Ce nu gandesc si de ce sunt prost…

Recunosc ca sunt un om oarecum fragil si slab: nu inteleg prea multe pe lumea asta (nici vorba de falsa modestie, iar daca as dori sa ma incing in toga prefacatoriei mi-ar fi la indemana moduri mai inteligente decat a ma destainui anonim unor la fel de multi anonimi). Sunt sensibil la orice are loc din jurul meu si putine sunt cele care sa nu ma afecteze. Incerc cu orice pret sa inteleg, sa surprind cu ratiunea mea (grabita si mediocra in executie) ce se leaga si se dezleaga in cotidian. Dar nu reusesc si desi mi-as dori sa gasesc un vinovat, care sa ma oblige sa ma schimb, sa o iau de la capat ca alt om, sa renasc in alte forme si ganduri neincercate, norocul m-a ocolit pana acum. Cred despre mine ca sunt departe de a fi un om complicat (si nici nu imi doresc sa am “personalitate”): ma percep mai degraba ca unul din multime, un personaj de duzina pe un fundal stradal oarecare.

Cum am ajuns in starea aceasta de consternare si rusine cu mine insumi ca individ? Nu am incredere in nici o parere pe care mi-am confectionat-o pana acum si privesc orice idee venita de la altii cu frica unui ins incercat de atatea ori de viclenia unor sarlatani. Nu mai am nici o idee grea despre nimic. Totul pluteste in capul meu. Nu cred nici in bine si rau, nici in categorii estetice precum frumosul sau uratul, iar problemele care depasesc tangibilul imi sunt placute la ureche si le pot vizualiza ca intr-un vis scantaietor, dar nu ma mai intereseaza. In ultimii doi ani bucati din mine s-au scufundat ca niste epave pe fundul inconstientului. Incet-incet am capatat o detasare chiar si fata de orice abstractiune si gandire valorizanta: daca ceva (o femeie, un pom, un oras nou, o calatorie, o mancare) nu imi incearca intens simturile si nu imi aprinde stimulii fizici este ca si cum nu ar exista pentru mine, chiar daca banui ca viata nu se reduce doar la corpuri si senzatii. Dar ma simt excelent in exterioritate pentru ca parerile pe care ni le formam despre obiecte si fiinte sunt umbre care ne tin in lanturi mai apasatoare decat orice plimbare trecatoare printre ele. Incerc sa nu mai am o parere despre nimic, iar un san frumos imi spune la fel de multe cat poate spune oricui il pipaie, il saruta si il mangaie. La fel despre orice altceva. Muschi, tendoane, mate, celule, sinapse, neuroni, biochimie pura, fluxuri de capital, distante, timpi, oceane, mari, tari, populatii – stiinta masuratorilor fizice este realitatea mea de mic Robinson. Si mirosurile – orice simt psihic este efectul unei fragrante sau a unui parfum. Sensibilitatea mea este localizata in nas.

Dar sa fii incetat a cauta un punct stabil in viata asta? Nicidecum: dimpotriva, sunt din ce in ce mai infocat si mai aprins in cautarea sa. Si am devenit pe zi ce trece dusmanul a tot ce este virtual si imaginar: concepte istorice ca “toleranta”, “umanism”, “capitalism”, “hedonism”, “crestinism” (si orice alte –isme) si-au pierdut orice inteles pentru mine. Le privesc ca pe niste naluci. Iar orice expresie verbala a unei opinii de gust o taxez ca pe o idiotenie periculoasa daca nu isi are originea exclusiva in simturi. Fanfaronii si infumuratii care se dau mari in virtutea unui prestigiu si a unui merit care nu isi afla originea in fapte uimitoare si iesite din normal ar trebui indepartati de pe pamant pentru raspandirea de minciuni si falsuri – si pentru crearea de false asteptari. Sloganurile si propaganda sub orice manifestari capuseaza emotiile multora. De aceea emotiile trebuie calite cu experiente intense sau cu multe verificari si incercari repetate: placerile si suferintele altora trebuie traite pe cont propriu pana ce frustrarile, deziluzile si asteptarile neimplinite personale sau imprumutate de la altii (altfel spus – toate minciunile) se vor elimina de la sine.

Si drept urmare suferintele si tortura mentale la care se supun milioane si milioane de oameni provin din dorintele si asteptarile grosolan de nerealiste ale celor asemeni lor. Ne transmitem parerile ca pe niste virusi si doar verficarea empirica a acelor pareri ne vindeca partial de fantasmele si proiectiile unei minti care poate trai natural in afara posibilului si previzibilului. Orice lege stiintifica cu un inalt nivel de aplicabilitate nu contine ideea unui geniu nascut (de ce nu facut?) care intr-o zi este lovit din senin de fulgerul revelatiei, ci ipoteze testate la infinit pentru a le incerca rezistenta. Deja alunec in paguba truismelor…

Dar de ce ma simt slab si prost? Fiindca desi am pus degetul pe adevarul modest si cuminte pe care l-am expus mai sus – in defavoarea mirajelor arogante -, cantitatea de virtual pe care o absorb ceilalti in dauna realului ma copleseste si ma obliga la schime impaciuitoare: cum de este posibil ca persoane care, de altfel, sunt inzestrate cu memorie buna si putere de intelegere prin conxiuni logice ridicata sa urmareasca si sa se lase inundati de convingere la alegatiile neverificabile ale unora care au tot interesul din lume sa-i induca in eroare? Cum poti crede in reclame, in presa sau in internet daca nu se rezuma cu strictete la prezentarea seaca a unor cifre si fapte (a caror falsificare, desi la indemana, poate fi mai usor dezvaluita prin prezenta unor martori)? Cum poti asculta pe jumatate convins parerile despre amor si succes ale unui star pop cand nici onestitatea si legalitatea in afaceri a unui Henry Ford sau Rockefeller nu este nepusa la indoiala? Daca ne-am acoperi urechile cu panza la mareea tuturor retelelor de socializare, a discutiei pe chat, a ecranelor care proiecteaza pacaleli, a televiziunii non-omnisciente, oare nu am fi mai putini nefericiti si oare ceea ce ne roade cu adevarat nu ar deveni mai clar, mai simplu?

Dar inca sunt sensibil si fragil; singurul mod in care ma pot imuniza este de a continua sa ii ascult pe ceilalti cu atentie: ceea ce intra in categoria emotilor si gusturilor (im)personale nu ma priveste si nu ma misca, iar ceea ce se intelege si experimenta ma intereseaza deplin, desi evit a avea certitudini si in privinta lucrurilor de care nu am nici un motiv sa nu fiu sigur. Dar flagelul iluziei nu se fereste nici de mine – cel care cauta lumina ratiunii si il doare astfel.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Ce nu gandesc si de ce sunt prost…

  1. eumiealmeu zice:

    dacă ar tăcea, dacă n-ar mai accepta tot ceea ce îl potopește cu glas, omul ar înnebuni de atâta liniște. spuneau specialiștii că în tăcerea deplină nimeni nu poate rămâne în toate mințile. noi am preferat să spunem că fără zgomot deplin nu suntem întregi.
    nu știu pe cine ar mai interesa să afle mai mult decât se prezintă pe canalele ce falsifică. fiecăruia îi place ceva și merge în direcția respectivă, chit că va fi dezamăgit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s