Grădina lui Epicur

Nu sunt niciodată mai bucuros, mai plin de viață și nu mă simt mai fericit decât atunci când uit de mine însumi și viața mea se rezumă la a fi un sprijin, un catalizator de emoții și un îndemn pentru prietenie. A ființa pentru semenii mei și a-ți trai imponderabilitatea în conștiință: neprețuit moment de bucurie. La fel de neprecupețite și dogoritor de frumoase sunt extazele mele în fața grandorii și frumuseții naturii, mai cu seamă primăvara: spectacolul fertilității debordante și minunata zeiță Flora, pe care o iubesc până și-n ultimul fir de iarbă înrourat de gloria dimineților, mă purifică de mine însumi. Dacă a dispărea n-ar fi altceva decât o eternitate petrecută lângă ceilalți, atunci n-aș muri chiar degeaba – căci fără rost se întâmplă adesea să ne stingem. Faptul că ceva trăiește astăzi și poate fi deja mort mâine și că nimic nu este mai acceptabil decât trecerea dintr-o stare în alta mă convinge – deși nu mă știu în stare să explic ceva atât de absurd – că timpul nu există. Suferința în univers mă ultragiază ca un act criminal la adresa ființei mele secrete, ca o năpăstuire și-un tropot în intimitatea unui altar: recrudescența, pofta de a te desfoia sub lumina soarelui cald și plăcut la atingere, miros de pământ, de sânge plesnind de sănătate, robustețe organică, substanțe divine care se contopesc fulgerător cu patima tinereții eterne, fecunditate nebunească, dans și obnubilare a morții și a întunericului, talazurile sărate ale mării. Slavă și renaștere a materiei: visul meu în surâsul unei nimfe. Universul este un extaz permanent – o sacră beție în care vii se succed morților ca într-un marș funebru și vesel totodată. Carnaval și carusel cu același recital și alți recitatori: punctul exterior din care pendulul lui Foucault dirijează cu fixitatea sa inerentă întregul cosmos prin ochii cristalini ai Marelui Arhitect. Cine nu poate iubi minunata și îngrozitoarea sa creație? Cine? Noi suntem una cu ritmul respirației sale care dilată și contractă hotarele vieții.