Revolutia echitabila

In ochii mortii fiecare dintre noi este cu siguranta egal de nevaloros sau valoros, ca in momentul in care introducem hartia impaturita si stampilata pe dinauntru in urna de vot. Drept e ca moartea nu cunoaste decat regimul democratiei suverane, indiferent cat de tarziu vine. Pe cand societatea ne vorbeste de merite individuale, moartea se lasa intentionat inselata, o scurta vreme. Disparitia unui fitecine, unui neica-nimeni nu este egala in scrutarea multimilor cu extinctia unui nabab sau a unui personalitati de proportii istorice. Pentru ceilalti hoitul unui Donald Trump pute superior fata de-al unui amarat de impiegat la gara. De ce? Din pricina meritelor – comoditati sociale, indatorate prea deseori naturii sau sansei (cine le canta osanele?). Unul a descoperit un nou continent, altul a inventat o industrie si a oferit oamenilor un viitor mai prosper, iar altii se remarca prin sporul de iscusinta si creativitate stiintifice. Moartea lor – cu cat mai intarziata, cu atat mai bine – este o deplangere a cruzimii mortii, dar si un omagiu ascuns adus cinstei mortii.

Dar cei care stau degeaba si conduc prost pamantul? Ce ne facem cu elitele impotente si venale, cu ticalosii de pripas care raspandesc duhoarea mizeriei si a bolii? Si cand asa-numitii eroi nu au fost decat cavaleri ai Apocalipsei ce inca nu a sosit? La ce bun sa lacrimam langa cosciugele lor cand n-au lasat nimic in urma sau ce-a ramas te determina sa te jelesti? Atunci moartea este atat de dreapta incat pentru unii este just sa o grabesti. Ba chiar crima in fata nedreptatilor oribile create de un sistem social in care unii au aproape totul (si majoritatea resturile de la masa), in care unii se bucura de privilegiul meritelor (dobandite sau mostenite) si altii de povara mizeriei si a lipsurilor, in care unii se scalda intr-o piscina de ilegalitati si altii se sufoca in ligheanul lor de apa, este un mijloc ilustru de a restabili echilibrul originar: cel in care a fi capata concretete peste a avea.

Citeam o istorie a Revolutiei franceze zilele acestea toride si ma gandeam in ce hal de foame si privatiuni supravietuia taranul francez in Vechiul Regim – de parca ar fi fost un animal de povara (infatisarea subnutrita, hirsut cu obrajii gauriti de boli, mainile butucanoase, cocosat si imbatranit inainte de vreme) in vreme ce clerul se tinea de petreceri si nobilimea de pasiente (iar aurul se colecta, se strangea, se aduna in cufere cu o duzina de lacate). Cate zeci de tarani trebuiau sa moara pana in 40 de ani, fara sa se poata bucura nici de o zecime din frumusetile vietii, pentru ca un preot zgarcit si un negustor imbuibat sa prinda amandoi 60? Erau unii mai umani decat altii sub zgarci, tendoane si oase: dupa ce metafizica se reclama nedreptatea? Cum as putea sa le plang de mila unei categorii de nici 10% din populatia Frantei pentru ca au fost cu bruschete persecutati, batuti, ucisi si, chiar romantic, ghilotinati? Dar suferinta muta a celor anonimi, calcati in picioare lent, de-a lungul veacurilor, cui o lasam mostenire? Iar pe sudoarea si muschii lor ofiliti s-au cladit nu atat castele si cetati, ci merite, privilegii. Oare moartea nu a aratat intregii lumi cat de vacue sunt meritele unora? Orice revolutie sociala este o razbunare care reaseaza planetele pe coordonatele lor initiale: ceva nou care ordoneaza ceva inceput in illo tempore.

Si oare nu asistam si noi la o farsa similara, mult mai apropiata in timp? Mai tine cineva minte (in afara de Bogdan Murgescu) Romania interbelica, societatea cu cea mai ridicata mortalitate infantila din Europa si cea in care se murea pe capete de pelagra la sat si tuberculoza la oras? Mamaliga este saraca in proteine si vitamine.

Si acum sa mi se umezeasca ochii cand citesc despre suferintele in detentia comunista a elitelor politice romanesti? Ce merite aveau aceste elite altfel decat dibacia in furat si incompetenta in treburile statului? Ce stia elita de suferinta celor simpli? Jos cu capetele lor. Prin moartea administrata din razbunare cercul s-a inchis din nou: pacat ca n-au murit doar cei responsabili de guvernarea Romaniei interbelice. Iata singurul pacat!

Sa ne imaginam ca maine ar incepe, intr-un scenariu sinistru, un nou regim hiperautoritar. Elitele de acum si-ar lasa matele prin celule si campuri de executie. Iar peste exact 70 de ani un urmas binevoitor sau un istoric ideologizat (de dreapta sau de stanga, vedem) ar scrie o carte Tatal meu Adriean Videanu si anii 2000 (editura Humanitas+), Istoria interlopilor romani de la inceput de mileniu sau Istorie si politica de dreapta in perioada lui Traian Basescu sau chiar Familia Prigoana si capitalismul romanesc (1990-2015)? Ce imi poate garanta ca titluri sarlatane ca cele inventate de mine aici nu vor trece respectabile in mai putin de un secol? Orice istorie rescrie tablele legii asa cum le cunoastem.

Nu ma sperie imposibilitatea de a spune adevarul, ci sansa ca minciuna sa nu fie mai neveridica decat adevarul cand dovezile sunt putine sau chiar nu exista. Si poate ca moartea violenta isi are rostul sau justitiar, supraistoric si atemporal in cele din urma.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

17 răspunsuri la Revolutia echitabila

  1. minona zice:

    Multe le vezi tu bine si eu prost, sau invers.
    Moartea democrata? Egala si egalitara ? Moartea – justitiar impartial, incoruptibil ?
    Locul comun isi aminteste ca revolutia franceza a avut drept dicton : egalitate, libertate, fraternitate. Ce s-a uitat este ca acesta e un fragment, el era completat de expresia absoluta : sau moarte. Tot orbul mintii ne spune ca prin revolutia franceza a inceput o perioada grandioasa, de parca nimeni nu mai cunoscuse cele trei monumente de pripas pana atunci. Ceea ce e totusi usor observabil, considerand buna-credinta a observatorului, este ca succesul revolutiei franceze a fost doar ultimul cuvant din dicton : moarte. Lauda dreptatii azi, inaugurarea ghilotinii maine. Imi amintesc de o expresie care circula prin saloane dupa caderea capului lui Lavoisier (in treacat fiind spus, cadere de mii de ori mai trista decat caderea Bastilliei) : i-a luat naturii mii de ani sa ne dea un geniu ca el, iar noua cateva secunde sa-l ucidem. Avand in minte vorba unui rus (Soloviov poate?) cum ca lumea nu ar trebui sa existe daca un singur copil ar fi nevoit sa planga, ma reped sa zic ca decat moartea unui Lavoisier mai bine nici o revolutie. Si poate cazul chimistului ne invata ca in perioade de emfaza si de accentuata entropie sociala se produce mai mult rau decat bine. E o generalizare pripita, dar plusez : orice exaltare are drept rezultat o rana. Nuantarile si amendamentele incap si aici ca in oricare expresie vaga si echivoca. E totusi o maxima care te fereste de naivitati. Cum altfel ai putea numi ‘dorinta de mai bine’? Mai bine ce? Mai bine cum ? Din istorie invatam ca nu invatam nimic din istorie, dar chiar in halul asta? Nu ajung cate experimente s-au tot incercat? Republici utopice pe hartie, in minte, sau chiar in realitate. Esecul lui Platon cu Dyon ar fi trebuit inscris pe o piatra si rugat orice ‘doritor de mai bine’ sa se lovesca cu capul de ea pana isi vede absurditatea dorintei. Cat de incapatanat sa fii, cat de arogant, cat de ne-bun, sa crezi in continuare ca se va putea vreodata rezolva problema celor multi, asupriti de cei putini? Este o injustete? Da. O nedreptate pentru care cineva trebuie tras la raspundere? Dumnezeu, forte universale, vid, neant, demiurgi ? Cat de ilar e asta. Ce-i pasa lui Shiva, care sta 90000 de ani in extaz, de mortii pamantului? Daca nu am fi atat de afectati de conditia existentei am vedea o aparenta ingrozitor de profunda si de trista : nimanui nu-i pasa. Se moare ? Se traieste ? Ce conteaza ? E terifiant, e lamentabil : la ce bun sa exist, daca nimanui nu-i pasa. Vezi gandul asta din exterior, ce usor se trece peste. Crezi ca il intelegi, ca il cunosti : cat de necunoscut iti este. Constructe mentale : dragoste, afectiune, prietenie, iti cuprind sufletul mancat de frica, hranit de dansa. Iti aduci un sens in viata, cauti ceva, cauti sa cauti, ridici cercul la rang de principiu al vietii : totul revine, nimic nu e pierdut. Exista eternitate : e o mereu reintoarcere. Dimpotriva, negi totul – sa piara tot ce vad, sa pier chiar eu. Ti-e frica; unii sunt constati cu ei insisi : se sinucid – cred ca fac ceva maret, isi enunta puterea suprema de autosuprimare : oh, candizii si naivii. Pacat ca nu exista un Voltaire sa-si rada, si sa radem plans si noi cu el, de Wertherii existentiali. In ochii mei, raspunsul la asa ceva nu poate fi discursiv. Prin foc va fi sa vina, poate, eliberarea, dar nu omului ii e dat sa aprinda focul acela.
    Aproape ca nu ar mai trebui sa spun nimic dupa un asa lant de cuvinte sterpe ce se vor miezoase. Ma stiu specios, dar nu strica sa si precizez asta.
    Vorbind de Romania interbelica, as zice ca e un cliseu la fel de mare sa-ti pui poalele in cap ca au mancat taranii mamaliga, pe cat de mare e sa nu ti le pui si sa te bucuri, de parca ai manca chiar tu, de caviarul mancat in noroaiele Bucurestilor de diversi indivizi. Drept e ca regatul lui Carol II era unul de paduchi (reali) in/pe capetele celor multi. Drept e ca din acelasi regat au rezultat o seama de simboluri si, mult mai multe, simboale. Nedrept e sa pretinzi ca Romania interbelica sa fi asigurat romanilor un trai ca in SUA, cata vreme noi semanam pe atunci mai mult cu Suedia, sau cu Lituania, pentru un plus de slavism. Nedrept sa respingi in bloc, dar si sa accepti nediferentiat. Daca vrei sa tragi de o parte, in defavorul alteia, prea bine, dar e prea tarziu, o data, si apoi plicticos.
    Amuzante titlurile tale, am ras bine la cel cu Prigoana. E posibil, dar putin probabil. Macar pentru ca dovezile nu mai pot fi putine. Ca e supraabundenta de dovezi, e o problema; ca sunt prea multe voci, prea putine urechi; prea multi ochi, prea putine minti, e alta.

  2. vicuslusorum zice:

    Daca lasi o maimuta sa se coaca incet sub soare un milion de ani (presupunand o maimuta atat de longeviva) nu va iesi din ea niciodata un Lavoisier. Natura se risipeste in orice fiinta si de infinit de multe ori cu fiecare generatie. Presupunand ca Lavoisier este o creatie a unei naturi care pratica un soi de arta combinatorica genetica (ca la cabalistii crestini renascentisti sau ca Mendel cu fasolea lui), cati Lavoisier nedescoperiti n-au murit de foame la tropice sau in puzderia de insule ale Oceaniei? Nu vezi ca a te inchina formidabilului geniu natural care a fost Lavoisier uiti sa mentionezi cat de cruda si oarba este natura cand se perpetueaza ca o catea, pe la toate colturile, numai pui sa fie? Dar natura face doar o parte din treaba, mica in comparatie cu efortul societatii de a modela oamenii, de a le impune (da, preconizez ca te va enerva acest cuvant) idei, valori, comportamente, de a-i seda (cei mai putin sedati contesta originea sedarii, dar asta nu duce decat la perfectionarea serului sedant) si de a-l educa pe un Lavoisier ca, lovit de pasiunea de a cunoaste (adorabila pasiune) si de infernul curiozitatii, sa puna bazele chimiei moderne. Oricum, nu ca geniu chimist a fost decapitat, ci ca nobil prins in niste afaceri dubioase. Ce are a face caracterul cu ratiunea rece? Cervantes a fost ranit in batalia de la Lepanto, a scris cateva romane geniale si a practicat comertul de sclavi. Platon se tinea de experimente autoritare in Sicilia, dar dialogurile sunt poate eterne. Si, what does that prove? Iar expresia la care faci referire este a lui Lagrange, mai modest decat tine cu perioada temporala in care forta de a produce genii de catre Mama Natura isi va face simtita efectul: „Cela leur a pris seulement un instant pour lui couper la tête, mais la France pourrait ne pas en produire une autre pareille en un siècle.”

    M-am legat de cazul Lavoisier ca sa iti indic hatisul de idei din comentariul tau (poate ar fi fost mai dibace sa il alegi pe marquis de Condorcet – iata un stalp al revolutiei haituit pe urma de aceiasi revolutie), care-mi indica ca ai si tu un cult al eroilor (nu ca la batranul Carlyle), de data asta cu savanti in stiintele naturale, ale caror existente valoreaza mai mult decat a mea sau a ta (serios?). Este un cult stupid si gresit, un cult ce tine de o mentalitate rural-orala pentru care „omul cu carte” (de la simpla alfabetizare la geniu, pasul nu este greu de facut pentru ignoranti) este un semizeu ambulant.

    Si se vede ca nu ma citesti cu atentie (sper ca eu sa citesc in schimb cu atentie ce ai scris). Am sustinut eu in vreun loc o lume mai buna? E vreo tema meliorista in eseul meu de mai sus? Absolut nici una. De ce imi pui cuvinte in gura pe care nici nu m-am incumetat a le gandi? Nici macar sloganul Revolutiei Franceze, nimic de tricolor sau cocarda in ce am scris nu apar in eseul meu. Peste tot vorbesc de o dreptate primitiva, prin moarte, inaltata pe un fel de justitie veterotestamentara (cea cu ochiul si dintele…), nicaieri nu aduc in discutie egalitatea posibila, viitoare, utopica… Eu nu fac amendamente lumii, ci sustin extragerea puroaielor dentare prin forta, asa cum se face in istorie, de altfel. Pasiunea mea vindicativa este exemplificata si impartasita de multi oameni obisnuiti, unde instinctul salbatic si ratiunea nedomesticita isi dau mana. Eu vreau capete sparte, nu de pietroiul tau antiutopic si antimesianic (venit de la Dyon din Siracuza), ci de pamant, de caldaram. Vreau o mica saturnalie in care stapanii sa faca un schimb cu sclavii. Nu vezi ca sunt cam putini stapani prosperi prin Romania si multi sclavi amarati? Daca nu se poate patura de mijloc, atunci sa curga sange. There will be blood – un indemn civilizator, nu crezi? Pe unii i-a facut moguli ai petrolului treaba asta si nu doar in filme, ci in America secolului al XIX-lea.

    Chestia cu „nimanui nu-i pasa” si somnul impasibil al lui Shiva m-au scarbit realmente. Defetismul sub forma religioasa are ceva din Miorita carpatina, suprem omagiu adus indolentei si extirparii pasive. Prefer un cruciat murind in lupta unui cioban care se lasa casapit de niste borfasi. Chestie de exaltare, nu? Rani ascunse? Daca tu esti de parere ca zeii sunt morti si ne zbatem degeaba (fiindca murim pentru totdeauna) este treaba ta. Daca in schimb esti religios, iarasi, nu ma priveste. Vorbesc la modul general, nu in mod particular de tine (nici nu stiu cine esti). Ce ma priveste este taramul lucrurilor si fiintelor tangibile si aici se pot schimba multe, cum, de altminteri, se si intampla (intr-un ritm accelerat sau nu, depinde de latitudini si longitudini – noroc cu sextantul). Principiile imi sunt de folos atata vreme cat pregatesc muschii pentru aplicarea unor lovituri celor care imi ameninta existenta. Un fel de darwinism epistemic, nu asta este fundatura epistemologiei moderne (am scris o recenzie la o carte a lui Kolakowski cu un subiect asemanator, daca te intereseaza)? Si este usor de aplicat: cam toti o facem zilnic. Focul il aprindem noi, noi oamenii, cum ne-a aratat-o Prometeu in mit. Au ars cetati si orase, putem carboniza milioane: se poate, just give it a try, daca vrei. Un moralist umanist s-ar indigna in acest punct, dar eu nu discut ce as face sau ce ar trebuie sa se faca, ci se poate face. Sper ca sunt impecabil de clar si sa nu fiu maculat de criminal.

    N-am cerut Romaniei sa fie ca „soarele sfant de pe cer” in perioada interbelica. Au facut-o altii. Asta ca un aside care nu are legatura cu comentariul tau. Iar asocierea cu SUA ma depaseste in grandoare (desi as compara Rusia Tarista/URSS cu SUA in aceiasi perioada, dincolo de cultura si ideologie – le-as compara brutal statistic, la mancare, ciorapi, haine, spor natural, durata medie de trai etc.), dar o asemanare cu Danemarca a indraznit cineva sa o faca. Iar, dupa mine, elitele noastre modernizatoare au probat iresponsabilitate, ticalosie si prostie. Pentru slaba modernizare pe care au oferit-o Romaniei in Europa interbelica si-au meritat locul in temnitele staliniste ale perioadei. Nu-mi curge nici o lacrima din ochi pentru ei. Strabunicul meu, nascut in 1907 si mort 101 ani mai tarziu, un om pe care l-am iubit mult si cu care ma intelegeam bine, mi-a povestit de prima oara cand a intrat intr-un dispensar in comuna Rucar, loc de bastina: candva prin 1950. Suna bine? Nu cred.

    Si te-as ruga sa nu ma mai psihanalizezi intr-o tema ce se vrea impersonala din cate stiu. Daca esti curios in legatura cu persoana mea, ai un mail acolo sus, trimiti ce te roade si discutam…

    Nimic din lume nu justifica lacrima si suferinta unui copil, mutilat de salbaticia adultilor „rationali” – aici este Dostoievski pur, un rus de mii de ori mai exaltat decat mine. Rani multe, nu?

  3. minona zice:

    Nu esti impecabil de clar, nu pentru mine. Si din cate vad, nici eu pentru tine. Asta e totodata si motivul pentru care mi-am aruncat cuvintele pe aici, poate imi clarific un lucru sau altul.
    Amintirea de Lavoisier a fost doar o conexiune la revolutia franceza, citatul mi-a fost partial, probabil l-oi fi cules deja citat de pe undeva. Am spus ‘natura’ din simpla utilitate, nu trebuia sa faci un asemenea exercitiu pentru a-mi desconsidera parerea, fiindca pana la urma nici nu conteaza parerea mea, dar e cald afara, sunt obosit si a insirui cuvinte e o treaba foarte placuta, in special cu un om mult mai contorsionat decat tine (e un compliment, intr-un fel). Nu ma inchin la geniile stiintifice si nici nu am un cult al eroilor special, nu mai mult decat ar trebui : mi-e mai drag Goethe decat un taran contemporan cu dansul, chiar daca imi pasa mai mult de mine decat de Goethe. Eu pentru mine sunt mai important ca Goethe, fiindca pe mine ma doare capul .
    A citi cu atentie.. poate am facut-o, poate ai facut-o, dar e limpede ca nu ne-am inteles. Spui ca vrei capete sparte, extragerea puroaielor dentare prin forta, interschimbarea stapani-sclavi, culmea e ca tocmai aici vad eu acea ‘dorinta de mai bine’ – meliorism, poftim. Sigur, ai putea dori schimbarea de dragul schimbarii, de ce nu? – dar asta e la fel de amagitor si de obositor ca eterna reintoarcere (despre care vorbeam cu acea necumpatare pseudo-nietzscheana, tocmai pentru a-i vadi eroarea) . Sau doresti sa civilizezi? Cam cum ai dori sa faci asta ? Prin alchimia instinctului salbatic si a ratiunii nedomesticite? Dar ratiunea nedomesticita nu e chiar instinctul salbatic? Si acum, pentru a fi sincer, despre ce naiba vorbesc? Habar n-am ce-i ratiunea, d’apai aia nedomesticita, d’apai ce vrei tu sa spui prin asta. Iar pentru a continua cu sinceritatea : de ce naiba ar conta? Adica, in mod clar si inechivoc, problema asta ma depaseste.
    E suparator ca vezi Miorita ca pe o resemnare, suparator este iarasi sa crezi ca te-am psihanalizat, cand nu am nici o idee cum am facut asta.

  4. Vicuslusorum zice:

    Nu stiu ce sa zic. Deseori ma irita neclaritatea care mi se reproseaza. Fara legatura cu tine, dar cred ca putinii mei cititori sunt neantrenati cu lecturi. E clar ca am o cultura mult peste ei si de aici dificultatile de intelegere. Ei vor sa ma intorc la abecedar. Niste ignari. Ce sa le fac? Asta e.

    Imi pare sincer rau ca nu am cititori mai cultivati.

    Si zici ca il gusti pe Goethe: asta e ceva…

  5. minona zice:

    Am scris un comentariu si s-a blocat browser-ul. Nu mai rescriu din amintiri.
    Vroiam doar sa zic, in linii mari, ca de multe ori neclaritatea e o vina proprie si ca a citi (lucru foarte bun de altfel, nici n-ar trebui mentionat) nu-ti ajuta cu nimic, daca nu e dublat (atat actul, cat si utilizarea a ceea ce ai citit) de buna-credinta, sinceritate si, in final, bun-simt. Eu, ca om cu intelect sub-decent si cu o pregatire dezastruoasa – vina proprie -, care nu intelege nimic din Husserl, Weber, Derrida ‘si aliatii’, ma bucur de Goethe cam dupa vorba lui Vianu : neputand fi Goethe, sunt Vianu. Desi eu mi-as dori sa fiu mai mult Eckermann.

  6. Vicuslusorum zice:

    Nu ma simt neclar, daca ai intentionat sa sugerezi asta. Cred ca imi place sa scriu complicat, cu fraze arborescente si paranteze, dar a spune acelasi lucru clar sau neclar tine de optiunea autorului si este ceva intentionat. Nu te cred ca ai un intelect sub-decent – scrii coerent, faci trimiteri la chestii dobandite prin educatie, ai un vocabular livresc… frazele curg lin si limpezi.

    Acum, cititul dublat de „buna-credinta, sinceritate si, in final, bun-simt” suna frumos, dar ce intelegea Goethe prin buna-credinta et alia (de exemplu) este opus altor optiuni estetice. Uite, daca Goethe ar fi apucat sa-l citeasca pe Joyce, cred ca l-ar fi considerat fara „buna-credinta, sinceritate si, in final, bun-simt”. Sau Thomas Mann pe Pynchon? Valorile estetice functioneaza ca cele morale (cred ca ideea asta o discuta si Vianu in estetica sa) si uneori se suprapun pe morala oficiala. In fine, am facut si eu cateva comparatii. Nu am vrut sa epatez sau ceva. Evident ca cine nu a citit nimic din numele de mai sus nu va intelege mare lucru. Eu cred ca ignoranta este vina principala. Ignoranta si lenea in gandire (efortul de a te concentra pe firul unei idei nu este usor fara antrenament constant).

    Ma rog. E o chestie si de educatie: cine a urmat cu seriozitate o facultate de studii socio-umane poate citi critica literara franceza din ultimii 50 de ani fara sa strambe din nas si fara sa geama ca nu intelege nimic. Cine este obisnuit sa citeasca filosofie va gasi cele mai multe texte literare clare – poate chiar simplute.

    Dar un absolvent de studii economice, un inginer etc., fara acel antrenament de lectura alimentat de pasiune si staruinta, va declara ca un ignar „Ba, ce zice ma asta aici? Nu inteleg nimic. Asta nu stie sa scrie. Nu citesc tampenii din astea. Intoarce ma micii si scoate berea din frigider.”

    Adevarul este ca Goethe nu a scris niciodata pentru divertisment. Si de aici blocajul unora de a trece de la literatura de consum la jargonul academic sau la retorica clasica. Dar este vina lor pentru impasul mental prin care trec. Vina lor absoluta.

    Dar ce naiba zic eu aici? Traim intr-o tara in care 90% din populatie nu citeste nici macar o carte pe an (cred ca media este undeva la cateva, putine, pe deceniu: nu sunt in tema cu cifrele). In Franta situatia arata complet altfel, din cate stiu. Problema cu publicul cititor din Romania (urban si cu studii superioare in genere) e o falsa reprezentare (cel putin asa o vad eu): a citi un roman slabut, comercial nu iti permite sa te compari cu cineva care citeste „greii”. Dar pentru ca populatia nu citeste nimic si te simti superior pentru asta cunosc cititori care gliseaza de la comercial la cultura cu o usurinta superficiala. Si, totusi, il cititi pe Goethe… un mare artist si un om admirabil.

  7. minona zice:

    Sunt sigur ca Joyce (daca tot ai adus vorba) nu din intamplare a fost neclar in Finnegan’s Wake (mai e si poanta cu treaba pentru critica pe urmatorii 200 de ani). Dar, consider ca e de preferat complexul peste complicat. Un truism la o adica – insa, ce bine ar fi daca am fi constienti de truisme si de crase banalitati metafizice in permanenta.
    Nu stiu ce sa spun despre Mann. Nu-mi plac scriitori cu program. Totusi l-a inteles suficient de bine pe Schoenberg incat sa scrie un roman care sa-l aiba drept inspiratie, nu vad de ce ar fi reticent la Pynchon. Iar Goethe isi facea la 1820 probleme ca nu-i suficient de modern (desi nu-l placea pe Beethoven si nici nu i-a recunoscut geniul, poftim !). Uhm. Am acum doua imagini mentale : prima e un citat din Nietzsche (citit cine stie pe unde) vis-a-vis de decaderea culturii : ce mult v-am iubit (un lucru banal, dar e totusi singurul pe care il mai poti spune cand esti dezabuzat, lovit de un ciocan al existentei implacabil – faimoasa forta de neoprit, fara ca tu insuti sa fii obiectul de nemiscat) ; a doua e o secventa din Sunset Limited, in care Tommy Lee Jones joaca rolul unui profesor si stand la o masa spune intr-un prim-plan : The things I believed in were very frail .
    Indeed, very frail. Adevarul e insa ca nu traiesc in livresc. Ba mai mult, e o idiotenie sa o faci. Particulele elementare ale materiei sunt electronii, cuarci, gluonii, fotonii, in orice caz nu literele sau cartile. Viata imi e compusa din fericiri ciudate, parte auto-induse ( artificiale, culturale), majoritatea gratuite (statul degeaba, pentru a fi franc), si din contra-partea fericirilor : dureri silentioase pe care le escamotez dupa puteri si care intr-o zi vor trebui platite printr-o durere finala. Oricum, nu din Barthes, Heisenberg, Bach sau Kurosawa. Si cred, cu tarie, ca inteligenta nu e formata din rafturi de biblioteca, ba mai mult ca a avea nevoie de carte este un handicap. Cu riscul de a parea exaltat (ha!) trebuie sa aduc aminte de vorba lui Tutea : de carti nu are nevoie animalul si sfantul. As indrazni chiar sa mai introduc o categorie : de carti nu are nevoie nici omul. Nu am pus litera mare, dar e de remarcat ca prin om inteleg acum ceea ce are in vedere un Kant (sa zicem) cand spune ca una dintre cele patru intrebari esentiale este : Ce este omul? Nu ma indoiesc ca daca el, Immanuel Kant, ar fi stiut ce este omul nu ar mai fi scris Critica Ratiunii Pure.

  8. Vicuslusorum zice:

    De acord. Poate chiar ciudat de acord cu tine.

  9. vissurix zice:

    vi se pare ca un hoit pute diferit din pricina meritelor? va inselati, pute fix la fel. De murit, murim egali,

  10. laura zice:

    Cum sa nu fii de acord daca s-a apucat sa=ti ridice mingea la fileu, in final ? A reiesit ca omul are ceva esential, ceva indiferent de merite si cultura. Care eventual sa-i justifice dreptul de a accesa prin violenta portia lui de bine.
    Ei da, de astfel de idei aveam nevoie ……

  11. minona zice:

    laura : m-ai inteles rau, dar nu-i ca si cum ar incepe un holocaust din asta, asa ca m-am linistit.

  12. Vicuslusorum zice:

    @minona: da, laura nu te-a inteles. Oricum, un holocaust fara aderenti si fara convingeri, fara o dogma si o credinta ideala a liderului, nu pot face. Sunt un blogger, nu o capetenie de revolte. Iar din fire imi place sa trag sfori, sa stau si sa dau prin/pe la spate, cu rabinii, si sa tes intrigi… deci nici o sansa…

    @vissurix: ai un blog inteligent. De ce faci pe prostu’ cand nu ma citesti cu atentie?

  13. laura zice:

    Combinasem. Imi inchipuiam ce poti face cu o idee buna ( asa cum intelegeam ideea lui M) cand o lovesti cu efect in directia proasta ( adica asa cum imi inchipui eu ca o foloseste V) si o vad aterizand ( inchipuirea mea ) intr-un teren cu gazon gen ”spatiu vital”. Dar cine stie ce ati spus voi si ce n-am inteles eu….

  14. vissurix zice:

    @vicuslusorum
    as putea sa va raspund pe acelasi ton si sa zic ca blogul meu e mai inteligent decat mine, dar nu, aveti dreptate, am citit in diagonala. Data viitoare cand va mai deranjez cu comentarii o sa citesc cu atentie. A propos, mi-a placut foarte tare ce-ati scris despre un film american Couples Retreat.

  15. kinn zice:

    Buna seara. Foarte interesant, sunt bucuros ca am gasit o lectura reconfortanta pe seara asta. Dar nu-mi pot scoate din cap o replica citita recent: „la scara istoriei, eu, tu, noi, vom fi considerati elite”.

  16. Andrei Murgu zice:

    Draga Vicuslusorum,

    Exterminarea oponentilor politici (sau de orice alta natura) de catre comunisti nu a fost rezultatul nici unei revolutii, ci strategia folosita de o minoritate agresiva pentru acapararea si consolidarea puterii politice, cu sprijinul initial al unei armate straine.

    Marea masa a taranimii (ca si burghezia marunta, de altfel) ii sustinea in mod fatis pe taranisti sau pe legionari (cateodata chiar pe liberali – vezi Morometii), de unde si nevoia de a falsifica in mod masiv si evident alegerile din 46′, iar monarhia si regele Mihai aveau probabil o sustinere cvasi-unanima.

    Romanii respingeau in mod majoritar comunismul inainte de 48′, evident nu din cauza ca nu erau de acord cu Marx (in legatura cu care aveau cel mult o idee foarte vaga), ci din cauza ca vedeau in comunism un curent rusesc periculos pentru identitatea romaneasca si in comunisti un grup suspect de alogeni, cu intentii nocive in privinta romanilor. Marturie sta numarul foarte restrans de membrii ai partidului comunist pana in 1945 (cateva sute, marea parte a lor straini).

    Rezistenta armata anticomunista (cea mai virulenta rezistenta de acest tip totusi din Europa de est) nu era alcatuita din politicieni sau intelectuali ci, din tarani, studenti de origine taraneasca sau fosti militari din armata regala.

    Nu cred nici macar ca taranii saraci recrutati ulterior ca tortionari, prin temnitele comuniste, asociau mizeria lor interbelica (indiscutabila) cu victimele lor inainte ca propaganda comunista sa le inoculeze constant aceasta idee.

    Comparatia dintre persecutiile politice din Romania si teroarea din Franta lui 89′ este deplasata.

    Teroarea in Romania s-a facut prin manipularea resentimentului unor categorii populare (resentiment explicabil tinand cont de mizeria din interbelic) si prin manipularea oportunismului general al romanilor de catre o minoritate de politruci agresivi. De-alde Dej, Chivu-Stoica sau Bodnaras erau combinatori politici marunti cu un fler pentru politica de forta. Fara armata rosie in Romania nu ar fi insemnat nimic, deci despre ce revolutie vorbim ? Ti se pare cumva ca politrucii enumerati mai sus aveau ceva in comun cu Robespierre sau cu Danton ?

    Deplasata mi se pare si comparatia intre Basescu, Videanu, Blaga & comp (urmasi ai politrucilor de partid) si Iuliu Maniu, de pilda (exterminat la Sighet). Mi-e greu sa vad care fapte ale camarilei de acum ar ficomparabile cu rolul lui Maniu in evenimentele din 1918. Bineinteles ca lui Maniu i se pot reprosa multe, insa toate reprosurile care i se pot aduce nu legitimeaza o comparatie de felul celei pe care o sugerezi tu.

  17. Vicuslusorum zice:

    In sfarsit un comentariu pertinent si care merge direct la tinta. As putea sa ma scuz spunand ca am incercat o justificare (chiar daca manipuland evenimente istorice in directia mea) a „resentimentului” din cauza mizeriei si frustrarii unor categorii sociale destul de bine reprezentate (prin saracie), dar cred ca facand asta as sari peste argumentul decisiv al alegerilor democratice, care, asa este, nu i-au legitimat pe comunisti fara interventia straina si manevrarea rezultatelor scrutinului. Da, opinia ta este corecta. Totusi, nu am vorbit de o „revolutie” a Armatei Rosii dupa 23 august si nici nu i-am luat pe „iudeo-bolsevicii” din maruntul Partid Comunist (aflat de ani intregi in clandestinitate) drept portavocea prin care „resentimentul” razbunator putea vorbi. Despre Iuliu Maniu si rolul sau conjunctural la Marea Unire nu discut aici si acum. Oricum, nu a fost un om de stat lucid, responsabil si cinstit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s