Gradina lui Epicur

Nu sunt niciodata mai bucuros, mai plin de viata si nu ma simt mai fericit decat atunci cand uit de mine insumi si viata mea se rezuma la a fi un sprijin, un catalizator de emotii si un indemn pentru prietenie. A fiinta pentru semenii mei si a-ti trai imponderabilitatea in constiinta: nepretuit moment de bucurie. La fel de neprecupetite si dogoritor de frumoase sunt extazele mele in fata grandorii si frumusetii naturii, mai cu seama primavara: spectacolul fertilitatii debordante si minunata zeita Flora pe care o iubesc pana si-n ultimul fir de iarba inrourat de gloria diminetilor ma purifica de mine insumi. Daca a disparea n-ar fi altceva decat o eternitate petrecuta langa ceilalti atunci n-as muri chiar degeaba – caci fara rost se intampla adesea sa ne stingem. Faptul ca ceva traieste astazi si poate fi deja mort maine si ca nimic nu este mai acceptabil decat trecerea dintr-o stare in alta ma convinge – desi nu ma stiu in stare sa explic ceva atat de absurd – ca timpul nu exista. Suferinta in univers ma ultragiaza ca un act criminal la adresa fiintei mele secrete, ca o napastuire si-un tropot in intimitatea unui altar: recrudescenta, pofta de a te desfoia sub lumina soarelui cald si placut la atingere, miros de pamant, de sange pleznind de sanatate, robustete organica, substante divine care se contopesc fulgerator cu patima tineretii eterne, fecunditate nebuneasca, dans si obnubilare a mortii si a intunericului, talazurile sarate ale marii. Slava si renastere a materiei: visul meu in surasul unei nimfe. Universul este un extaz permanent – o sacra betie in care vii se succed mortilor ca intr-un mars funebru si vesel totodata. Carnaval si carusel cu acelasi recital si alti recitatori: punctul exterior din care pendulul lui Foucault dirijeaza cu fixitatea inerenta intregul cosmos prin ochii cristalini ai Marelui Arhitect. Cine nu poate iubi minunata si ingrozitoarea sa creatie? Cine? Noi suntem una cu ritmul respiratiei sale care dilata si contracta hotarele vietii.