Doña Anna

Găsesc, aș spune chiar, apăsător să aduni în câteva fraze, întotdeauna insuficient de încăpătoare, impresiile cu nemiluita pe care ți le lasă un roman de forma Annei Karenina. Efortul unei lecturi de o săptămână m-a facut în multe momente mai senin și mai fericit, dar uneori alarmant de anxios. Să mă cobor la a vorbi cu pietate, dar cu atât mai fals, despre ,,fresca socială” a capodoperei lui Tolstoi? Să încep să cânt osanale panoramei înaltei societăți rusești din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea? Pura mea impresie, pe parcursul lecturii, s-a cantonat în jurul a doua observații, pe care le-am distilat în alambicurile propriului meu aparat senzorial: pe de o parte, vioiciunea și prospețimea alertă a textului, fără asemănare, culoarea și intensitatea cuvintelor, pe de altă parte, acuratețea redării evenimentelor și impecabila grijă față de precupeţirea acelorași cuvinte. Nici o pagină măcar din Anna Karenina nu este de prisos, iar măiestria talentului lui Tolstoi se ghicește cel mai ușor din maniera frustă în care nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Tolstoi scrie simultan cu naivitate și cu seriozitate. Perspectiva sa, în comparație cu a multor alți scriitori europeni mari, este una antilivrescă: sa fie vreun mai mare scriitor, care să nu aibă conștiința artei de a scrie mai mult decât o are Tolstoi? Aerele, înfumurările intelectuale, statutul social al artistului în societate, atat de deranjant de vizibil la Flaubert, bunăoară, nu le întâlnești la Tolstoi, care scrie uitând de corvoada esteticii fixiste sau a morbului retoric mortifiant. De aici izvorăște cursivitatea și claritatea, chiar aticismul genuin, din opera lui Lev Tolstoi. Nici ca psiholog Tolstoi nu se încurcă în hățișul spinos al complicațiilor psihanalitice: pentru el, psihicul uman, chiar și-n momentele sale de cotitură și de conflict sufletesc, este clar ca în palmă. Faptul că oamenii pot îndura orice condiții, atâta vreme cât se află în compania altor semeni, la fel de înghesuiți de soartă, cum își incepe undeva Tolstoi un capitol, este un adevăr de când lumea şi pamântul – la fel de bătrânesc în înțelepciunea sa. S-a tot vorbit de filosofia lui Tolstoi și de grozavia întrebărilor sale ,,metafizice”. Nimic mai exagerat: Tolstoi tăgăduieşte întâi rațiunea, care se vrea atotcunoscătoare și încâlcită în închipuirea filozofilor, pentru ca apoi, convins de perenitatea unei adevăr știut de toți oamenii, se întoarce, din spaimă în fața morții, la religie și la Dumnezeu, despre care, din considerațiile de la final ale romanului, am dedus că este creștin, dar în egală măsură deschis altor religii, chiar și budismului, cu alte cuvinte, un Dumnezeu creștin oarecum eretic, antidogmatic și antiecleziastic. Aici Tolstoi se învecinează cu existenţialiştii, parte cu Dostoievski, parte cu Kierkegaard, iar ,,pacifismul”, prefigurându-l pe Ghandi, se trage din panteismul pronunțat al lui Tolstoi.

Anna Karenina este, în cel mai înalt grad, romanul aristocrației ruse în momentul său de scăpătare și de pierdere a avuțiilor, adunate din epoca iobagiei și de pe urma barbariei sălbatice a primilor strămoși, ridicați prin violență, împilare și jaf cu un veac în urma. Vorbim de crema societății ruse a secolului al XIX-lea, iar tema socială, așa cum o expune Tolstoi, nu constă atât în conflictul dintre mediul urban luxos și ipocrit, cât în cel dintre nobilii care și-au risipit averile la mese de joc, pe armăsari de curse, cu subrete, amante pretențioase și care acum își văd moșiile cum se topesc cu ochii în mâinile negustorilor cupizi si evrei (!), după cum ne arată Tolstoi că i se întâmplă lui Stepan Arkadici Oblonski, când acesta își vinde pădurea de la țară. Cât de accentuată este rușinea unor aristocrați ruși de a avea o necuprinsă avere, de a trăi din rente de zeci sau sute de mii de ruble, în timp ce mujicii muncesc până la epuizare fizică, hranindu-se cu ceva paine, ceapa si casa, probabil o stânjeneală morală ca cea pe care o simțea contele Tolstoi în propria sa ogradă, iese în evidență în via2ta de gospodar grijuliu al lui Levin, cel nemulțumit de sine, alter egoul celuilalt Lev, povestitorul.

Personajele la Tolstoi sunt oamenii vii, iar în Anna Karenina nu plutește deasupra nici unuia, pe lângă înduioșătoarea căldură sufletească, cu care îi înconjoară Tolstoi, vreun verdict moral. Oamenii sunt buni și rai deopotrivă, s-ar părea, iar Tolstoi în impunge într-un capitol pentru a-i ierta în celălalt. Nu cred ca s-ar putea construi o tehnică tolstoiană de a da viață personajelor. Când Gorki povestește undeva cum bătrânul Tolstoi își privea cărțile de joc, de parcă ar fi fost la fel de reale ca norii de pe cer, și le trata ca pe o chestiune egală în valoare, și care cere aceeaşi concentrare și considerație ca orice alt lucru de pe acest pământ, înțelegem din ce izvor se scurge puterea de redare artistică a lui Tolstoi: din sensibilitatea sa purificată și din curățenia morală a inimii sale. Curios este că, astăzi, atatia îi citesc jurnalul, inclusiv al nevestei sale, pentru a-l incrimina (sau, alternativ, spre a-l scuza complezent, de la aceeași înălțime îndoielnică) de ipocrizie, vanitate, apetit sexual exacerbat, fire contradictorie și, în genere, un soţ imposibil, care i-a făcut nevestei – oh, biata! – viaţa un infern. Ce se ascunde oare însă în spatele poftei de a azvârli cu turpitudini? Să fie cumva teama de a recunoaște că, în contradicție cu slăbiciunile sale omenești, Tolstoi a fost într-adevăr un om bun, un creștin devotat și ciufut, un om aspru cu sine și un suflet, care a cautat să se transforme lăuntric, să o ia de la capăt pe drumul bunătății, adică pe cel al iertării și iubirii? Doar micimea unor generații, mediocre și pătate de viciu, ne obligă să nu vedem măreția lui Tolstoi și splendoarea eșecurilor sale morale, dacă merită să fie, într-adevăr, judecate astfel. Îi aruncăm pe umeri cocarda geniului spre a uita, cu îndârjire, exemplaritatea omului.

Cel mai ilustru personaj din Anna Karenina este Konstantin Levin, un aristocrat rus pur sânge, cu o fire exaltată, impetuoasă, năvalnică și neprefăcută, înzestrat cu o sensibilitate ieșită din comun și cu o dragoste de viață neştirbită și nepătată de nimic. L-am admirat de la început până la sfârșit: din momentul în care se simte stingherit (de aici vine îndrăzneala sa nechibzuită), în lumea mondena a Moscovei, până în clipele minunate, ca o revărsare de lumină în roman, în care Levin vânează prin bălți, însoțit de cățelușa sa Laska, sau când participă la muncile câmpului, topindu-se în câmpia mănoasă, în otava arsă de soare, în praful de pușcă și în izul bălților. Vânătoarea este momentul de maximă destindere și fericire în proza lui Tolstoi. Iar ideile politice ale lui Levin sunt nobil-conservatoare: cultul strămoșilor, prețuirea proprului interes și al privilegiilor de clasă, fără a-i batjocori și asupri pe mujici, credința în iubirea față de cei apropiați și nu a nălucilor, precum virtutea războiului, umanitatea, poporul sau națiunea. Ritmul organic în care Levin se îndrăgostește de Kitty, mândria s2i gelozia sa, iubirea sa explozivă, grija de a nu-și pierde nevasta în timp ce năștea, bucuria sa de a trăi în mijlocul unei familii, care îl protejează cu aburii săi calzi (cred că nostalgia frumoasei familii ruse, din pătura superioară a societății, a avut-o cel mai accentuat exilatul Vladimir Nabokov, si de aceea a adorat Anna Karenina), sunt parcă destinate pentru a-l așeza într-un contrast strident cu Anna Arkadievna. Levin, prin cultura sa științifică și prin credinţa sa, în esență slavă, prin modul în care îi înțelege pe ceilalți și se ferește să-i judece, înnobilează romanul și îl urcă la un nivel de frumusețe, care nu cred că a fost atins în cei aproape 150 de ani câți au trecut de la publicarea sa. Levin este inima palpitândă a romanului: fără prezența sa, romanul ar fi funebru și sumbru. Puritatea și doar aparenta neprihănire a lui Kitty, misterioasa totuși ca orice femeie de rasă, îl face pe Levin să iradieze viață pe sute de pagini. Kitty însăși este sănătatea întruchipată și, nu-i de mirare că singura apropiere de Anna Karenina din roman se face la distanță de o ușă, grea ca o piatră funerară. Kitty nu va apărea niciodată în aceeași încăpere cu Anna, pentru că drumurile lor în viață sunt opuse. Dolly sau Daria Alexandrovna însumează la rândul ei atâtea calități: fidelitatea, căldura maternă (mama ,,cloşcă”, cum fusese poreclită), iubirea instinctuală pentru copiii ei, puterea de a ierta și o deplină luciditate socială. Aș fi fost înclinat să o acuz pe Dolly de prostie, așa obsecvioasă, din punct de vedere moral, cum este, pioasă fără minte, incapabilă să cunoască ispita, toantă de la natură, dar drama lui Dolly, cea de femeie înșelată, cu o căsnicie din care nu vrea și nu știe cum să iasă, pentru a nu atrage oprobiul social al vremurilor și de a păta, astfel, purtarea creștină, sunt suficient de convingătoare pentru a accepta faptul că Dolly a înțeles să fie bună, dar nu pentru că nu ar fi avut de ales, ci din sentimentul datoriei și al unei neprecupeţite bunătăți sufletești. Dolly da semne că și-a iubit soțul cum puține femei sunt în stare, dar nu-l condamnă pentru necredință, ci îl iartă și îl iubește în alt fel. Dacă aș mai adăuga la cei menționaţi, până acum, pe prințul Scerbaţki, tatăl Ekaterinei Alexandrovna (Kitty), cel înzestrat cu o directeţe civilizată și o clarviziune inegalabilă a oamenilor, și pe episodica Varenka, cea cu un caracter de vivandieră autentică, lista cu personaje bune se sfârșește.

În capul numelor rău famate și vicioase l-as aseza pe Stepan Arkadici Oblonski, soțul lui Dolly și fratele Annei, un risipitor, un iresponsabil cartofor, un hedonist, un om de lume, care accentuează gloria superfluă și decăderea de proporții a nobilimii ruse. Deși plin de voie bună, galant, strălucind de sănătate în obrajii săi albaștri, gesticulând din favoriți, descărcându-şi pușca de vânătoare ultramodernă, pipăindu-şi si sărutându-şi amantele cu fiecare ocazie și-n orice cotlon, Oblonski m-a obligat la o grimasă. Cea mai defavorabilă scenă, pentru tipul său uman, este cea în care mănâncă bunătăţuri la restaurant alături de Levin, pentru ca, atunci când vine momentul notei de plată, să părăsească sala, lăsându-l pe ruralul Levin să plătească. Meschinăria și teatralitatea de chelner a ieșirii din scena nu-i iartă lui Stiva nimic. Noblețea nu se împacă cu socotelile de lacheu, dar Stepan Arkadici are nenumărate chipuri, unele chiar culese din pături sociale strident inferioare. Lipsa de grijă față de strâmtorarea financiară a familiei, în timp ce Stiva cumpără perle pentru actrițe întreținute, îl va cobora la dimensiunile unui chefliu vesel, a unui Bachus arogant și împiedicat. Se poate să fi fost crud cu Stepan Arkadici și cu caracterul său onctuos, de mare vânător de sinecuri (cum se va observa la finalul romanului), dar nu îmi retrag critica. Nici măcar prietenii de deșănțate chefuri ai căpitanului Alexei Vronski nu m-au scârbit atât de puternic ca ipocrizia înjositoare a lui Stiva, nobil scăpătat, mai jos social decât un negustor provincial.

Apoi ar veni Nikolai Levin, tuberculosul nihilist și fratele celuilalt Levin, care tună și fulgeră, într-o manieră prerevoluţionară, la adresa nedreptății sociale și a mizeriei în care se zbătea marea societate rusă, stoarsă între o țărănime analfabetă, leneșă și beţivă, dar credincioasă și simțitoare la nevoie, și elita birocratică, dând pe afară de nobili în uniformă, care își pierd vremea în coterii politice de doi bani și în funcții publice demne de o soartă mai bună. Undeva pe chipul brăzdat de cute adânci al lui Nikolai Levin, în modul milos în care este îngrijit de femeia sa, o fostă prostituată, i-am bănuit pe primii revoluționari ai Rusiei țariste în focul dostoievskian al declasării lor sociale. Dar pasiunea distrugerii ordinii existente îi transformă în niște demiurgi ai morții și ai întunericului.

Cu un grad mai jos îl așez, cu regret, pe Alexei Alexandrovici Karenin, în suferința căruia nu am observat nici un pic din dragostea creştinească pentru sufletul decăzut al Annei, care trebuia, după mintea sa, salvat (și, prin refuzul acceptării divorțului, o treabă de orgoliu înalt birocratic, Anna ar fi putut spera la salvare, fără să o dobândească), cu care se lăuda în fața contesei Lidia Ivanovna. Mintea sa metodică, obstinată și înșurubată în litere seci, administrative, nu convinge pe nimeni cu privire la bunătatea inimii sale, pe care nu am zice că o posedă. Karenin nu are pic de inimă, ci o inteligenţă aleasă, rafinată, pătrunzătoare, care trăiește protocolar suferința inimii absente. Dacă Tolstoi ar fi infiltrat în gelozia sa, în sila pentru nevastă-sa adulteră, în respectul si calmul sau, dragostea toropitoare, pe care ai fi zis că o stăpânea cu greu sub faldurile bunei cuviințe, Alexei Karenin ar fi fost, prin masca rece și fioroasă, cel mai reușit și mai măreț din întregul roman. Nu știu de ce Tolstoi îl constrânge la a rămâne statuar și cadaveric în final, trepidând găunos la spasmele unui șarlatan francez. Karenin rămâne pe vecie jignit, decăzut, nereabilitat, înșelat de propria sa frigiditate interioară. Înfățișarea sa trezește până la sfârșit neputință, milă și fiorul de groază al gheții pe şira spinării.

De cealaltă parte a baricadei, Vronski, viril ca un ofiter chipeș, încadrat de frumoasa sa pereche de dinți deși (Tolstoi se concentrează pe acest detaliu), pornește la drum vanitos, sigur pe sine, ahtiat de o vocație fără obiect (nici socială ca Alexei Karenin, nici mondenă ca Iaşvin cartoforul sau Stiva) și termină romanul înlăcrimat și epuizat pe un peron oarecare. Superficial și antisocial în fond, Vronski poată chipul indecisului și a rebelului fără cauză: tentativa sa eșuată de sinucidere este o marcă a nehotărârii, legată de propriul destin. De la pasiunea sa pentru caii de curse până la latura filantropic-progresistă, care îl îmbie să ridice spitale elvețiene în sate murdare de mujici, Vronski nu știe și nici nu crede cu adevărat în ceea ce vrea. Averea sa suferă fluctuația monetară a emoțiilor moşierului însuși. Dragostea sa pentru Anna este animată de forțe exterioare și s-ar fi sfârșit oricum. Vronski este singurul ratat din romanul lui Tolstoi și personalitatea sa poartă cangrena propriei neizbânzi și a temperamentului puternic, dar inconstant. Ca în scena hipodromului, Alexei conduce cursa perfect doar până la ultima cotitură, pentru ca apoi să se prăbușească la pământ, lăsând în urma sa rotocoale de praf, zgomot de fierăraie și sânge.

Dar cel mai de jos personaj, cel care intră în scenă citind o carte și sfârșește reflectând, ca o eroină de roman, suflet mistic, sucit, întortocheat, pasional, năzuros, egoist, idolatru, este Anna însăși, pe care nu m-aș feri să o stigmatizez ca pe o Emma Bovary a Rusiei, ca atare, superioară erotic și neîndoielnic profundă. Anna este bolnava psihică a dragostei romantice, a mitului iubirii de dincolo de moarte, a platonicizării sexualității din dragostea romantică, cathară, după cum afirmă Denis de Rougemont în Iubirea și Occidentul. Tolstoi înțelege nebunia purtării ei și, plin de simțire și dominat de atracție pentru ea (dar care eroină nu are ceva atrăgător la Tolstoi?), o face neînchipuit de atrăgătoare, deşi nu găsim nicăieri un portret fățiș al Annei, care este, totuşi, construit exterior din frânturi și lăuntric din deliruri solare. Tragedia conformismelor sociale nu este miza sinuciderii ei, cum s-ar putea crede. Divorțul și familia sunt teme sub lupă ale romanului, dar Anna, cu educația grețos de încețoșată, pe care a primit-o, cu lecturile ei pasional franțuzești și reformist britanice, cu limba ei scânteind de cuvinte și expresii străine, ar fi înnebunit de paranoia și de sentimentul murdăriei morale, chiar dacă posibilitatea acordării divorțului ar fi fost mai lesnicioasă. Ființele demonice captivează și sunt magnetice: episodul vrăjirii lui Lenin, jocul ochilor abia mijiiți, acutizează surescitarea și anxietatea fioroasă, morbidă, a nevropatei de Anna. Cele mai crâncene și ascuțite capitole, cele care sunt sufocant de romantice și care înăbuşesc rațiunea, sunt cele în care Anna si Levin sunt fiecare în culmea dragostei. În ultima parte a romanului, Anna Arkadievna, repezită și dezechilibrată psihic, devine vocea cea mai cutremurată de spaima morții și de irelevanța și nonsensul vieții, a răului prozaic pe care și-l fac oamenii unii altora, prin care Tolstoi însuși poate vorbi. Prin moartea ei, metafora ,,cărții vieții” revine sub pana lui Tolstoi: Anna, ca Emma lui Flaubert, sunt suflete de femei înfierbântate și dogoritoare, flame însufleţite care s-au înamorat de iubirea din cărți și pornesc în dobândirea ei, cu riscul propriei morți.

Una peste alta, romanul lui Lev Nikolaevici Tolstoi rămâne fără cusur, o desfășurare de forțe sufletești și o abundență de viață fără pereche. Numai după asemenea lecturi, care te scutură din letargie și te învață modestia, îți dai seama de ce poate fi în stare sufletul omului, dar și cât de rău ne-am schimbat din vremea lui Tolstoi. Și nu în purtări – nicidecum acolo –, ci în gândire. Fără povara divorțului și fără conștiința dureroasă a decăderii morale, un roman ca Anna Karenina nu ar fi putut să fie. Să nu ne minunăm, sau să ne exprimam surprinderea, la gândul că nu se mai scriu asemenea opere astăzi. Subiectul a dispărut, nu autorii.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s