Conștiința de sine a burgheziei

Vine și timpul când unii scriitori sunt dominați de o pornire de care nici omul obișnuit nu este străin și se apucă să-și povestească de-a fir a păr viața. Nu poți însă să nu te gândești măcar o dată ca într-o asemenea incursiune temerară, cum este o autobiografie, alunecă cel puțin un strop de cabotinism, fățărnicie, părtinire și uneori chiar uitare intenționată. În principiu, chiar și cel mai sincer martor al propriei existențe nu este scutit de riscul de a se înfățișa într-o lumină când prea crudă sau când prea blândă, uneori în același capitol sau cu aceeași ocazie: teatralitățile de ,,om onest” și bun ale unui Jean-Jacques Rousseau sunt recunoscute și, dacă nu mă înșel, au făcut obiectul unor studii de specialitate în psihopatologie. Însă chiar și în condiții vitrege, ceea ce ne amintim ne ipostaziază mai reușit decât ceea ce suntem: împotriva opiniei comune, iluziile despre sine asigură un grad mai mare de veridicitate acelor întâmplări din viață, care nu contează ce au fost în definitiv, ci cum și-au asigurat un loc în muzeul amintirilor noastre vitale, cum ne-au brăzdat devenirile niciodată finalizate. Erorile și abaterile noastre întretaie cele două sfere dintre adevărul privat și judecata publică și, de nu am văzut victime convențiilor politicoase, trebuie să recunoaștem un merit central tocmai lucrurilor la care ținem cu ardoare din trecuturile fiecăruia dintre noi, proporțional cu riscul asumat ca acestea să nu fie pe placul publicului curios și bårfitor, amator de picanterii, scandaluri și zvonuri trase de păr.

Lumea de ieri, memoriile postume ale austriacului Stefan Zweig, găsite sub formă de manuscris la câteva zile după ce Zweig și soția sa – autoexilați în Brazilia, imediat după debutul așteptat cu încordare al celui de-al doilea război mondial – au fost găsiți morți în apartamentul lor, în urma unei sinucideri, datorate indubitabil terorii psihice și a depresiei scriitorului, în perioada istorică tulbure în care a fost obligat să trăiască. Malaxorul istoriei răpune cu inconștiență conștiințe şi îndoaie spirite exemplare, care, în alte circumstanțe, ar străluci în academii, în universități sau pe rafturile librăriilor. Constituind un text voluminos, Lumea de ieri este departe de a fi biografia unui suflet pesimist sau ranchiunos. Zweig, născut și educat în eclatanta Viena de la începutul secolului trecut, pe când dualismul austro-ungar păstra cu sfințenie nu numai cinstea imperiului intactă, dar asigura pe deasupra o varietate de personalități remarcabile în orice domeniu al științei pe continentul european, scrie cu o nostalgie reținută despre societatea de atunci. Pentru Zweig, temelia regimului monarhic al bătrânului Franz Joseph este asigurată de un liberalism moderat, de o clasă de mijloc prosperă, de moravuri rigide, care toate la un loc oferă, ca o ofranda, stabilitate și statornicie lumii pierdute pe fronturile germano-franceze dintre 1914 și 1918. O armonie socială în care variate națiuni, cu proprietățile lor culturale, accentuate în cosmopolitul imperiu aflat la amurg, îi întovărăşeşte plăcut maturizarea tânărului Stefan Zweig. Dintr-o familie de burghezi bogați, cu o linie paternă care, modest și sigur, se îmbogățește de pe urma unei fabrici de textile aflate în Boemia, Stefan Zweig, evreu laic și încrezător în progresul Europei prin rațiune și știință, ca orice burghez educat de la începutul veacului, alege încă de tânăr calea artei literare. Pasionat de muzica clasică și până la finalul vieții, un colecționar magistral de manuscrise și partituri celebre (Casa Zweig îi poartă încă moștenirea), Zweig se consideră un brav cetățean al universului. Proza sa aduce aminte de seninătatea optimistă, de calmul apolinic, umbrit de tuşele unor aprehensiuni de profet al întunericului (Zweig nu ezită să se compare când cu proorocul Ieremia, când cu Cassandra homerică), din Poezia și adevăr. Goethe și Shakespeare sunt la orice pas zeii tutelari ai biografiei lui Zweig. Prin apropierea de cultura germană, nu de puține ori un cititor cu antenele în miscare va sesiza o abnegație pentru erudiție și creație liberă, cum numai în Jocul cu mărgele de sticlă a lui Hermann Hesse mai găsești – semn al unei generații excepționale de cărturari crescuți în limba germană –, iar ca atmosferă, ceva din ordinea așezată și tihnită a Toamnei lui Adalbert Stifter sau din obiceiurile cvasipatriciene ale personajelor din Muntele vrăjit. Amintirile lui Stefan Zweig sunt atât un omagiu adus Austriei imperiale, căreia îi recunoaște totuși, dar fără luări de poziție vitriolante, închistarea morală și detenția pedagogică în privința educației oficiale, cât și un cântec de lebădă compus traiului burghez previzibil, comod, echilibrat, anodin, fără salturi ale conștiinței în domnia cinismului, fără tumefieri intelectuale, fără luări de poziție intransigente, fără violența și necumpătarea celor 30 de ani de război civil european, pornit pe străzile pătate cu sânge princiar ale orașului Sarajevo într-o după-amiază superbă de iulie.

Partitura frazelor lui Zweig reverberează o poezie a echilibrului, dar și o spaimă apocaliptică în fața dezastrului iminent al istoriei clocotitoare: în perspectivă, cartea este o privire aruncată peste umăr vechii Europe și un geamăt de durere și furie adresat masacralor si radicalismelor de mai târziu, esențializate de personalitatea macabră a lui Adolf Hitler, singurul personaj stigmatizat de Zweig pe tot cuprinsul biografiei. Proza unui Zweig obsedat de ce lasă în urmă și torturat de iraționalitatea semenilor săi nu are umor și nu este ușor de citit, dar deține un ritm alert, un bun-simț britanic în ce se istorisește și nu poate decât impresiona prin frumusețea moralei propovăduite de Zweig: aceea a armoniei între națiuni, a unei Europe unite și a unei civilizații mondiale, în care confortul și cultura să fie prețuite la înalta lor valoare. Nicidecum paseist și retrograd, Stefan Zweig privește spre un viitor duios și pașnic, precum cel în care vechea Austrie, inimă a fostei Europe, devine model al cetățeanului universal, a libertății în gândire, recunoscător tehnicii și adorator al operelor de înaltă cultură din trecutul de aur al continentului nostru. O societate liberală în care, indiferent de rasă și nație, oamenii excepționali leagă prietenii (ca Zweig însuși – prieten sau cunoscut al unor Hugo von Hofmannsthal, Romain Rolland, Maxim Gorki, Sigmund Freud, Rainer Maria Rilke, Emile Verhaeren, fratii Mann, James Joyce etc.) dincolo de graniță. Frumusețea artistică ne este călăuză – luați-vă un răgaz de câteva minute pentru a reflecta la crezul lui Stefan Zweig. O carte excepțională ce trebuie neapărat să fie parte din bagajul de lecturi al unui om educat, care prețuiește lecțiile trecutului desfigurat de propaganda și intemperanța ideologiilor egalitariste.

***

Recunoașteți stilul plângăcios și patetic al unui recenzent marca Humanitas, niciodata zgârcit cu epitetele glorioase, care se reclamă de la dreapta europeană și construiește poduri peste timp, trecând automat la index anii de comunism ce au desfigurat ,,ierarhiile” și ,,adevăratele valori” (ce oximoron tembel)? Bănuiți până și glăsciorul, în falset permanent, al domnului Gabriel Liiceanu, distins burghez de Cotroceni si obiect de interes al Securității comuniste, când se lanseaza în favoarea ,,elitelor” și a ,,oamenilor excepționali ”, în dauna vulgarității plebee, a mirosului de ceapă călită și proletară, adusă, ca un nor de mâzgă, de oligarhia lichelelor?

Fiind o reeditare, în oricum prestigioasa colecție Vintage, volumul de amintiri a lui Stefan Zweig este iarăși o insidioasă ilustrare a paseismului pentru ,,clasa de mijloc”, cu volane și stil, din interbelicul românesc, doar că de această dată deplasată în Centrul Europei, în minunata Viena. Cine este Stefan Zweig? Un scriitor celebru în anii 1920-1930, cel mai tradus autor de pe mapamond la vremea sa, unul dintre cei mai iluștrii intelectuali interbelici, apropiat al intelighenției literare europene și, după 1933, unul dintre artiştii în care s-a tras cu pușca antisemitismului, până când a fost constrâns să se retragă într-un deprimant exil în America de Sud, unde și-a pus capăt zilelor. Țin minte că, în perioada adolescenței, i-am citit Orele astrale ale omenirii, o cărticica grandilocventă de popularizare, care te punea la punct, într-un stil ce deținea o vervă istorica anume, cu marile descoperiri științifice ale secolului al XIX-lea. Nu mi-a plăcut: mi se părea că Zweig scrie prolix și că se avântă în niste laude adresate unor subiecte, pe care nici el nu le înțelegea corect la nivel științific: păreau niște extrase din rubrica de curiozități tehnice ale vreunei gazete de epocă, un fel de Jules Verne doar cu descrieri, pentru puşti imberbi sau liceeni isteți. Am incercat să îi citesc și Triumful și destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam, dar, cu toate că frumos scrisă, cartea mi se părea din nou bombastică, umflată de imnuri și idealizată de laude aureolate la adresa umanistului olandez, și, oricum, inferioară monografiei lui Johan Huizinga, un raport mai corect istoric și mai temperat asupra lui Erasmus. Cam orice biografie scrisă de Stefan Zweig (și sunt câteva) încearcă neconvingator (dar inspirat!) să creeze o galerie de mari spirite europene: pasiunea sa de colecționar remarcabil l-a impins pe Zweig să împăieze ceremonios personaje istorice, de la Maria Stuart până la Maria Antoaneta. Romanele Secret arzator și Suflete zbuciumate nu mi-au spus nimic și nu le-am dus până la capăt: deși austriac, Zweig nu deține nimic din profunzimea zbuciumată, de crepuscul imperial, a unor Franz Kafka, Joseph Roth, Hermann Broch, Robert Musil, Arthur Schnitzler, Heimito von Doderer (a cărui capodoperă nu e nici măcar tradusă la noi) și alții din acea generație damnată. Hugo von Hofmannsthal și Rainer Maria Rilke sunt mai apropiați de întunericul tenebros, tivit de o linie sângerie, al literaturii austriece din perioada prăbușirii Imperiului. Stefan Zweig, cu celebritatea sa internațională, scrie superficial și previzibil și asta pentru că, deși complet antifilozofic, este apropiat de gusturile burghezului neamț din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, îmbibat de fervoare comercială și pietism estetic pseudogoethean. Lumea de ieri. Amintirile unui european izvorăște dintr-o durere sinceră a lui Stefan Zweig: o primă parte în care își rememorează tinerețea și perioada de formare, sub oblăduirea coroanei imperiale, și a doua în care blesteamă soarta tristă a culturii europene, obligată să se izbească de barbaria unei Germanii dezlănțuite, a tuturor fanatismelor, a sângelui și pâmântului strămoșesc, a lozincilor politice vulgare și mincinoase.

Deși admirabil în destul de multe locuri, fiind o autobiografie, nu am reușit să fiu de partea lui Stefan Zweig, cu toate că am facut tot efortul și deseori am trăit o stare de spirit înduioșătoare, citindu-l: Zweig reușește performanta inegalabilă (pentru mine) de a decortica inconștient bucățile care formează mentalitatea burghezului emancipat din Europa secolului al XIX-lea. Zweig este mândru de originile sale evreiești, dar să vedeți, până la urma, cât de păgubos le prezintă: tatăl și bunicul său s-au chivernisit ca orice iudei descurcăreți din Imperiu, însă ambiția oricărei familii evreiești – ambiție ținută ascunsă – este ca urmașii lor să strălucească intelectual, ca dintr-un ales popor al cărții. Avocatura, jurnalismul, medicina, literatura, titlurile de doctori sunt dezideratele famililor evreiești prospere din societatea continentală antebelică. Zweig menționează, de multe ori în amintiri, o observație cel puțin curioasă: cultura nedemocratică a popoarelor germanice implică o separare netă pe criterii de clase sociale, care se disprețuiau reciproc de sus în jos (contensa pe burgheză, burgheza pe servitoare, servitoarea pe băcan, băcanul pe țărancă) și care nu comunicau unele cu altele, realitate socială în care, totuși, evreii își găseau împlinirile lor de excelență profesionala și respect de sine (cel mai pilduitor exemplu îl oferă Theodor Herzel, om de bază la organul de presă al claselor de mijloc din Austria, Neue Freie Presse, prin care Zweig pătrunde în lumea literară, grație ajutorului și opiniei favorabile a lui Herzl însuși, dar și pontiful mișcării internaționale a sionismului, unul dintre părinții fondatori ai statului Israel ca program politic viabil). Mi se pare cel puțin ciudat să văd cum Zweig întărește cu mărturisirile sale imaginea evreului viclean și a burghezului condescendent și cu o puternică conștiință de castă închisă, așa cum o întâlnim in chiar propaganda stângii și dreptei extremiste din interbelic. Deși Zweig ne lasă să credem ca ar fi existat o armonie interetnică între populațiile Austro-Ungariei (,,închisoarea popoarelor” îi era porecla) și ca erau vremuri în care clasele sociale prosperau împreună și nu se respingeau, ordinea socială despre care povestește este încă patriarhală, fixistă, greoaie și neindulgentă cu cei din afara ei. Sărăcia și subdezvoltarea imperiale îi scapă printre degete austriacului în amintiri. Mai grav de atât mi s-a părut educația cosmopolită a lui Zweig și veți vedea imediat de ce: agnostic, fără pic de educație religioasă, Zweig crede doar în avântul tehnicii, care va uni popoarele într-o fraternitate universală deznaționalizată, una în care oamenii vor trăi vizitând marile orașe ale lumii, citind, umblând prin muzee și pinacoteci, petrecând într-o companie intelectuală strălucitoare prin superbele cafenele ale Europei unite. Totul în spiritul rațiunii luminate și a autonomiei nelimitate a spiritului, a individualismului eterat. Zweig își exportă valorile personale la scara Europei și pretinde că nu înțelege de ce, odată depășite constrângerile religioase, umanitatea nu îmbrățișează idealurile sale și ale marilor spirite europene, cu care este prieten sau doar într-un schimb intens de idei. Când calea aleasă de Zweig este singura rezonabilă, în ce parte o iau societățile? Egoismul său inconștient îi provoacă chiar dureri morale: de ce are loc acest tăvălug al istoriei, care a căzut ca un blestem peste Europa lui, peste Viena sa, peste cartierul său bogat, în rândul cunoștințelor sale, care trăiesc în cele mai frumoase capitale și burguri europene, de ce trepidația veselă a boemei sale este pusă la îndoială de tropăitul unor mic-burghezi frustrați, al unor militari învinși și intoleranți? Autismul și miopia socială ale lui Zweig sunt afine doar cu privilegiile clasei sociale din care este parte: pentru el nu există decât habitatul clasei de mijloc netulburate din Imperiu (cele 100.000 de familii bogate, printre care se numără și a sa) și, cel mult, boema cosmopolită de pe cuprinsul globului pământesc (Zweig merge la Paris, la Milano, la Berlin, în New York, la Moscova, în Buenos Aires cu viteza unui ins care deține o casă călduroasă și primitoare peste tot: are întrevederi cu ministrul de externe al Germaniei și industriaș de vârf, Walter Rathenau, prezent sub masca personajului Arnheim și în Omul fără însușiri, iar cărțile sale îi aduc notorietatea unui scriitor mândru-vanitos de publicul său, cuprinzând milioane de cititori).

Pe parcursul biografiei, Stefan Zweig ține strâns la geometria vechii lumi: nu găsim nici o mențiune măcar la viața sa intimă. Cum s-a îndrăgostit, primul amor și prima dezamăgire, vreo deziluzie, orice personal: Zweig vorbește mult în numele unor principii și valori flexibile, dar nimic nu-i infirmă scorțoşenia burgheză (poate doar sentimentul puternic de heimatlos, de evreu rătăcitor, printre căsuțele cu grăniceri – deopotriva prietenoși și dușmănoşi – ale lumii largi): viața sa privată, ca a strămoșilor săi, este încastrată în stânca pruderiei burgheze, care glăsuieşte în piața publică de la tribună (deși Zweig era, zice el, un timid apolitic, care nu avea gustul marilor adunări populare). Într-un capitol al cărții, pedant numit Eros matutinus, Zweig denunță ipocrizia sexuală antisportivă a Imperiului Austro-Ungar: femeile erau crescute asemenea unor porumbițe de seră, sperioase și prostuțe, obligate să poarte zece rânduri de haine până și pe plajă, iar bărbații își deversau zemurile prin sălile de cabaret, în cartierele mărginașe ale Vienei sau, dacă se aflau în posesia unui capital suficient de mare, întrețineau, drept amante diverse, balerine, dansatoare, cântărețe, actrițe mai mult sau mai puțin celebre. Prostituția ferită, desfrâu de club secret, era idealul de sexualitate al epocii (fals reprimată a Imperiului). Până aici, l-aș fi catalogat de stânga pe Zweig dar, supremă confuzie, ajugem în perioada Germaniei anilor negri de inflație, în timpul Republicii de la Weimar, în care fetele se ruşinau dacă nu își pierduseră virginitatea până la 16 ani și în care practicile homosexuale (pe care le ironizează răutăcios) erau la ordinea zilei în rândurile tineretului noptatec. Consumul de cocaină și heroină împodobea peisajul devergondajului unei lumi care-și pierduse iremediabil valorile. Să-l consider de dreapta pentru aceste considerații, în care pledează chiar pentru o anumită restabilire a ordinii ,,burgheze”? Deși antifascist, Zweig se laudă, un pic ridicol, cu excepționala trecere pe care o avea opera sa între opțiunile literare ale lui Benito Mussolini, care, de dragul marelui autor, ce îi trimite o scrisoare politicoasă, la insistențele disperate ale unei cunoștințe, comută, în cele din urmă, pedeapsa de 10 ani închisoare, a unui deținut politic, într-o încarcerare mai blândă, pe gustul soției condamnatului. Și aceasta după ce Zweig, încrezător în justețea legilor și a constituționalismului burghez (the rule of law, nu?), scrie că nu și-l imagina pe Mussolini capabil de atâta putere și trecere! Nu mai reușești să pricepi nimic. Hedonist cu măsură și iubitor al artei, Zweig detestă războiul si crede în pacea universală, dar când ajunge în Uniunea Sovietică în 1928, la centenarul sărbatorind naștere lui Lev Tolstoi, nu numai că nu pricepe nimic din realitatea sordidă și tragică a vieții din URSS, dar se declară entuziasmat de naivitatea și avântul cordial al poporului rus, în construirea unei societăți mai bune. Se umflă chiar în pene de prieteniile sale avute în comun cu Lenin, deja în racla sa în perioada vizitei, și laudă talentul de povestitor al lui Gorki, doar studiindu-i acestuia mimica și neînțelegând o boabă de rusește (același Gorki oportunist și nerealist, care il acompania pe Stalin la groapa comună intitulată Belomor Kanal – scena istorisită, până la indignare, în Arhipelagul Gulag). Rădăcinile solid burgheze nu-l puteau face să sară în tabăra filobolşevicilor (și sunt atâția intelectuali de marcă, vinovați de a fi făcut pasul), dar orbirea și privirea visătoare mă obliga să afirm că Zweig era un prost psiholog și un spectator zănatic și chiar un cetățean realment străin de rumoarea politicului. Suntem într-o galaxie opusa celei în care a scris un geniu ca Mihail Bulgakov! Viața din cetate, cu amărăciunile și satisfacțiile sale meschine, este dată la schimb pe luciul parchetelor de muzeu, care scârțâie ușor, de Zweig, prieten cu Salvador Dali, Benedetto Croce și Roger Martin de Gard deopotrivă. Întâlnirea sa cu Joyce cel mâhnit nu îi transmite nimic special lui Zweig. Nici o transfigurare, nici o epifanie, doar perplexitate în fața bogăției idiomatice a irlandezului! Trece pe langa genii admirându-le din afară și atât. Doar pe Adolf Hitler îl înțelege Zweig, dincolo de tunica milităroasă, și tot Hitler este cel care îi stimulează sentimentele de furie și dispreț fierbinți. Vorbind despre revoltele de stradă de la Viena, Zweig își amintește: ,,Referindu-mă, așadar, la modul în care am trăit acele momente revoluționare de la Viena, pot să evidențiez numai un lucru negativ, și anume cât de puțin observă în ziua de azi un contemporan – dacă nu se afla din întâmplare la locul hotărâtor – din evenimentele care schimbă fața lumii și propria lui viață. Pentru mine, tot ce a marcat ziua aceea a fost faptul că aveam o întâlnire cu regizoarea Operei…” Cam în acest chip raționeaza aproape tot timpul omul, informat mai mult de gazete și scriitorul celebru, Stefan Zweig! Pe stângiștii britanici G. B. Shaw și H. G. Wells, de altminteri, autori exemplari la vremea lor, dar putin citiți astăzi, îi percepe doar ca pe niște mânuitori de florete în arta argumentației politice! Naiv sau izolat în turnul de ivoriu al estetismului? Întâlnirea fără izbândă de la München, atestând criza diplomației tradiționale britanice (cu al său Imperiu săpându-si singur groapa), dintre Houston Chamberlain și al său peace for our time, un politician ridicol de modă veche, care nu a ezitat totuși să cedeze șmecherește Cehoslovacia celui de-al treilea Reich, și oportunistul duplicitar Hitler, îl impinge pe Zweig să admire noblețea cuvântului dat al englezului flegmatic și stăpân pe sentimentele sale, dar cu onoarea intactă, în dauna acestui gangster politic care vrăja mulțimile, un ratat în Viena imperială, un om al cartierelor muncitorești (aici se întrevede disprețul de clasă al lui Zweig). Austriacul, a cărui cotă literară dispăruse oficial în Europa, pe care o iubise ca un nebun (o Europa ideală, circumscrisă la câteva țări, vizibil eterogene, în spații culturale cu tradiții deosebite: Germania, Austria, Italia, Suedia, Rusia), rămâne optimist, chiar ca evreu rătăcitor, ca întrupare a lui Iov ce capăta și pierde tot în aceeași viață.

Ceva din contradicția tragică a scriitorului de succes Zweig se contopește superb cu slaba sa conștiință morală cotidiană, care, dintr-o înclinație pentru neprevăzut și insolit, se azvârle în prăpastia anomiei sociale, și aceasta în virtutea primenirii interioare, de care un artist are nevoie la intervale de timp regulate:

,,Viața devenise frumoasă în acești ani, exact așa cum o voisem eu. Si totuși, să trăiesc mereu aici, să stau mereu la aceeași masă de scris și să scriu cărți, o carte și încă o carte și apoi să primesc tantieme, tot mai multe tantieme, să devin treptat un domn respectabil având a-și administra, decent si demn, numele și opera, la distanță de toate surprizele, tensiunile și primejdiile? Să las lucrurile să tot meargă așa până la șaizeci, până la șaptezeci de ani, pe drum drept și neted? N-ar fi mai bine pentru mine – așa continua să viseze cineva în mine – să survină ceva deosebit, ceva nou, ceva care să mă facă mai agitat, mai încordat, ceva care să mă facă mai tânăr, provocându-mi o lupta nouă și poate mai plină de riscuri? Totdeauna, sufletul oricărui artist este sfâșiat de o contradicție misterioasă – daca viața îl împinge cu furie dintr-o parte-ntr-alta, atunci tânjește după liniște, dar dacă i s-a acordat liniște, atunci din nou tânjește după o viață agitată. Așa că la această a cincizecea aniversare nutream în ungherul cel mai ascuns al sufletului numai o dorință nelegiuită: să se întâmple ceva care să mă disloce încă o data din această siguranță și comoditate, să mă forțeze nu să continui pur și simplu, ci s-o iau din nou de la început. Să fi fost aceasta teama de bătrânețe, de pierderea suflului, de căderea în somnolență? Sau era o presimțire monstruoasă care mă făcea atunci să doresc o altă viață, mai dură, de dragul perfecționării spirituale? Nu știu.”

Nu pot sa-i neg strălucirea stilului și paginile de o sensibilitate aparte, ca provenită din ceva deasupra stratosferei, a amintirilor dulci și blande din Lumea de ieri, dar Stefan Zweig alcătuiește o genealogie indirectă a falimentului general, din mentalitatea burgheziei europene de la răscrucea secolelor. Eşafodul istoriei se bizuie, în definitiv, pe efortul sinucigaș al victimelor, al unor particularități care sfidează generalul.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Conștiința de sine a burgheziei

  1. laurapanait zice:

    La inceput am crezut ca te-ai tampit…
    Mi-a mai revenit inima la loc.
    Si mania asta a ta de a re(a)duce orice subiect la lupta de clasa….

  2. Vicuslusorum zice:

    Asta este. Sunt stangist sociologic, de dreapta in cultura.

  3. paul zice:

    Un studiu care ar fi putut fi exceptional. Nerabdarea, pletora figurlor de stil si lipsa rigorii l-au alterat. Zweig e o figura tragica. Exista in acest studiu intuitia mai multor paliere ale tragicului (omul, viata, cariera, opera-in contextul marii literaturi germane contemporane, istoria). Ceea ce mi se pare interesant este ca un eseu asemanator ar fi putut fi scris de Zweig insusi: maniera este a sa. Rescrieti acest eseu asa cum ar fi facut-o el.

  4. Ontelus Dan Gabriel zice:

    In afara progresului evident inregistrat, dupa aberatia celui de-al doilea razboi mondial, prin ,,Declaratia Universala a Drepturilor Omului”, mentalitatea pe care o ilustreaza Stefan Zweig, moderna-occidentala-capitalista-secularista-globalista este aceea care a condus si la impasul actual al democratiei. Mitul civilizator-progresist-iluminist al intreprinzatorului a clacat in terorismul financiar-mediatic-politic al lumii de astazi, cand educatia, cultura, spiritualitatea sunt cinic marginalizate, intru eficienta manipularii maselor saracite si, in ultima instanta, mizerabilizate. Anomia razboaielor mondiale si a totalitarismelor ideologice din secolul al XX-lea, care il inspaimantau pe Stefan Zweig a fost inlocuita cu anomia pietelor, a corporatiilor care ingenuncheaza guverne, autoritati locale si constiinte, pregatind inevitabil terenul pentru o mixtura ingrozitoare a distopiilor ”Brave New World” si “1984”. La urma urmei, ereditatea crimelor si a faradelegilor trecutului istoric isi spune cuvantul, implacabil.

  5. paul zice:

    Recitind comentariul meu, cred ca v-am smuls un protest ….tacut. In al doilea rand, Zweig e un mare scriitor dar nu are vocatia romanului; nu poate construi insa compenseaza printr-un patetism extraordinar. Un titlu: Zweig sau treptele tragicului. In arta nu poti fi de nicio latura iar cultura nu exista, e doar un cuvant… dreapta e la fel cu stanga cand privesti un tablou.

  6. laurapanait zice:

    Azi am dat la anticariat peste un titlu de Zweig. Magellan. Intai am intins mana dupa ea….apoi mi-am adus aminte ca l-ai desfiintat ca scriitor si nu mi-am mai dat voie.
    Uite asa ingradesti libertatea omului…
    In fond ce sa faci cu patetismul intr-o monografie a unui explorator ?

  7. paul zice:

    Si o ultima remarca: va asemanati… de la distanta asa pare…

  8. paul zice:

    Mathemata pathemata…@laura

  9. Vicuslusorum zice:

    @Laura, usurel. Sa ne pastram cumpatul, sa nu vaticinam ingradiri ale libertatii ce nu isi face locul pe aici. Eu mi-as fi luat cartea in locul tau: emfaza si emotia sunt minunate atunci cand devin arta.
    @Paul: am inserat un fragment nou in text, despre vocatia tragica a lui Zweig. Dar nici acum nu va pot multumi inaltele asteptari…

  10. paul zice:

    Pentru mine, tragic la Zweig inseamna: sa fii evreu; sa primesti o recunoastere care intrece valoarea operei; sa primesti recunoasterea unei lumi care se prabuseste; sa fii un mare scriitor minor; sa traiesti apocalipsa sau ceea ce crezi ca e apocalipsa. Toate astea sunt prezente in eseu, fete ale tragicului…

  11. laurapanait zice:

    BIne V, indiferent cum o da omul cu tine ajunge la nevoia ta pustiitoare de socialism. Si acum, odata stabilit crezul acesta, nu simti nevoia sa faci nimic? Ramane totul la nivelul discutiei fenomenale ? Adica bati apa in piua? Nu se poate sa te cuprinda atat de deplin o idee cum o face cu tine socialismul asta si sa nu vrei sa actionezi cumva. Adica foarte frumos, asa si trebuie, sa ne urmam idealurile…. Dar ce sa faci dumneata acum? Ca razboi civil in Spania nu mai e ….. ( si garda nationala s-a desfiintat…..vorba lui Cracanel …)

  12. mariela zice:

    D(ra/na) laurapanait, va inspirati fara ghilimele din Tutea. V-am „citit”! 😀

  13. paul zice:

    Ce facem cu omul de stanga care are 31 de ani?

    Cineva imi spunea odata o poveste interesanta despre Tutea. Marota lui erau rusii. „N-au avut, nu au si nu vor avea o cultura” a spus cu o anumita ocazie, inversunat… „Dar Dostoievski?”, a intrebat unul din interlocutori. „Era neamt” a raspuns Tutea repede si hotarat. Nu stiu daca e adevarata dar e in stilul lui Tutea,.

  14. Pingback: Vicus Lorum | Homo Ludditus

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s