În grota lui Nietzsche

Cu toate că temperamental îl detest și îi consider estetismul maladiv și ultrarafinat, Nietzsche este glorios, șocant și magnetic. De n-ar fi înnebunit ar fi trebuit să-și pregătească o ieșire din scena nebunească. Dar lucid fiind, ales-a calea smintelii. L-aș fi admirat mai tare dacă ar fi avut robustețea unui Goethe – probă a micimii mele sau poate nu…

Recitind Dincolo de bine și rău (p. 71, Humanitas, 2006), am dat peste o judecată definitivă asupra religiei de o asemenea profunzime și strălucire, încât o redau mai jos:

Există o mare scară a cruzimii religioase, o scară cu multe trepte; însă trei dintre acestea sunt cele mai importante. Odinioară se jertfeau pentru Dumnezeu oameni, poate tocmai cei mai dragi, – dintre aceste jertfe fac parte cele ale primilor născuți, prezente în toate religile preistorice, și, de asemenea, jertfa oferită de împăratul Tiberiu în grota lui Mithra din insula Capri, cel mai oribil anacronism al istoriei romane. Mai târziu, în epoca morală a umanității, îți jertfeai pentru Dumnezeu instinctele tale cele mai puternice, ,,natura ta”: aceasta este bucuria solemnă ce strălucește în privirea crudă a ascetului, a exaltatului anahoret care ,,s-a împotrivit naturii”. În fine, ce ne-a mai rămas acum de jertfit? n-ar trebui în sfârșit jertfite toate cele consolatore, sacre, tămăduitoare, întreaga speranță, întreaga credință într-o armonie tăinuită, într-o fericire și dreptate viitoare? N-ar trebui să-l jertfim pe Dumnezeu însuși și să divinizăm, din cruzime față de el, stânca, nerozia, povara, destinul, neantul? A-l jertfi pe Dumnezeu neantului – acest misteriu paradoxal al supremei cruzimi i-a fost rezervat generației prezentului noi, cu toții, știm deja câte ceva despre aceasta. –

Noi, născuți mai târziu, nu mai știm nimic despre nimic. Iar daca treptele cruzimii religioase duc fiecare intr-o alta încăpere a sufletului, în ce cămară de cârnăţari suntem predestinaţi să adăstăm venirea, schimbarea, stingerea, deblocarea timpurilor noastre…

Daca Tiberiu practica sacrificii umane și orgii sexuale în peșterile din insula Capri, Nietzsche nu are cum să știe sigur, oricât de aluziv ar fi. Însă iată un fragment din Suetonius, ,,Viețile celor douăsprezece cezari”, despre Tiberiu:

Chiar și în păduri și în tufișuri a imaginat locuri ale lui Venus și a pus tineri și tinere în costume de fauni și de nimfe să facă dragoste în caverne și grote; de aceea a fost poreclit dupa numele insulei Capri, printr-un joc de cuvinte, ,,Caprineus”.

44. A fost până-ntr-atât de pătruns de prea mari și rușinoase obiceiuri, încât abia pot fi spuse și auzite, nicidecum crezute; zice-se că ar fi instruit niște copii de vârstă mică, pe care-i numea ,,peștișorii săi”, să se țină și să se joace între coapsele sale în timp ce înota și să-i redeștepte simțurile cu limba și cu mușcăturile lor; ba chiar unor copii încă sugari, dar mai viguroși, le oferea să-i sugă membrul în loc de sân; vârsta și gustul îl împingeau către asemenea plăceri.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s