Jurnal de-o saptamana, Ziua 1

Efortul intelectual prelungit ma seaca de energii pe care le-asi fi dorit epuizate intr-o alta directie. Orasul, cu aerul sau infect si falsa comoditate pe care o ofera, roade din taria simturilor, le incetoseaza. Cum ma deschid la intalnirea cu natura, pamantul, iarba, cerul, somnul in liniste si orice vietate care respira viata. Aburii diminetii si oriunde m-as intoarce forta uriasa, sacra, prelunga a naturii! Nu cred ca exista fericire mai mare decat un soare si un camp primavara.

***

Nu este zi in care sa nu ma acuz de ceva pe mine insumi. Incepe cu o migrena, sfarseste cu sentimentul acut de a fi vinovat de ceva indiferent cat imi repet ca nu gasesc cale rationala de a ma acuza intr-un fel. Si cand ma supar ca nu o scot la capat cu starile mele de spirit – balans intre o crancena scarba de sine, incantare in fata puritatii lucrurilor exterioare (mai putin oamenii) si o netagaduita iubire fata de incomprehensibil – ma aruc porceste in zoaiele obscenitatii, a prostiilor inofensive, cum imi place sa le numesc. Nu imi gasesc locul si ma rasucesc pe toate partile ca un suflet suferind. Iar daca mintea mea nu are o preocupare care sa ma seduca sau macar sa ma absoarba pentru ceva vreme, incepe iarasi studiul dificil al senzatilor, gandurillor si sentimentelor din mine. Si din nou incriminari tacite indreptate impotriva mea insumi sau o vinovatia sfredelitoare fara obiect!

***

O masea nu-mi da pace de cateva zile si ma stanjeneste sa observ cum un asemenea fleac poate sa iti potopeasca creierul cu ganduri deprimante.

***

Neindoielnic ca am o sensibilitate religioasa, dar mintea mi-e supraincarcata de balast industrial, de modernitate. Si nu stiu cum de se petrece ca atunci cand sunt senin pe dinauntru este ca si cum nu as fi multumit pana ce nu as dori sa insuflu altora sau unei activitati bucuria care ma cuprind. Si totdeauna, hotarat lucru, stric iremediabil totul cu intentile mele avantate, laudabile altminteri.

***

Cel mai ingrozitor sentiment pe care l-am intalnit cand vine vorba de moarte este parerea de rau ca, orice ar fi, cel care a murit nu se mai poate bucura de viata: pacat de el, cum mi s-a dat sa aud. Disparitia lenta care anticipeaza groapa mortii este inca mai ingrozitoare! Si cum de pe acum realizez ca recitalurile de la final, incepand cu lacrimile niciodata indeajuns de sincere (care ascund eternul egoism al celui care se stie traind) pana la anii petrecuti pe pamant care stau infipti ca doua coloane ce despart un gol si pe care cei vii ii rasucesc ca niste matanii crezand ca ii pot face astfel mai lungi decat au fost, sunt niste minciuni dulci pentru a ascunde teama si clantanitul dintilor. Si daca dincolo nu se afla nimic si nimeni? Numai gandul ma umple de oroare si imi vine sa inchin o rugaciune aerului.

***

In fond, dispretuiesc cultura si ii detest adesea pe intelectuali: nu ma intereseaza decat viata, oamenii si Dumnezeu.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s