Primele forme de socializare

In anii copilariei mele – o gradina a Edenului in multe privinte –, am suferit ca ai mei m-au dus la cresa o vreme. Cred ca aveam pana in 2-3 ani. Tin minte cum plangeam in fata gardului verde pe la 5 dupa-masa cand parintii veneau sa ma ia cu masina, in care ma adaposteam de parca cineva m-ar fi brutalizat. Uram acea cladire in care ma simteam singur – sentimentul groaznic de a fi complet singur este probabil printre cele patru-cinci pe care am invatat sa le identific. Apoi, cand am devenit maricel, nu am gasit initial nici o placere la gradinita. Visam cu ochii deschisi privind plansele colorate cu caprioare si anotimpuri (suntem in preajma revolutiei si un pic dupa), dar orice poveste inventata de colegii mei imi parea plictisitoare pe langa imaginile din capul meu. Cu timpul – tin precis minte – cei care reuseau sa imi “dea” imagini la fel de colorate in cap ca cele de pe pereti treceau dupa mine ca mari si iscusiti povestitori. Imi placea sa le ascult vocile, sa ma imbat cu ele.

Dar cea mai vie amintire, in care si acum ma regasesc, este cea a primului grup de baieti de la gradinita: eu, unul Dan Groapa (asa ii era poreclit tot neamul, eu nefiind nascut si crescut in impersonalul Bucuresti), frate-meu, Tibi (un gras natang, dar simpatic) si altii. Cum pe la 4-5 anisori forta conta decesiv in alegerea “sefului” de clan (dar si cine, cand ne ascundeam in recreatie dupa un zid al scolii, urina mai tare), Tibi fusese ales in unanimitate de catre ceilalti baieti drept posibilul lider, desi nu batuse inca pe nimeni. Si pentru ca il invidiam pentru respectul de care se bucura (o alta trasatura a firii mele care a ramas de mai bine de 20 de ani ca neschimbata), mi-am propus sa ii dau o lectie, sa-l umilesc si sa cresc si eu in ochisorii celorlalti. Desi eram nesigur pe mine la suprafata, in sinea mea abia asteptam ocazia sa ma impun. Contam deja pe frate-meu, aliatul meu ideal. Iar atunci, am nascocit un plan viclean, care a prins instantaneu si a devenit “jocul nostru”: o data pe zi, unul dintre noi (de fiecare data altul), se incumeta sa se scurga pe holul unde ne tineam ghiozdanele, trebuia sa se furiseze cu dibacie pe langa usa cancelariei (mereu intredeschisa si din care ieseau lenesi valatuci de fum si miros de tabac), sa se strecoare langa hainute si, dupa o sumara (dar exacta) verificare a ghiozdanelor colegilor, sa se intoarca, la fel de putin vizibil, in salita unde ne jucam, cu “prada” dosita fara cusur. Apoi, fara ca ceilalti sa-l observe, trebuia sa ascunda sandvisurile, biscuitii etc. pe fundul cutiei de jucarii, unde la finalul orelor grupul se aduna ca la un ospat fratesc, felicitandu-l pe “hot” pentru ce furase.

Nu stiu cat a durat jocul acesta (unde nu excelam), dar aveam respectul tuturor pentru ca-l nascocisem. Nu conta atat faptul ca ii faceam pe unii colegi sa planga cand nu-si gaseau gustarea pusa de-ai lor acasa, nici ca practicam un brigandaj infantil, ci ceea ce era esential statea in curajul si dibacia cu care scapam nedescoperiti. Acela era seful pentru o zi sau chiar mai multe. In ziua insa in care aproape ca am fost prins (primul care dezonora grupul), am bagat “prada” in soba scolii. Si cand a inceput sa miroasa a paine si sunca arse, misterul s-a spulberat.

Adoram tensiunea grupului in asteptarea “vanatorului”, iubeam fraternitatea noastra sincera si ma simteam seful din umbra, cel a carui parere si decizie contau in toate. Castigasem, dupa mine, respect, incredere si admiratie cu o banala scaparare a fanteziei. Iar  atitudinea mea actuala asupra raporturile sociale atunci cand inchei un contract, fac o promisiune si ma imprietenesc cu cineva datoreaza mult acestei prostioare dintr-o gradinita de acum 20 de ani.

Pe fete imi amintesc ca imi placea la nebunie sa le trag de cozile lor lungi, aurii (cu cat erau mai frumoase, cu atat le smuceam mai tare), dar asta-i o cu totul alta amintire…

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Primele forme de socializare

  1. laura zice:

    Ma intreb ce mi-a placut mai mult: stilul povestirii sau sinceritatea cu care iti martusesti personalitatea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s