Don Mario

“Placerea mea cea mai mare ar fi sa pot turti mutra cui poftesc. E absolut nesanatos sa ne infrangem pornirile care ne impun sa-i suprimam pe cei pe care-i detestam.” (Emil Cioran, Caiete I)

De fiecare data cand observ cum raul triumfa si binele se incolaceste la picioarele mele ca o faptura jigarita inima imi tresalta de o cruda incantare: iata ca ne putem descotorosi totusi de bine si singurul pericol este ca raul sa nu fie erodat de propensiunea spre autodistrugere a raului insusi.

Astazi l-am vizitat, absolut intempestiv, pe un tip pe care nu l-am mai vazut de mai bine de un an. A fost ocazia de a sarbatori oarecum despartirea de o fiinta pe care am iubit-o nespus si care, spre necinstea ei, m-a mintit si m-a pacalit. Ce an greu a fost cel care s-a incheiat: poate cel mai intens sufleteste din viata mea sau, in orice caz, unul dintre putinii asemanatori. Sunt 366 de zile in care am frecventat mai multe localuri si restaurante decat in intreaga mea viata pana atunci, dar si anul in care am baut ca niciodata, anul in care m-am destrabalat strasnic si mi-a placut sa risipesc bani. Dar si anul in care am gandit cel mai adanc, pana la fanatism, lumea, timpul, istoria, banii, femeile, morala, moravurile societatii noastre, modernitatea, zgarie-norii, locul nostru in Europa, cel de sclavi marginali dar colcaind de viata.

Si, iata-ma, sun la interfon si imi raspunde don Mario, cel despre care va spuneam, un tip la 52 de ani, angajat la o mare companie romaneasca care se ocupa de traficul aerian, si care a dus o viata aiurita: betiv si curvar, timp de 20 de ani si-a legat viata de o femeie si de fiica ei pana ce, intr-o zi, satul de reprosurile si de dezinteresul lor (dar si de banii risipiti pe plimbari si bunuri cu niste femei care nici macar nu-l acceptasera in viata lor, nu-l ingrijeau si nu-i puneau la dispozitie confortul unei familii surogat) le-a dat un termen in care sa-i paraseasca locuinta. Dupa ce “mandrele” lui si-au luat talpasita si eu am pierdut legatura cu fata care i-a stat in casa aproape doua decenii, nu am mai stiut nimic de el. Imaginea la care lucrasera dumnealor in privinta lui don Mario si pe care mi-o insusisem arata astfel: alcoolic ordinar cu salariu baban, incapabil sa-si gestioneze finantele, plimbat prin intreaga lume, fost mare curvar, plin de cercei juvenili, imbracat ca un pusti rebel, prieten cu totii golanii din cartier, in fine, un om de nimic. Ii am in cap chipul bolnav, zacand pe un pat ponosit, imbatranit, suferind din pricina pancreasului, ficatului si stomacului traumatizate de traiul sau haotic. Ajunsesem chiar sa-l dispretuiesc si sa rad in sinea mea in fata decrepitudinii sale timpurii, cu toate ca simpatizam cu el atunci cand facea glume, de regula deocheate, dar in cunostinta de cauza. Pentru mine el era vagabondul suprem, cu accentul pus numai pe laturile sale negative.

Si intru in casa in care nu am mai pasit de 12 luni. Ce lux, cata stralucire, ce mobile de mahon cu intarsii, cat bun-gust, ce prosperitate, canapele peste tot, un pat regal in dormitor, mult lemn stralucitor oriunde iti intorceai privirea. Ma invita la el in sufragerie, care arata exact ca intr-un local cu staif dintr-o zona bogata a Bucurestiului. Imbracat ca de obicei, intr-o pereche de blugi cu modele anapoda pe ea si intr-o camasa gri curata, don Mario arata schimbat: un pic olimpian, ceva mai plinut decat atunci cand l-am intalnit ultima oara dar standu-i bine, gazda parea robusta, sanatoasa, calma, echilibrata. Am zabovit un ceas si jumatate la dumnealui si am barfit de una si alta, despre ce a fost si nici gand sa se mai intoarca. M-a impresionat placut: degajat, mi-a povestit de aventurile sale la Amsterdam si cum a innoptat la un hotel la doi pasi de Cartierul Rosu, mi-a amintit de cele 2 miliarde pe care le-a bagat in apartament, si-a sunat soferul ca sa-l astepte jos, in cateva cuvinte, omul emana bunastare si desfrau. Apoi mi-a povestit de femeia cu care traieste de cativa ani, fosta amanta si actuala prietena, o tanara coafeza de 26 de ani cu care se simte bine dar in care nu are incredere si care tanjeste la un copil. Imi imaginam ce curvistina aratoasa trebuie sa fie! Linistit si afabil, don Mario aducea cu un zeu obosit al placerilor acestei vieti. Ochii exprimau o limpezime si un echilibru nepotrivite amurgului de afara, dar pesemne ca l-am prins eu in relache.

Si atunci mi-a picat fisa: priviti un om care a facut nenumarate prostii la viata lui si cat de multumit este totusi. Cata hidosenie ma izbea candva in el. Singurul defect ramas in picioare din trecut era o cantitate neglijabila de suficienta si prostie, dar le-am trecut cu vederea in fata fastului si a farmecului golanesc pe care il degaja.

Asa ca acum pot spune in sfarsit: pentru mine el ramane vagabondul suprem, dar cate insusiri pozitive ascunde de fapt omul care nu vrea si nu stie sa se infraneze.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Don Mario

  1. paul zice:

    O istorie care mi-ar fi placut sa continue. Sper sa o reluati. Omul pare sa fi trait bine si interesant, dumneavoastra scrieti bine. Asemenea povesti sunt nepretuite. Oameni ca acesta trebuie cultivati…

  2. vicuslusorum zice:

    Din nefericire, aproape previzibil, Don Mario s-a stins pe 30 noiembrie anul acesta. Dumnezeu sa-l ierte pe el si pe cei care i-au facut rau vreodata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s