Esti vreodata solitar cand capul iti este impuiat de oameni? Stai intins sub lungimea mata a tavanului: sunt singur? De ce ma simt inconjurat de ei fara sa vreau? Gandul imi aluneca la ei clipa de clipa, cum ar putea fi altfel? Nici in singuratate nu sunt absolut singur. Iar apoi ma aflu printre ceilalti si imi vad de treaba in coltisorul meu: palavragim de una-de alta la intervale scurte. Sunt oare altfel decat singur concentrat pe munca mea, pe ce trebuie sa muncesc? Langa ei, o perdea de neant ma desparte sufleteste de ei. Fara ei, neantul care-mi rasuna ca valurile marii in tample sunt chiar ei.
***
Originea raului (dar si a puterii mele) care ma macina uneori e ambivalenta iubirii pe care o arat altora: pe cat de mult ii iubesc in cadrul prieteniei noastre, pe atat de mult ii detest cand intre noi s-a asternut omatul inghetat al dusmaniei.
Vicuslusorum's Blog 