Complexul lui Porno-oi

Este prima carte pe care o citesc din Philip Roth, care nu ştiu de ce se bucură de un ditamai standingul în Olimpul literaturii americane din ultimii 40-50 de ani. Recunosc că ani de-a rândul m-am ferit să citesc ceva de Philip Roth şi anume din două motive: primul se explică prin faptul că mi s-a recomandat de multe ori să îi ofer şansa unei lecturi (nu am de gând să fiu modest!), inclusiv de către un individ cu care am intrat în discuție aşteptând un tramvai în stație acum vreo două primăveri, şi un altul ar fi acela că îl asociam pe Roth – prin romanul din 1969 Complexul lui Portnoy/Portnoy’s Complaint – cu un bărbat la 55 de ani, un ditamai afemeiatul, care mă irita grozav cu siguranța sa de sine şi aerele sale de rege al cinismului, în casa căruia, undeva pe cuier, ponosit şi prăfuit, între pungi de nylon şi umbrele de 10 lei, găseai mototolit la colțuri Complexul…  O dată țin minte că, după ce am luat masa în sufrageria individului (care, cu mutra sa blândă şi umorul său tern, avea prostul obicei să reguleze femei divorțate sau niciodată necăsătorite, mai tinere decat el cu 10-15 ani, care bănuiesc că îi cedau nu pentru farmec – nici nu avea aşa ceva –, ci pentru posibilitatea ca acest om cu mutră liniştită şi mimică moderată să le ia de neveste, să le îndrepte parcursul biografic, rupt în două sau în trei de un divorț la care au consimțit mai mult din obligație – soț bețiv, afemeiat, cartofor, bătăuş etc.) şi am ieşit pe holul întunecat de la intrare, am deschis romanul lui Roth şi am citit explicația de dicționar a tulburării lui Portnoy, mi-a venit să râd: era clar că o fosta nevricoasă îi făcuse cadou cartea obsedatului sexual la care abia prânzisem, pentru a-l tachina maiestuos (după cum era limpede ca lumina zilei că gagiul nu o citise), dar ce nu înțelegeam erau prezența ,,impulsurilor altruiste şi celor etice puternic înrădăcinate”, care treceau inobservabile la erotomanul bătrân de care vă vorbesc.

În fine, să ne întoarcem la roman. Romanul este construit ca o farsă burlescă, cuprizând monologul lui Alexander Portnoy, evreu din Newark, în fața unui psihanalist la rândul său evreu, care are o singură replică la final, o poantă de rabin cretin (sau cel puțin aşa o intenționează Roth). Imaginați-vă o compoziție cu două personaje, unul vorbăreț şi inteligent şi celălalt redus la o replică laconică ce-i probează prostia şi încăpățânarea. În ceea ce priveşte cuprinsul cărții lui Roth, o carte care, iarăşi nu ştiu de ce, a provocat un şoc la apariția sa, îl despart, pedagogic şi didactic, pe din două: părți nereuşite şi părți mai puțin reuşite artistic. Din fericire, ultimele predomină.

Alexander Portnoy (presupun ca nu un alter ego al autorului) este un evreu de 33 de ani, inteligent, absolvent de colegiu renumit, actualmente aflat într-o poziție sus-pusă în primăria New Yorkului, stângist şi filo-socialist, îşi deapănă amintirile din copilărie şi adolescență. Într-un limbaj de cartier (sau mai bine zis de ghetou) povesteşte rând pe rând cum a fost întreaga viața atras sexual de maică-sa (redusă la picăturile de sânge menstrual, pe care le-a mirosit încă de la vârsta de 5 ani), o evreică roşcată, casnică (ca majoritatea femeilor din SUA anilor ’40-’50-’60) şi cum l-a compătimit pe taică-său (substituit simbolic prin indigestie, toaletă, excremente ce nu vor să iasă) că nu a ajuns mai sus în cariera sa ca slujbaş devotat cu doar opt clase, colector de taxe şi restanțe în cartierele rau-famate ale Newark-ului, populate de afro-americani analfabeți din aceeaşi perioada post-belică a Statelor Unite. Maică-sa, bucătăreasa desăvârşitw, exercita un farmesc senzual asupra micului Portnoy care l-ar fi făcut pe Freud să roşească, deşi ca mama era doar o evreică terorizantă (al cărei cuțit de tăiat pâine era, declarativ, prilej de castrare pentru micul Alex), genul de femeie de casă care are grijă în exces de familia ei. Roth însă nu se fereşte că în critica sa demolatoare la adresa comunităților evreieşti din Diaspora americană să pară antisemit. Însă fiind un evreu cu conştiința încărcata de evreitatea sa şi, pe deasupra, revoltat împotriva tradiției ,,tribului” (de care este totuşi mândru şi de care aparține), orice şarjă antisemită îi vine ok. După cum, dacă Roth demască spiritul de castă şi disprețul evreilor față de ,,albi” (goi), adică americanii protestanți de rând, i se accepta orice mârlănie rasistă, fiind totuşi evreu, ateu şi socialist, deci un spirit cu orizonturi deschise, tolerant, îngăduitor. Polemica şi agresivitatea față de comunitatea evreiască este îngăduită venind din interior şi, oricum, Portnoy are o relație paradoxală cu originile sale etnice: dispreț pentru evrei atunci când se găseşte în mijlocul lor (cu excepția jocurilor de softball, unde muşchii patriotici a la Bruce Springsteen ies de sub tricoul americano-evreiesc), mândrie şi un ego umflat că eşti evreu în mijlocul unor creştini, ,,ceilalți”. Numai treaba asta m-a enervat cumplit la Roth, dar trec peste. O temă atât de banală că revolta tineretului american împotriva valorilor patriarhale a celor care ,,fac război” (părinții lor) în anii 1950-1960 este transformată în ,,junele evreu care se cacă pe evreii în vârstă” şi trece drept mostră de originalitate în anii ’60, asta după ce se scursese un deceniu de când se publicase Naked Lunch, just to set a standard de autentică frondă.

Dacă am admirat ceva la Roth sunt furtuna şi avântul scriiturii: omul vrea să uimească, să-şi lase masca cititorii, evreul din el vrea să violeze şi să năuceasca cu până întreaga America şi scrie cu patos, nerv, furie, energie imensă, convingere fără margini în sine, omul scrie pentru a se răzbuna pe părinți, pe evrei, pe sine într-o autoumilire agresivă şi comică. Portnoy se scaldă în nămol şi nu se lasă până nu-i împroaşcă şi pe alții, fix în ochi (detaliu pervers în roman), cu jeturile de mizerie pe care şi le rezerva inițial doar sieşi. Barbaria, violența şi masochismul autorului îl scot pe Roth în evidența din peisajul agrest şi liniştit al Americii zonelor rezidențiale ale prezentului, cu toate că se prea poate ca americanul get-beget să se regăsească în portretul dur şi pus pe înfruntări al lui Alex Portnoy.

În problema obscenității romanului, nu am găsit nimic obraznic sau impertinent verbal: ce mare chestie că Alex Portnoy se masturbează de două ori cu un ficat, servit mai târziu la masa familiei în cursul aceleiaşi zi? Ne masturbăm în literatura încă de la Leopold Bloom. Onania reiese ca un motiv răsuflat al romanului. Un labagiu în plus, ei şi? Şi totuşi, femeile, aşa cum reies ironizate la Roth, sunt un subiect mai palpitant decât lăbăreala sa puberă: Portnoy nu este doar un biet obsedat sexual, ci un macho, un evreu slab (vezi episodul impotenței temporare atunci când vizitează Israelul, țara sfântă) care o face pe americanul dur. Veşnic excitat de fizicul şi originea socială a femeilor din viața sa, Portnoy deține acel ego-monstru care nu îți îngăduie să iubeşti pe cineva. Sunt pagini atât de aspre, vituperante la adresa femeilor (pe gagică-sa, o târfă analfabetă, fost manechin venită din Sud, o porecleşte Maimuța) încât mi-au provocat sila (pentru detaliile scabroase) şi respectul (pentru masculinitatea necompromisă a personajului). Mă întreb cât de ipocriți pot fi americanii cu rahatul lor de political corectness şi pretinsul lor antimisoginism dacă premiază şi propun la Nobel, dacă studiază în marile lor colegii un autor care, cel puțin cândva în viața, a scris astfel:

,,Așa, ce rușine, ce rușine că Alex P. e singurul din toată clasa care nu și-a făcut mămica și tăticul bunici. În timp ce toți ceilalți se însoară cu evreice drăguțe și fac copii, și cumpără case și (vorba lui taică-meu) prind rădăcini, în timp ce toți ceilalți fii duc mai departe numele de familie, el nu face decât să vâneze pizde! Și, pe deasupra, pizde de șikse! Le fugărește, le miroase, le lipăie, le ștupuie, dar, în primul rând, se gândește la ele. Ziua și noaptea, la lucru și pe stradă – le treizeci și trei de ani, încă umblă hai-hui pe străzi, cu ochii ieșindu-i din cap ca la melci. E de mirare că n-a fost făcut terci de vreun taxi, dacă ne gândim cum traversează marile artere ale Manhattan-ului la ora prânzului. Are treizeci și trei de ani și înca aruncă ocheade și visează cu ochii deschiși la fiecare pipiță care stă picior peste picior vizavi de el în metrou! Încă se înjură în gând că n-a aruncat o vorbă țâțelor lăptoase care au călătorit alături de el în ascensor vreme de douăzeci și cinci de etaje! Pe urmă își dă pumni în cap că a făcut contrariul! Că i s-a dus buhul cum că agăță fete cu un aspect cât se poate de respectabil și, deși de la aparițiile sale de duminică dimineața la TV figura lui nu mai e absolut necunoscută unui segment mai luminat al publicului, în ciuda faptului că se prea poate să fie în drum spre apartamentul amantei sale oficiale, ca să ia cina, i s-a dus buhul că, în două-trei ascensoare, ar fi mormăit:

–          Uite ce, n-ai vrea să mergem la mine acasă?

Bineînțeles că ea îi va răspunde Nu. Bineînțeles că ea va începe sa țipe: Cară-te de aici, băi ăsta! sau îi va răspunde înțepată Merci, dar am și eu o casă frumoasă, și mai am și-un soț în ea! Ce dracu’ își face cu mâna lui prostul ăsta! idiotul ăsta! băiețelul ăsta lunecos! obsedatul ăsta sexual! Pur și simplu nu e-n stare – nu vrea – să-și controleze focul puțulicii, febra ce-i încinge creierii, dorința mistuitoare de a explora noul, neîmblînzitul, nemaipomenitul și – dacă vă închipuiți asta – nemaivisatul. Când vine vorba de pizdă, trăiește într-o stare ce nici nu s-a calmat, nici nu s-a mai rafinat într-o măsură cât de cât semnificativă față de cum era la cincisprezece ani, când nu se putea ridica din bancă fără să-și mascheze erecția cu un caiet. Toate fetele care-i ies în cale (ține-te bine) se dovedesc a fi purtătoare, jos, între craci, ale câte unei pizde adevărate! Uimitor! Uluitor! Încă nu se poate obișnui cu formidabila idee că atunci când te uiți la o fată, te uiți la cineva care, hotărât lucru, are asupra ei – da, o pizdă! Pizde numai bune de futut! Și domnule doctor, excelență, sau cum ți-o fi zicând – pare-se că nu contează câtă pizdăraie capătă sărmanul, nenorocitul, fiindcă, în timp ce pompează păsărica de azi, visează deja la cea de mâine!

(…)

Țâțe, pizde, craci, buze, guri, limbi și găoaze!” (pp. 95-98)

Din nefericire, Philip Roth are vocația imprecației şi înjură straşnic de bine pe americăneşte. Însă arta l-a ocolit, Complexul… fiind mai degrabă o fişă clinică freudiană a Statelor Unite în ansamblu. Scriitorii ultimei jumătăți de veac au clar o scrânteală.

P.S. Am încercat să citesc secția de comentarii de pe goodreads.com la Portnoy’s Complaint. Americanii sunt de departe nişte idioți. În afara de clasicele reviews ale intrigii în zece rânduri, nu am întâlnit nici unul care să fie oripilat de obscenitatea agresivă a romanului, chiar dacă mimată pe ici, pe colo (şi de aici exagerarea). Unii l-au găsit unoffending, alții chiar pe gustul lor, ba chiar cu replici din Seinfeld. Doamne, dau un ,,jidan” deştept pe 300 de milioane de americani geniali!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Complexul lui Porno-oi

  1. silverman zice:

    Batrane pudibond,ori ai naparlit cu ocazia primaverii,ori vrei ca sa nu ti se spuna :rade ciob de oala sparta!

  2. Vicuslusorum zice:

    Adica ce? Nu am nici o treaba cu felul in care scrie acest marlan de Roth in romanul pe care l-am recenzat. Ok, hai sa zicem ca poate, ma rog, intr-un fel, am momente, dar nu ceva constant, nu 250 de pagini de, ma rog, se vede clar in fragmentul citat.

  3. silverman zice:

    Am inteles ca esti oripilat de obscenitatile lui Roth,ei bine asa am fost si eu de ale tale in articolul despre feminism.Daca facem o scurta analiza, aceste podoabe sunt,procentual,dar si lingvistic, destul de asemanatoare si ,atunci ,ar fi trebuit sa fii satisfacut ca scrii la fel ca el,de aici si mirarea mea.Nu trebuie sa-l judeci pe Roth doar dupa acest roman, citeste si altele pt.ca au aparut destule si vei vedea ca merita sa fie nominalizat la Nobel.

  4. Vicuslusorum zice:

    „pt. ca au aparut destule” – daca ai citi cu atentie ce scriu pe blogul asta, ti-ai da seama ca nu ai de-a face cu un ignorant. Prost poate, dar ignorant nu.
    Da, ii mai dau o sansa lui Roth. Un singur roman. Voi vedea.

  5. silverman zice:

    D-le nu mai fii asa complexat,nu esti nici prost si cu atat mai putin ignorant!Ai alte hibe,dar nu sunt psihanalist,sau ,daca preferi ,psihoterapeut,deci ma abtin.Cand am spus -au aparut destule-m-am referit la faptul ca ai de unde sa alegi,chiar au aparut multe titluri din Roth.Nu sunt de acord ca tu ii mai dai o sansa lui,ci el tie.Dar esti destul de nazuros,nu-ti place Borges,nici Lautreamont,pe undeva explicabil pt.ca il iubesti pe Tolstoi,adica leul cel gros,cum se traduce aproximativ numele acestuia.Mie nu-mi place Turgheniev,dar ii recunosc valoarea,in schimb il ador pe Gogol..Unul din defectele tale este ca daca nu-ti place un autor(lucru cu care sunt de acord) il anulezi valoric ,ceea ce ,dupa mine ,este o blasfenie.Cam atat.

  6. vicuslusorum zice:

    Defect? Semn de independenta in gandire poate, cu orice risc implicit.
    O sa-l recitesc pe Gogol curand, ca idee.

  7. dragos c zice:

    și eu sunt de părere că roth e ultra-evaluat, am fost foarte dezamăgit de pildă de fantoma iese din scenă, plicticoasă rău.
    totuși, în răspăr cu tine, complexul lui portnoy mi-a plăcut teribil prin amuzamentul său „evreiesc”, de tip rabelais.

  8. silverman zice:

    Domnule,ce sa mai zic! Este un autoportret? Esti tipul ideal pt.a-l interpreta pe contele Robert de Artois din ”Regii blestemati|”(Maurice Druon) a carui deviza era sa manance un bou fript,sa bea o vadra de vin(la o masa,of course!) si sa uzeze din plin de „jus primae noctis”‘.
    Congratulations!

  9. voroncas zice:

    roth este, ce-i drept, inegal in repetitivitatea lui (in fond, aceleasi ‘glume’ si obsesii, acelasi tip al protagonistului etc.), dar are un discurs energizat, nevrotic (cu ostentatia de rigoare, desigur). ti-as sugera sa-l citesti direct in engleza, iata o mostra din portnoy care m-a distrat, http://sexreader.wordpress.com/2011/12/14/cunt-crazy/
    nu-ti recomand „the breast” (sa vezi acolo farsa esuata) – asta mai ales daca nici gogol nu-ti place, desi gogol e un modern savuros si, fireste, mai bun decat roth (asta ca sa fac o comparatie destul de irelevanta) 🙂

    orc, mi-a placut stilul tau revoltat

  10. vicuslusorum zice:

    Nu am gasit nimic comic realmente la Roth: poate grotesc si caraghios, dar comic intentionat, intorsatura de fraza prin care doresti sa produci un efect comic, de asa ceva Roth este strain. Da, voi citi la un moment ceva de el si-n engleza.

  11. laura zice:

    ”Pata umana”. A fost singurul roman al lui care mi-a placut. Intamplator a fost primul citit. Poate si ”Operatiunea Shylock”. Am prins respect pentru scriitor si apoi l-am pierdut pe drum. Avea dreptate cine spunea ca se repeta. Dar amintirea placuta a primului roman …

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s