle pe vremea când era un fel de inspector școlar (pus de Maiorescu, din prietenie literară) prin Moldova, dar, mă rog, pentru a păstra întâietatea, după marele Luceafăr, cu privire la care Cioculescu ne informează metodic până și în legătură cu data în care Veronica i-a cedat fizic marelui amorez, în timpul când nu era încă văduvă. Ce să-i faci neică cu femeile acestea ale marilor clasici: sensibile nevoie mare, dar, pardon, cam ușuratice când le vine și apoi le trece și apoi iar la vine…pofta, bat-o focul!

Mi se pare cam ridicol, totuşi, din partea lui Cioculescu că încearcă să-l scoată pe Caragiale basma curată în chestiunea Veronica Micle, accentuând curata prietenie pe care i-o purta lui Eminescu după întâmplarea cu amorul, cu care Caragiale, ca orice fante a la Tipătescu, s-a lăudat câtorva  amici şi a lansat vestea în stânga și în dreapta de a ajuns până și la urechile poetului. Eminescu îl numește răspicat pe Caragiale o ,,canalie” și un om de o nemernicie ordinară. Și, în plus, dacă I.L Caragiale este atât de ,,cinic” și ,,epicureu”, un asemenea hedonist leneş, cu sânge de levantin în vene, un oriental și un machedon, cum vrea să ne facă să credem Cioculescu, ce atâta simțire și sentimentalism în întâmplarea cu Veronica Micle? Nu era normal ca pentru un ins ce frecventa mediile mahalelor și se dădea în vânt după scandaluri și bârfe de precupeţe și chivuţe, pentru un tip atât de sociabil și mare amator de sindrofii, chefuri, cârciumi, plebe și politicieni, lucrurile să fi stat în așa fel încât acuza ,,gravului” Eminescu să fie în întregime adevărată? Poate era un jaf de om și avea un caracter îndoielnic. Unde ar fi buba?

Buba ar fi că statura de moralist şi conservator-liberal pe care unii i-o atribuie lui Caragiale, Cioculescu, de asemenea, dar pe o voce mai joasă, nu mai ține. De fapt, el nu râdea și nu ironiza în piesele și în snoavele sale literare: Caragiale era îndragostitul feroce al societății pe care o persifla. Vezi Doamne, negativismul și răutățile sale, conturul dilatat al modernizării noastre în galopuri de la finele secolului al XIX-lea, ar fi niște pete răsuflate de cerneală ale unora și altora, prea serioși, fără înzestrarea tipic orientală de a râde degajat, bonom de lipsurile semenilor, incapabili să se bată veseli pe burta rotunda și sănătoasă a cetățeanului de tavernă care era Caragiale. Eu nu sunt de aceeași părere cu un Caragiale absolut cinic care se bucură de viață și oameni așa cum sunt, dar Cioculescu merge în această direcție cu analiza, însă acoperind cu ipocrizie jegul moral – atât cât o fi – din viața ,,cinicului”, pentru simplul motiv că avem cateva nuvele ale unui Caragiale capabil de seriozitate, ba chiar o ditamai analiza dură, demolatoare, dar banala în fond, scrisă cu mult sentiment și fără mofturi, a răscoalei de la 1907 (ce-i drept, din exilul comod al Berlinului). Şi, în plus, viaţa de familie, faciesul de tătic așezat și soț devotat, nu ține la Caragiale cel ,,cinic”, cel care moștenește averi imense și duce un trai așezat, îndestulat, de boiernaş, prin Evropa, cel care nu are tragere de muncă și care nu a avut niciodată o slujbă permanentă mai lungă de 2-3 ani la rând. Nu știu, sunt multe contradicții în portretul creionat de Cioculescu. Până și demonizarea lui Macedonski în cazul procesului și a calomniei patentate cauzate de Caion mi se pare cam trasă de păr, hiperincriminantă. Un pic de moderație nu ar fi stricat.

Problema lui Cioculescu este că ne ofera un Caragiale în frânturi, cu un destin imposibil de trasat în tuşe nedisimulate. Şi bănuiala mea este că s-ar putea scrie o biografie a lui Caragiale, în care perspectiva critică să nu fie obnubilată de sintagme, molfăite în grabă și cu gust de formol, ,,marele scriitor”, ,,opera sa”, “geniul său”, “Maestru” și altele asemenea: dă-i voie omului să trăiască în paginile sale și lasă-ne pe noi, cititorii sceptici, să îl numim genial și să ne batem în piept cu el. Slavă Cerului, până și Mimul Puric trece drept “Maestru” în gurile unora. Asemenea și gnomul ilogic Cristoiu! Nu este cam deplasat să folosim aceleași cuvinte calpe când este vorba de Caragiale, dar și de orice semidoct de azi pe mâine? Nu mai bine nu ne induci păreri despre care are nu ai o acoperire certă în aur regal?

Cioculescu se face pe alocuri de râs în monografia sa: apropierea de intelighenţia ardeleneasca, din ultima parte a vietii, a lui Caragiale este făcută intenționat pentru a vedea în dramaturg un om care își iubea semenii și spera ceva de la România. Un Caragiale naționalist: ce caraghios! Și apoi Cioculescu, oportunist cum o cereau vremurile, îl face pe Caragiale, din pricina prieteniei cu Dobrogeanu Gherea și cu alți stângişti anonimi, și filosocialist. Capul lui Caragiale și corpul lui Lenin: ce statuie ironică. Culmea este că ea există. În fine, un individ atât de aspru când vine vorba de ortografie și subalterni, un fan declarat al lui Take Ionescu, un fanatic al vieții burgheze în confort, un fost membru cam deşucheat al Junimii, cu scârbă față de gloate, un sceptic de nezdruncinat, ajunge la Cioculescu simpatizant de departe al mișcării socialiste, atât de pipernicită cum era aceasta în Romania Mica. Hai să râdem în voie.

Imaginea finală este neclară: Caragiale se pierde în fragmente cubiste, care se bat cap în cap în tabloul general. Dar, dată fiind aniversarea, Viața lui I.L. Caragiale a meritat lectura. Păcat că Șerban Cioculescu nu este un spirit cu o ,,inteligență abstractă ”, cum crede dumnealui că erau Titu Maiorescu și Mihai Eminescu. În rest, numai de bine!

Iar Car., prescurtarea cu care s-a semnat Caragiale ani în şir, printre multe altele poznașe, și care i-a dat atâtea bătai de cap lui Cioculescu să-i afle rostul, sună al naibii de tare cu un anume cuvânt falnic din limba țigănească. Mă îndoiesc că D-l. Car. nu avea habar de el.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Marele Car.

  1. paul zice:

    Un text putin amestecat, scris dintr-o suflare (parca), dar viu, interesant, bogat. Acest blog este inca o dovada ca internetul merita sa fi fost inventat.

  2. Vicuslusorum zice:

    Merci de buna parere. L-am scris – e adevarat – ca intr-o suflare.

  3. paul zice:

    Cu placere! Am totusi o curiozitate, nu va fie cu suparare! Eu ii reprosez lui Plesu ca a scris prea putin. Dumneavoastra, din cate inteleg, ca a mancat prea mult. Nu e cam putin pentru a fi reprezentativ intr-un text despre Caragiale? Se numara printre idiosincraziile dumneavoastra?

  4. Vicuslusorum zice:

    Eu ii reprosez d-lui Plesu ca a mancat prea mult si a scris prea putin. Mai mult nu comentez pentru ca nu ma intereseaza realmente acest individ. Prezenta sa in postul de mai sus este una conjuncturala: cum dumnealui se revendica partial in chestiunile sociale si istorice de la Caragiale, am tinut sa evidentiez limitele lui Caragiale insusi in ale socialului. Caragiale nu a fost si nu este un sociolog, dar intelighetia romaneasca il trateaza intocmai in acest fel. Nu inveti istorie si morala dupa Caragiale. Din pacate, intelectualii de „dreapta” dispretuiesc stanga nu pentru marxism si nici pentru colectivism (din care nu inteleg nimic: ei confunda ideologia cu muntii de cadavre lasati in urma de niste trogloditi sovietici si de o droaie de subalterni depersonalizati nazisti; ei nici nu ii citesc pe Marx si ciracii sai, ci doar pe istorici experti care enumera cifre inspaimantatoare si le judeca dintr-o perspectiva aspra – ideologia marxist-leninista este responsabila pentru acest rau – sau iarasi aspra – ideologia nu are legatura cu aceasta intrupare eronata a idealurilor revolutionare), ci pentru ca aproape toti au contacte subtiri cu sociologia, statistica si analizele istorice la obiect (ceea ce este normal, dupa 5 decenii de suprimare a stiintelor sociale in Romania). Ei prefere cu totii sa vada lipsa de cultura acolo unde eu, de pilda, vad saracie. Daca nu sunt locuri de munca atunci este sigur vorba de faptul ca piata nu este suficient de libera si „constitutionala” pentru ca cei care au merite si competente sa iasa in fata si sa creeze locuri de munca si nu pentru ca literalmente, inainte de indivizi prodigiosi, nu existe capacitate industriala, forte si mijloace de productie. Intre un studiu clar dar plat cu privire la industrie si la fluxurile de capital si ce crede Hayek despre importanta „libertatii” pentru prosperitate (o nebuloasa), dreptacii il prefera pe Hayek. Daca ati citit romanul „Nostromo”, veti vedea acolo o tara din lumea nedezvoltata care se zbate economic pentru capitalism, dar la nivel declarativ toate personajele sunt orbite de intentii bune: natiunea, eliberarea de sclavie, chiar un inceput de decolonizare verbala, socialism, superstitie, mentalitati retrograde, tot ghiveciul. La fel in legatura cu orice. Cand zicem „moralist”, nu ne gandim la efectele practice ale unei conduite reprobabile (cum face un om cu bun-simt), ci la oamenii cu defectele lor considerate in sine, indiferent de consecintele lor (cum fac „aristocratii” declasati care mananca stipendii si sunt bugetari de cand se stiu). Suma acestor „defecte” o proslavim ca pe o viziune sociala profunda a lui Caragiale. Complet gresit.

  5. paul zice:

    Raspunsul dumneavoastra mi-a provocat o stare de frustare teribila. Starea de fapt e limpede si totusi nimeni – sau aproape nimeni – nu spune adevarul! Este insuportabil sa constati ca despre lucruri atat de evidente – si in legatura evidenta – cum sunt disparitia capacitatilor industriale si analfabetizarea in curs se tace cu incapatanare. Recunosc aceleasi tipare de comportament din vremea comunista, (alti) oameni tineri de care ma minunez („de unde dracu’ au invatat exact aceeasi ipocrizie care-i stapanea pe studentii din elita uascr,?”), intelectuali vopsiti la vederea carora avocatii cei mai venali rosesc de rusine. Hotarat, dumneavoastra nu puteti sti – sunteti prea tanar, lucrurile sunt mult mai rele decat acum 25 de ani pentru ca azi a disparut pana si ideocratia dubioasa care stapanea Romania in trecut. Adevarata logocratie, de care vorbea atunci un critic al comunismului, o intalnesc abia in prezentul dezordonat care a primit numele democratiei. Dumneavoastra vorbiti despre istorie, despre economie si stiintele sociale. Va raspund ca in spatele acestor dureri se afla in mod paradoxal o insuportabila capacitate de a indura. Un intelectual indura sa se transforme intr-un politruc din anii ’50, ce mare scofala! Sunt sute, sau mii de romani care indura sa traiasca cu 8 milioane pe luna pentru fiecare democrat. Ceea ce eu numesc putere de a indura dumneavoastra numiti saracie. Veti zambi, poate, dar saracia romaneasca pare sa fie singura putere de care dispune acest popor. „Eu imi apar saracia, si nevoile…”. In putine cuvinte, stiti ce reprosez prezentului si celor care-l reprezinta? Ca ne distrug saracia, acesti politruci, acesti intelectuali coborand din masini scumpe! Pe vremuri se putea sa minti, sa furi si sa prosperi inexplicabil, nu exista televiziunea, dar acum asta ne omoara! Se stinge, incetul cu incetul, respectul pentru nevoia celuilalt, inlocuit cu dispretul si, foarte rar, cu compasiunea. Mandria omului sarac dispare, cu asta totul se termina!( Si sa nu vina nimeni sa-mi spuna despre taranii instariti pentru ca harnici. Bunicul meu era un asemenea om, foarte instarit, facuse din banii lui o jumatate de biserica iar tata mergea cu picioarele goale.) Imi cer iertare pentru greselile de rationament care probabil exista. Nu vreau sa corectez nimic…

  6. paul zice:

    Sa recunosti ca esti sarac, sa te accepti asa cum esti, sa-l privesti pe cel care are cu mandria celui care este, cu superioritatea gandului in fata materiei, iata ce ar trebui sa pastram, odata cu apele, padurile si muntii nostri… Asta ce am vrut sa spun pana la urma. Sunt popoare mai sarace decat noi pe care universul lepriveste cu teama.

  7. paul zice:

    …dar dumneavoastra stiti toate astea…

  8. Vicuslusorum zice:

    Dumneavoastra gresiti fara sa va dati seama. Sau realizati perfect unde gresiti, dar preferati sa muriti cu greseala Dvs. decat cu adevarul banal, caruia nu-i pasa de sensibilitati si sentimente. Stiti ce detest eu la Romania, mai presus de orice? Nu prostia, nu saracia, nu coruptia, nu parvenitismul stupid. Acestea sunt naturale si firesti pentru cele mai multe tari ale lumii, inclusiv in tarile superdezvoltate, dar mai putin. Iar bunastarea vesticilor nu ii face mai oameni: sunt la fel de cumplit de ignari ca ultimul taran roman, doar ca traiesc inconjurati de obiecte, pe care cu banii lor le devoreaza. Germania ramane, asa cum spune retrogradul de Noica cu fanatismul sau pentru Marea Cultura clasica (care lui i-a iesit, culmea, nu si „urmasilor” sai), o tara a untului. Nemtii sunt stersi, fara personalitate, oameni de salopeta. Este vorba de un model uman astazi care nu are nici o legatura cu traditia europeana. A vorbi despre Goethe azi in Germania este ca si cum ai vorbi despre Evul Mediu: ceva distant si iremediabil, de nerecuperat. Nu am nici un respect fata de Occident, nici un sentiment de supusenie: acolo unde am multi banet, acolo imi este bine. Si intocmai gandesc si vesticii de azi. Acesta este singurul mesaj social al caderii comunismului: faceti bani, restul nu conteaza!
    Dar, repet, nu ma supara nimic din ce criticam la Romania. Pe mine ma supara criticii Romaniei, care se pozitioneaza din exterior fata de tara lor. Ei sunt condescendenti, dezamagiti, scarbiti, iubesc Occidentul (care, cel de mai sus sau cel de acum o suta de ani, o fantoma conceptuala?). Ma scarbeste IPOCRIZIA lor: cand o vad pe curva (pentru ca asta a fost reputatia ei cand era tanara: de futecioasa) de Stela Popescu vorbind de „marii artisti” ai Romaniei care nu mai sunt „pretuiti” astazi si cand ma gandesc ce spectacole cu glume rasuflate (e adevarat ca nu vulgare, dar asta nu este o calitate) au facut-o pe ea celebra imi dau seama ca Mihaela Radulescu, alta curva faimoasa, are tot dreptul sa faca o emisiune cu titlu patriarhal „Duminica in familie”. Cand o vad pe Morgenstern facand reclama la cafea pentru cateva miare (sa fie zeci?) de euroi si apoi se tanguie prin presa ca „marii artisti” mor de frig la TNB, mi se pare justificat ca nu stiu ce manelist sa apara la CNN. Si el este artist, si lui ii plac banii. Maia se coboara la reclame de cafele adoptand o aura snoaba pentru bani, tiganul manelar canta orice pentru bani. Nu vad unde este diferenta. Daca anii de cultura si educatie ai unui om rezulta in acelasi comportament de pradator, atunci ma cac in ea de cultura, pardon de expresie. Cand orice baietas de cartier isi numeste masina second-hard din Germania „pirat”, „racheta”, „Georgia”, pentru ca se bucura si se faleste cu o masina care ii da un statut social (oricat de „peticit” o fi si acesta), si cand traducatorul din Heidegger isi alinta si el dragutul BMW-ul si finul Alfa Romeo cu „Siegfried” si inca un alt fel, ma pis pe el de Heidegger fiindca nu ti-a folosit la nimic in viata mai mult decat l-a ajutat prostia de cartier pe manelar. Ii detest pe falsii moralisti din Romania, niste mincinosi gomosi, lenesi, flamanzi, profund imorali. Prefer un cinic sincer unui moralist mincinos.
    Domnul Paul, nu va puteti imagina cata scarba imi creeza preotii care vorbesc frumos in pilde si au ochii umectati de slava si apoi, pe 15-20-50 de RON (nu stiu cat mai costa) sfintesc masini noi. Parca suntem intr-un trib indian si samanul pagan s-a corcit cu preotul crestin. Oamenii „de bine” ai Romaniei, cei care vorbesc in bune intentii, cei care au scoli si vorbesc cursiv romana, cei care ridica crispati din sprancene la cea mai mica urma de mitocanie si rautatea omenesti, ei sunt RAUL Romaniei. Si daca nu sunteti de acord cu mine, va invit sa reflectati.
    Stiti ce imi place sa observ prostia si lasitatea morala a romanasilor cu scoala cand ajung in afara si emigreaza acolo? Ii intrebi, cu prejudecatile de marginal pe care le ai in cap: cum sunt oamenii de acolo? Te astepti in sinea ta plina de preconceptii conservatoare la ceva de substanta: „Oamenii de acolo sunt educati, respectuosi fata de semenii lor, lucreaza cu placere, au niste principii in viata de la care se abat arareori, tin organic la familia lor si la prieteni, isi iubesc tara fara sa fie nationalisti, sunt curati, ordonati, onesti, deschisi, cultivati si in mare masura tind spre un model de perfectibilitate in numele Ratiunii si a cumpatarii in toate ale firii omenesti”. Si ce mi-e dat sa aud? „E ceva cu totul diferit de Romania: curatenie pe strazi, oamenii nu arunca gunoaie, nu vorbesc urat, nu se iau de tine. Si o duc mult mai bine decat noi in toate…” Raspunsul acesta este aparent corect, dar imbecil. Vi se pare ca in Romania aluneca gunoaiele peste noi? Dar a strange gunoiul nu costa bani, serviciu la care romanul scoate putini bani din buzunar si cei care se ocupa sunt niste jegosi? Si toti se suduie pe strada ca niste birjari? Eu am vazut atatia tineri frumos imbracati si cu un look occidental care vorbeau cu „ce pulea mea” pentru ca suna sui, cool, rebel, de cartier cu personalitate. Se iau romanii pe strada de tine? Este numarul de violuri si batai in strada mai mare la Bucuresti decat la Berlin? Nu cred.
    De fapt, romanasul plecat in afara cauta orice scuza de principiu si la nivel de valori pentru a explica diferenta de nivel de trai. Cand ajungi intr-un loc unde iti permiti o viata de 4-5-10-15 ori mai prospera ca acasa, evident ca florile sunt mai parfumate, cerul mai albastru, politetea mai pretioasa, de fapt atmosfera pare ca are alt aer, mai pur, ce pula mea si what the fuck? (ca sa fiu si decadent chic) Chestiile astea le numesc eu fatarnicie, duplicitate si mizerie morala. Si puteti sa imi spuneti ca ma insel, eu tin la experienta dureroasa a acestui soc „cultural” mai mult decat Dvs. la opinia pe care o aveti. Ce importanta are o opinie pe langa suferinta marunta, dar tot suferinta, pe care o provoaca o dezamagire?

  9. paul zice:

    Poate ca gresesc, desi ar fi poate mai corect sa spunem ca privesc in alta parte. In ceea ce-l priveste pe traducatorul lui Heidegger, lucrurile sunt complicate. El va ramane in istoria literaturii ca autorul unei carti minunate, unice. Chiar unul din posturile dumneavoastra de mai sus o citeaza, implicit. Am sa fac si eu acelasi lucru si am sa va aduc aminte de indemnul maestrului: „Daca trebuie sa se bati, bate-te cu zeii! Niciodata cu valetii!” Proprietarul lui Siegfried a renuntat la triunghiurile de branza care mi-au poleit tineretea. Nu pot sa-l judec prea aspru, probabil a primit compensatii suficiente. Mercenariatul este o indeletnicire obisnuita printre intelectuali si printre artisti. Nu oricine are norocul lui Schopenhauer, sa-si scrie opera capitala la tinerete si apoi sa traiasca din averea familiei aproape jumatate de secol. Si, nec plus ultra, sa primeasca recunoasterea in timpul vietii.

    Va inteleg scarba pentru pletora de nemernici care viermuiesc in jur. Inteleg revolta care va anima, si disperarea, si neputinta. Dar aveti cu siguranta prieteni care va pretuiesc si va sustin. Aveti un hectar de carti citite si aveti talent. Va intreb, in cel mai serios mod: nu considerati ca sunteti, totusi, un norocos?

  10. paul zice:

    Am citit in copilarie Nostromo, o carte scrisa de J. Conrad, pentru ca auzisem ca autorul era un mare autor de romane de aventuri. Cred ca ati facut referire la aceeasi carte. Nu mai tin nimic minte decat ca ma plictisea, ca era trista si ca se termina prost. (Acum stiu despre ce scriitor e vorba dar cartea s-a pierdut demult, cu mutatul.) Pot sa va spun insa ca la inceputul secolului trecut, prin anii ’20, Brazilia era o tara considerata de multi un adevarat tigru economic. I se prevedea o ascensiune rapida. Intre timp a dat de cateva ori faliment (sau aproape) si tot de cateva ori i s-a prezis acelasi viitor maret. Acum Brazilia se plaseaza in ciclul optimist. E destul de clar, nu? Are si tara asta valetii ei dar nu cred ca asta e explicatia stagnarii economice. Cineva mi-a spus odata ca niste experti au calculat influenta sporirii numarului de frigidere in China asupra stratului de ozon. Concluziile erau alarmante (se pare ca freonul din sistemele de racire afecteaza ozonul).

  11. Vicuslusorum zice:

    1. Ati descris bine starea de spirit din romanul lui Conrad, un autor, de altminteri, pesimist, antiimperialist si de o pedanterie vecina cu cascatul. Dar, in egala masura, Conrad vede adanc in sufletul omului, mai ales in latura sa rea. Si pentru ca fara el literatura engleza ar fi fost saracita de o virtuozitate stilistica care vine de pe uzatul continent, dar si pentru ca fara Conrad Graham Green si Andre Malraux ar fi parut mai originali decat au fost, eu zic ca este un autor obligatoriu, chiar daca nu absolut necesar pentru un om cultivat.

    2. Noroc? As vrea sa cred ca nu sunt dar sa ma bucur intr-adevar, fara stirea mea, de un asemenea noroc.

  12. paul zice:

    Cineva mi-a povestit candva o istorie interesanta despre Mircea Malita, fost ministru al invatamantului si recunoscut ca un om cultivat. Se pare ca Malita impresionase intr-o discutie prin cateva opinii foarte personale despre existentialism, filosofie la moda in vremea aceea. Interlocutorul meu si-a exprimat admiratia pentru vastitatea lecturilor fostului ministru. „O, dar n-am citit nici macar o pagina din existentialisti”, a raspuns Malita. „Acum cativa ani, la Paris fiind, am rugat un functionar de la ambasada sa-mi mijloceasca o intalnire cu unul dintre existentialisti. Doream sa inteleg ce e cu filosofia asta care intorsese Europa pe dos. Peste cateva zile m-am intalnit cu Pierre Emmanuel, academician, poet si ganditor existentialist – la o terasa…Discutia a durat vreo doua ore. La despartire stiam despre existentialism tot ce trebuia sa stiu.”

  13. Vicuslusorum zice:

    Stiti, eu nu cred in filosofie si nici in scolile ei. Dupa cum nu cred nici in religie. Ateii si semidocti sunt mai maestrii in denumirea „scolilor de gandire” si a ultimelor „-isme”. Etichetele sunt circumstantiale, ajuta la orientarea in spatiu, dar nu au nici un sens in sine. Ca atare, doi oameni isi pot darama si reconstrui de cate ori vor ei „trecuturile” la o terasa in oras si amandoi sa plece de acolo lamuriti. Treaba asta nu tine nici de filozofie, nici de licorile pe care le consumi.

  14. paul zice:

    M-am gandit mult la aceasta poveste. Ea mi-a folosit, neasteptat, in negocierea unui contract. O tanara avocata, adversara mea, pretindea sa renunt la o clauza pe motiv ca infrangea unele dispozitii din codul civil (o adevarata biblie pentru juristi). I-am raspuns ca n-am auzit de codul civil. Nu si-a revenit pana la sfarsitul discutiilor. Intr-un fel pe care nu si-l putea explica prea bine, intuia ca exista oarecare indreptatire in atitudinea mea. Echipa mea, doi ingineri si inca un jurist, zambea… Mi-e destul de greu sa explic, dar argumentul fetei avea un defect: fie era naiv, fie provincial. O intelegere se face cu buna credinta iar obligatiile reciproce trebuie sa fie echilibrate. Ai totodata dreptul sa te asiguri ca obligatiile celuilalt vor fi respectate. Asta n-are legatura cu articolele de lege. Asta era adevarul meu pe care, intr-un fel, il leg de povestea de dinainte. Vine un moment in care nu-ti mai pasa. Este suficient ca stii despre ce vorbesti. Si stii ca stii. Atunci dai faptelor numele tau, cum ar fi spus Noica. Ce vreau sa spun este ca va veni un moment (daca n-a venit deja) cand veti formula propriile dumneavoastra reguli, nu din dorinta de a convinge sau de a scandaliza burtaverzimea ci in mod natural, fara nicio crispare. Malita fusese interesat de un fenomen, se lamurise si avea nepasarea s-o spuna. Asta e maturitatea pe care v-o doresc! Cred ca e un final bun pentru o conversatie intre doi oameni care nu se cunosc.

  15. Vicuslusorum zice:

    De acord, fara doar si poate.

  16. laura zice:

    Atatea calitati ( ai ) incat umorul n-a mai incaput. O adevarata tragedie !……

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s