Pornind de la o carte

Se dă o ţară şi se stabilesc o serie de statistici. Seci şi reci, ca întotdeauna. După populație, undeva la mijloc prin Europa. După suprafață la fel. După productivitate înspre coada clasamentului. După gradul de urbanizare, tot jos. După separarea celor trei sectoare economice, iarăși, situația plasează țara în dedesubtul ierarhiei. După calitatea educației populației și după nivelul de trai, nu sunt prea multe speranțe în comparație cu statele continentului. După nivelul de corupție, țara respectivă și-a asigurat între timp o poziție de top. După potențialul dezvoltării economice, dacă nu ar exista o deprimantă criză demografică, s-ar putea vorbi în culori mai optimiste. În sfârșit, regiunea de care vorbesc este marginală, periferică pe continent, nu circulă prea mulți bani între granițele sale, iar ținta realizabilă a acestei țări ar fi atingerea unei mediocrităţi economice la nivel continental de pe urma căreia populația – rărită și redusă în situația optimistă sub raport statistic la care ne referim – ar trăi decent. Nu huzur și nici sărăcie: decență. Totul calculabil și ușor identificabil printr-o operațiune statistică. Între timp, cu o productivitate agricolă pe ha la jumătatea mediei europene, nu-i nici de mirare că alimentele sunt importate în procentaj de 60%. Și chiar şi acestea consumate în firavele centre urbane dintr-o țară în care economia de subzistență acoperă o treime din populația existentă (e adevărat, îmbătrânită). Și aici discutăm doar despre mâncare …

***

Răstimp, între granițele naturale ale stagnării și delăsarii statistice, sunt oameni excepționali, dintre aceia care stau pe scaun la emisiunea de miezul noptii Profesioniștii, ce scriu istoria. Și nu orice istorie, ci chiar pe cea a culturii locului doamnelor și domnilor. Bunăoară, dacă vă imaginați că Plutarh nu are urmași, iar ,,Viețile paralele” rivali, sau că Giorgio Vasari nu s-ar putea reîncarna și în timpurile recente să scrie o carte dedicată nu pictorilor, sculptorilor și arhitecților, ci filosofilor, oamenilor de cultură și autorilor de cărți, vă înșelați amarnic. Pe meleagurile bucolice și nemișcate ale țării de care pomeneam la început, Gabriel Liiceanu, om de afaceri, filosof și discipol de filosof (la limită, discipolatul pe lângă un sfânt, în pofida aplicării pentru profan, te sfințește un pic acolo, nu?), personalitate publică (dar cu o notorietate îndoielnică la marele public – faima este ca un vin de masă ordinar, un vin alungat de pe o podgorie nobilă, nu?) administrează de câteva decenii toate bunătățile casei în materie de gust, lectură și valoare culturală. La crama lor Humanitas oenologii își mușcă din marginea mustăților și înghit în sec de poftă după atâtea sticle de vin ales, aranjate pe rafturi, printre brânzeturi fine, miresme de beci, șuncă nobilă. Ce altă imagine campestră a culturii (cu natură moartă după vânătoare) poate o minte născoci?

Cu pălărie conică pe fruntea boltită, Gabriel Liiceanu aduce cu un bucătar snob, pretins iscusit. Fără cartonul nobil pe cap, domnul susnumit ar putea fi confundat cu un măcelar talentat nu doar la împărțit carnea în hălci, ci chiar la arta negocierii cărniţei afumate puse pe tejghea.

Toamna aceasta, Master Cheful de la Humanitas își aduce iarăși, după cum ne-a obișnuit, prietenii în prim-plan. Cine nu are prieteni merituoși, extraordinari, cei care sunt pe lista scurtă a elitelor aici și aiurea, să ceară un sfat de la domnul Liiceanu. Dumnealui nu numai că are prieteni din cea mai bună categorie umană existentă, dar ţine să-i înfățișeze întregii lumi. Iar cel mai la îndemână mijloc este publicarea operelor compuse exclusiv din confesiuni, memorii, jurnale, reflecții, eseuri, încercări și eșecuri de reflecții ale acestor mari prieteni. Dacă ei se împotrivesc, tandrul Gabriel îi imploră să îi scrie câteva epistole (nu ca Seneca cel stoic, ci ca Diderot pentru iubitele sale), iar el, pseudouimit de calitatea cu totul excepțională a textelor acestor prieteni (în virtutea calității de prieteni, nu?), le va da bunul de tipar numaidecât! Când ești parte a elitei boiereşti, cel mai cuvenit ar fi să vorbești despre tine însuți: rețeta domnului Liiceanu, patronul și mecena elitelor de pretutindeni, nu dă greş. Nobilii și aristocrații de la natură să treacă în față, lichelele nehistrionice, la loc în fundul clasei! Urmează ora de hedonism rafinat a elitei bon vivant.

De data aceasta, subiectul înnobilat este un român plecat în Statele Unite acum 25 de ani, pe numele sau românesc Martin Constantinescu (rebotezat Martin S. Martin în Lumea Nouă), care cândva prin 2006 l-a scăpat pe domnul Liiceanu de o probabilă moarte timpurie dacă nu l-ar fi operat pe cord – ocazie primordială pentru ca doctorul să devină suficient de interesant pentru a fi promovat în tagma elitei care scrie. Martin S. Martin a fost un medic foarte bun, atât în România, cât și în Statele Unite. Față de domnul Liiceanu, Martin S. Martin a salvat vieți, a repus pe picioare trupuri, și-a câștigat respectul breslei muncind pe brânci și a fost remunerat probabil cu mulți bani. Din fotografiile cărţii sale America povestită unui prieten din Romania, Martin S. Martin este un pensionar realizat financiar, cu o familie reușită: ce mai, un alt american care trăiește bine. Nu se poate spune că Gabriel Liiceanu ar duce-o cumva mai rău în țara sa de obârșie, dar, nu-i așa?, poți ajunge mai degrabă un reputat filozof-autor de jurnale în Europa non-vestică decât un cardiolog cu pensie mare în mijlocul Statelor Unite. Șansele sunt egale, la fel și realizările, chiar dacă într-o parte vindem cuvinte și cărți, iar în cealaltă redăm o sănătate pierdută.

Ei bine, dacă Martin S. Martin și-ar fi alcătuit capitolele memoriilor sale ca un elogiu de sine-stătător adus țării care l-a găzduit cu atâta blândețe și l-a propulsat în empireul distincției medicale, nu am fi avut ce sa comentăm. Cartea sa este o îmbinare reușită între informații generale privind istoria politică și economică a Statelor Unite cu trimiteri la „spiritul” american, simplu, harnic și ambițios. Martin S. Martin iubește atât de mult America încât fără ea lumea ar fi un pustiu de involuție și antidemocraţie: prin sinceritatea redării vieții cotidiene americane, doctorul-cetăţean american te captivează cu optimismul debordant și mândria de a locui în cea mai bună dintre lumile posibile – Statele Unite. Îl înțelegem și îl credem pe cuvânt. Să închini un mic elogiu industriei fast food americane este într-adevăr o întreprindere fără precedent – după cum a lăuda formidabilele rezultate în termeni industriali aparține iarăși de domeniul rarităţii. Nu cred că putem vorbi de un număr din The Economist – o revistă prestigioasă și faimoasă la nivel mondial printre atâtea altele – în ultimii 50 de ani în care să nu se scrie și să nu se dezbată ceva cu privire la acest vârf de nedepăşit – S.U.A. Se scriu o dată pe an câteva biblioteci în științele sociale despre America. Dar Mr. Martin S. Martin a simțit nevoia să mai adauge una la marele munte.

Problema nu este cartea și autorul, ci, din nou, editorul, în persoana domnului Liiceanu. Dumnealui, alături de celălalt corifeu supraponderal al valorii culturale, Andrei Pleșu, scriu două prefeţe (sau, mai bine spus, note informative) în care, în linia dreptei politice obișnuite, discută despre valori, merite și felul în care vârfurile profesionale (ca Martin S. Martin) sunt alungate și nerespectate de o societate antimeritocratică, una traumatizată moral de experiența comunistă. Suntem încă în tranșeele invizibile ale Războiului Rece și luptăm cu americanii alături împotriva sovieticilor. Păcat doar că au trecut două decenii şi jumătate de la înfrângerea fără drept de apel a inamicului, iar lupta nu are sens (iar anticomuniștii de acum nu au fost nici măcar dizidenți pe atunci): asemănarea dintre grupul Liiceanu-Pleşu prinși în lupta antisovietică și o mână de soldați americani care cutreieră meleagurile Japoniei la începutul anilor 1950 luptând în continuare cu fascismului Țării Soarelui Răsare este tulburătoare. La fel și defazarea istorică (ipocrită?). Când prezentul îți devine de neînțeles, trecutul rămâne singura bucată de hartă cunoscută pe care o poți manipula în voie. Exact așa procedează cei doi obscuri titani ai elitismului european în cultură.

Dar pe lângă stratagema obosită și neştiinţifică de a explica un eșec economic al unui stat suveran est-european prin intermediul falimentului moral al membrilor societății subdezvoltate în discuție (explicația factorului uman are ceva circular și sofistic în cursul argumentației cauzale – oamenii nu o duc bine pentru că nu sunt buni, iar dacă definim binele și ei îl îmbrățișează, atunci economia și nivelul de trai vor fi automat bune; cum nu poate fi gândită o explicație în termeni obiectivi, care nu depinde de cantitatea nemăsurabilă de credințe și opinii ale populației, atunci valorile – niște necunoscute irelevante în sistemul de productivitate, control și în birocrația managerială corporatistă – preiau locul central pe scenă, obnubilând exercițiul rațiunii orientat spre măsurare și înregistrare), demersul cărții are ceva atât de penibil încât trebuie subliniat. Martin S. Martin demontează prejudecăți antiamericane în fiecare capitol. Americanii nu sunt obsedați de bani și umflați de hamburgeri cum se crede. Martin S. Martin vrea să crească cota de popularitate a Statelor Unite în estul Europei! Îți vine să râzi: s-a îndoit cineva că există european din țara de origine a domnului Martin care să spună nu Americii, care s-o deteste, să nu o vrea, să-și nu dorească emigrarea chiar ilegală, indiferent că americanii sunt (sau nu) așa cum se crede? Cine gândește ceva rău despre Statele Unite, un vis frumos al înălțării pe o altă treaptă a umanității pentru 99% dintre locuitorii patriei “mici” a domnului Liiceanu? Noi nu suntem Franța, ci o colonie de proamericanism dus la extrem. Cine nu salivează după o călătorie în America, cine nu se închină din Est la pădurea de zgârie-nori din Manhattan? Cine, vă zic, cine? Câțiva reacţionari nebuni şi câțiva comunişti, o mână de oameni, nici măcar un grupuleţ. La ce bun demersul salvator, recuperator al domnului Martin?

Dar domnii Liiceanu şi Pleșu joacă un teatru ridicol prin alegerile lor ideologice: ei vor să-i determine să creadă pe conlocuitorii statului lor cel păgubos și fără merite (guvernele succesive al acestui stat, care a părăsit comunismul acum aproape 30 de ani, l-a cunoscut de câteva ori printre miniștrii săi pe însuși domnul Pleșu, autorizat să se plângă de țara pe care, cândva, și-a pus umărul să o miște înainte) că Ambasada Americii a ridicat de ani buni necesitatea unei vize și că nimeni, din pricina prejudecăților, nu se grăbește să plece!

Dacă domnul Martin S. Martin ar citi mai multă economie, și-ar da seama că politețea, mâncarea și cărțile americane sunt rezultatele unor calcule, statistici și strategii de piață, chestiuni la care patria sa europeană nu stă deloc mulțumitor. Înainte de valori și elite, nu-i mai folositoare rațiunea practică și eficiența în orice activitate? Să nu cumpărați cartea: costă bani (despre care elitele cu obraz subțire nici nu vor să audă: sporovăiala despre bani împrăștie un miros de turmă transpirată, de chivuţe și precupeţe, vezi Doamne) și nu câștigați decât valori. Nu merită.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Pornind de la o carte

  1. laurapanait zice:

    De ce au americanii un cult pentru tot ce vine din Europa? Europa de Vest, se intelege…

  2. anonim zice:

    V-aș fi crezut. Pe bune. Aș fi spus cu dumneavoastră : Da, famenii, cum își permit să existe și ei lângă mine ! (sintetizând asta văd că e problema dumneavoastră că există un L și un P care fac și dreg, iar dumneavoastră vreți să nu mai existe – sigur, problemă complecată ..de metafizică, fiindcă ați vrea să fie ca și cum nu ar fi existat deloc, nu numai să dispară așa deodată, mâine sau chiar azi) Aș fi fost de acord așadar cu întrebarea, foarte bună de altfel, ridicată de dumneavoastră : la ce naiba o carte despre america într-o colonie americană? Doar că, aproape ieri, spuneați : „Oare exista un rost, o logica, o structura, un inteles in viata noastra? Nu mi se pare: nimic nu are sens.” Dacă ați fost lovit de un asemenea gând, capabil să te trântească în cea mai urâtă dintre letargii, să-ți vină să te dai cu capu’ de toți pereții, să nu mai vrei să faci nimic (să nu îndrăzniți a-mi spune că dumneavoastră stați în picioare când vă dați seama că nimic nu are sens că încep să zbier ‘impostorule’ la monitor), ei bine, dacă te nimerești într-o asemenea încadrare în existență aș spune că nu prea-ți vine să scrii pe wordpress (dar oi fi eu de modă veche, fiindcă merg pe ideea că dacă-ți pierzi mână nu prea te mai doare degetul mic lovit în mobilă) și cu atât mai mult nu-ti arde de împins cărbuni într-o temă atât de fumată ca L și P și cultură română atât de întristată de inexistență. Mdeah, în rest toate bune. Puteați fi mai succint. L se operează la M. M vrea să publice (M nu poate să scrie decât o temă generalissimă : america!). L îl publică. Treaba asta se întâmplă de când se editează papirusurile. Ne putem indigna că a mai crescut maculatura, dar nu face. Librăriile oricum îs pline de S.Meyer și prietenii.

  3. vicuslusorum zice:

    Bai anonime,

    Tu l-ai citit pe Pastorel Teodoreanu, asa olecuta? Stii ce talent avea baiatul la luat in refec? Mare iscusinta scriitoriceasca: avea condeiul muiat intr-o otrava dulce care omora lent. Mor de iluzia ca exact de-un Pastorel care sa-i piste pe astia la ciorapii rupti ar fi fost nevoie.

    Iar L si P (si plm, daca insistati stimate domn) sunt deja morti. Sunt ca niste cadavre care asteapta sa fie duse la groapa comuna. Or fi inmormantati in Bellu cu salve de tun, dar pentru tara lor au fost atatea cat sa fie uitati. Cat mai repede. Pe masura nebagarii in seama. Eu am ceva cu ei din comoditate: cand ma doare in coasta limba mea, ma gandesc la astia doi si cum au lasat-o tot la coada Evropei.

    Si ce au tristetile mele cu pofta mea de pamfletar? Nene, habar nu ai cat de bine ma simt ca am prins starea sufleteasca ca sa scriu ce-ai citit. Si nici nu stii cat de fericit sunt ca am putut face asta!

  4. anonim zice:

    Ați replicat prost. Vă simțiți atacat. E bine, dar nu eu vă atac. Aveți propiile umbre și limitări, idiosincrazii care vă secătuiesc oricât de mult ați trâmbița nu-știu-ce bucurii.

    Prima întrebare este supărătoare – fiindcă vă consider într-atât de inteligent încât să-mi doresc dialogul cu dumneavoastră, dar întrebarea vine de undeva de la o clasa a șasea din liceele proaste. Aș fi putut citi întreaga literatură română, de două ori, ce treabă are? Sunt doar un anonim de internet. Aș fi putut să aud acum de P.T., ce treabă are? Ce importanță are dacă știu sau nu de talentul lui de ‘luat la refec’? Dumneavoastră asta credeți că faceți aici? Că îi cereți lui Liiceanu să dea seamă de acțiunile sale – oricum ar fi ele? Că îl mustrați? D’eh, mustrați-l atunci.
    Îmi pare rău că primul comentariu e într-un bemol hazliu. Am vrut să vă atrag atenția că tocmai că au o legătură tristețile cu pofta de pamflet. Că vă batjocoriți tristețea. Că nu știți ce vorbiți când spuneți trei cuvinte precum ‘nu are sens’. Nimeni nu prea tinde să știe, în special în zone atât de limitrofe ale cuvântului, dar un pic de scepticism, un pic de atenție, fiindcă deși putem introduce într-un terminal oarecare o aproape infinită amestecătură de asemenea lanțuri de litere asta nu ne ajută cu nimic să înțelegem ce e cu ele. Într-adevăr, nu vă cunosc simțirile de bine, fericirile sau tristețile. Nici nu îmi doresc.
    Domoliti-vă puțin. Dumneavoastră, ca ceea ce vă apare când vă uitați într-o oglindă, nu creșteți dacă îl refec-ați pe un oarecare. Iar în ceea ce ține de cei doi – sau alții-, cu atât mai puțin. Dumneavoastră sunteți un alt anonim de internet – asemeni mie, dar cu câtiva kb de informație upload-ați în plus. Faceti-vă iluzia că va veni vreun Păstorel să caute șosete. Faceți-v-o, chiar, pe aceea că dumneavoastra sunteți păstorelul așteptat. De ce nu? Sunteți deja într-un teren al libertății din moment ce vă puteți permite utilizarea oricărui cuvânt – fie el neasumat, netrăit, spus cu suficiență, de bonton/pamplezir, de efect, de așa am vrut eu și așa-mi place etc.
    Dacă nu aș fi văzut prostia asta în mine nu aș fi scris astea. Enervați-vă, sigur, e libertatea dumneavoastră. Dar nu vă va face nici un bine. S-ar putea nici să nu vă dăuneze, asumați-vă riscul ăsta, și în loc să vă liniștiți și să vedeți ce-i cu viața dumneavoastră certați-mă pe mine că n-am citit pe Păstorel Teodoreanu, iar pe Liiceanu că există.
    Despre domnul Liiceanu nu pot vorbi, dar pe mine nu mă deranjează. Cu atât mai mult cu cât – să mori de râs nu alta – chiar nu am citit pe Păstorel. E un autor minor – amintit pentru a scoate ochiul interlocutorului că e incult, că mai e unul de trecut pe lista celor care nu vor fi niciodată citiți – și, personal, figura fratelui este mult prea acaparatoare pentru a nu avea prejudecăți (inhibiții ?) față de el. Și din nou, sunt atât de mulți autori pe care nu voi pune niciodată ochii, cărora nu le voi ști măcar numele, încât a certa pe cineva că nu a citit nu știu ce este pur și simplu prostie. Am ajuns într-un secol în care am descoperit că se poate trăi și fără Plutarh, și fără Cervantes, și fără cine vreți dumneavoastră, iar dacă îi caută cineva pe dânșii fericirea lui, însă să nu creadă că a făcut nu știu ce ispravă.
    Am descoperit că viața e selecție. Mare lucru, domnule !

    PS: Decât să vă supărați încă o dată, mai bine spuneți-mi ” ‘te naibii că ești prost”.

  5. vicuslusorum zice:

    @anonime. O iei prea in serios. Eu faceam misto de situatie, dar tu te simti incult si ricanezi. Treaba ta.

  6. anonim zice:

    Deci ați ales a doua variantă. O oferisem tocmai pentru a nu o alege, măcar că nu-s mare retor.
    Nu are rost să vă folosiți de un tertip (schimbarea tensiunii discuției pe anumite probleme certe ale celuilalt, deci nu ad hominem) aplicat și de mine. Sunt incult, dar trăiesc într-un timp în care o persoană cu bun simț nu mai poate spune despre sine că este cult sau că mai știe ce e cultura. *Mă disculp? Și ce?*
    Mă amuz – de ce altfel aș fi scris o pagină întreagă? -, dar nu ricanez, nu am la ce, tonul e trist cu decor de ridicol.
    Îmi pare rău că am rămas, în final, fiecare cu treaba lui. Oricum nu am putea să ne ocupăm de treaba altora, dar măcar de-am ține cont de ea, știu eu, poate ne mai descretește frunțile atât de preocupate de lucrurile mari care acoperă complet un lucru atât de mic ca omul.

  7. vicuslusorum zice:

    Domnule, eu nu te-am facut incult. Eram mistocar, ce nu pricepi? Nu mai exagera aiurea intr-o directie care nu ma intereseaza. Faci pe victima ca sa maresti ravagiile atacului sau ce? Asta mi-a aduce aminte o intamplare hazlie din scoala primara: aveam pe atunci un coleg, Ionut ii zicea, care era toata ziua pupat in cur de mami si de tati, doi oameni devotati baietelului si binelui sau. Si dupa ce ne-am facut primul vaccin la scoala (nu mai tine minte de ce tip, dar durea si lasa niste urme pe coapsa) si unii dintre noi au plans de teama (na, eram niste pusti), vine la mine Ionut si imi spune urmatoarele cuvinte care mi-au ramas in cap: „Aoleu ce tare m-a durut cand seringa a ajuns la os. Vai de mine si de mine”. Treaba cu acul care patrunde pana la os m-a lasat masca. Si baietelul era atat de convins incat m-am dus acasa si am zis „Mami, doctorii aia ne-au bagat acul acul pan’ la os. Doamne fereste!”

    Asa si matale. Te-am piscat, nu te-am intepat. Vrei sa discutam si altfel? Da un mail pe adresa blogului si iesim la o berica. Ce atata ironie joasa?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s