Discursuri la capat de drum

Numele lui Victor Rizescu nu vă spune nimic. Vă înțeleg, dar, îndrăznesc să întreb, oare numele unor Șerban Voinea sau Ștefan Zeletin vă spun ceva? Dar cel al lui Constantin Dobrogeanu-Gherea? Cine a absolvit inutila și superficiala școală românească în ultimele două decenii, nu are nici cea mai vagă idee la ce mă refer. După cum ceilalți, mai în vârstă, fiind de regulă educați mediocru, cu o spoială de cultură generală, și, pe deasupra, uituci ca noi toți după atâta timp scurs, vor ridica nepăsători din umeri. Și totuși, printre numele enumerate de mine aleatoriu îl găsim și pe intelectualul care a introdus marxismul în România. Pentru generațiile deja mature, care se presupune a fi fost îndoctrinate de vechiul regim, absența unor personalități notorii ale tradiției socialiste, din puținul lor bagaj de informații istorice, spune dacă nu totul, oricum îndeajuns cu privire la cât de solide au fost orele de socialism științific din universități și, îndeosebi, cât de eficace a fost activitatea de culturalizare pe cale marxist-leninistă a UTC-ului românesc înainte de 1989. Am avut oare comunism în România și dacă (cu siguranță) da, populația știa ce înseamnă asta? Răspunsul este, după mine, nu, judecând dupa imensa cantitate de prejudecăți naționaliste, antinaționaliste, elitiste, provinciale, care au constituit reziduurile intelectuale ale vechiului regim. Pe scurt, între Karl Marx şi Sergiu Nicolaescu nu e loc de nici o idee în comun.

Victor Rizescu, cel cu care am început, este un politolog și istoric al ideilor politice care a debutat anul trecut, la o vârstă deja matură și pentru care debutul rezonează, relativ ciudat, cu un volum în care, tipic pentru mulți autori români, adună cele mai multe articole, unele apărute în reviste științifice autohtone destul de reputate, iar altele în publicații culturale pentru publicul larg educat, din ultimii 15-20 ani și pe care le prezintă sub forma unei cărți. Nu contest în sine practica, dar pentru un cadru universitar modul acesta de a aduna articole într-o carte deține o pondere oarecare de neprofesionalism. Să fie o preconcepție pernicioasă, pentru adevărata creativitate, dacă, din partea unui cercetător încadrat într-un sistem care se ocupă cu producerea de cunoaștere științifică, nu te aștepți să debuteze printr-o carte de articole? Nici o ,,operă”, compusă exclusiv din articole, nu convinge pe nimeni în științele socio-umane, însă viitorul îmi va demonstra că mă înșel sau nu.

Una peste alta, Victor Rizescu propune o serie de ipoteze pe care le argumentează credibil, folosindu-se de o bibliografie adusă la zi, în favoarea unei gândiri ,,critice” (de stânga) în intelighenția autohtonă, tributară post-1989 clișeelor de dreapta, emanate de grilele de lectură și agenda culturală ale editurii Humanitas (par exemple). Stânga, încă fără o identitate conturată cu precizie și, ca atare, nedefinită, recuperează distanța în ultima perioadă, mai cu seamă în rândul tinerelor generații de asistenți și lectori universitari din cadrul facultăților cu profil socio-uman din România.

Demersul istoricului Rizescu este unul atât recuperatoriu, cât și prob sub raport științific în grilele de lectură actuale. O primă pare a volumului, Structuri, ideologii și lecturi sociologice, pare a fi o răfuială epistemică cu urmările unei celebre cărți de istorie românească, apărută în 1997, Istorie și mit în conștiința românească. Lucian Boia este cunoscut și reputat în rândurile publicului larg. Cine i-a citit orice carte de istorie românească, inclusiv eseul cu caracter de sinteză, De ce este România altfel?, știe că Lucian Boia demitizează și demistifică la tot pasul erorile de interpretare (explicitate teoretic sau implicite în țesătura retorică a cărții) ale istoriografiei românești. Nu pot estima câți cititori își dau seama că Lucian Boia nu scrie o istorie a României în cele mai populare cărți ale sale, ci, mai degrabă, o critică accentuată a celor mai deranjante stereotipii circulate de istoricii români și ajunse material de popularizare în manualele școlare ale tuturor regimurilor politice din România modernă.

Culmea situației este că, dintr-un asemenea unghi îngust, cititorii români nu au acces la două laturi importante ale istoriei locului: 1) istoriografia serioasă, care nu a fost nici angajată în cauza naționalistă, sovietică, ceaușist naționalistă: exista istorici cât-de-cât valoroși, nu neapărat partizanii unei școli de gândire, unui partid politic, unei ideologii sau pur și simplu interesului personal de a controla simbolic o piață de idei (cu toata că la noi intelectualii publici aduc a hegemoni culturali) și 2) istoria propriu-zisă, nu redările sale deformante, nu anomaliile sale istoriografice. Victor Rizescu, fără a fi realmente un istoric de profesie, analizează principalele interpretari ale procesului de modernizare în istoriografia românească, accentuând interpretările care nu au fost mainstream: de exemplu, versiunea stângistă. Cine își mai amintește de cartea Neoiobăgia a lui Gherea, în care sociologul de stânga afirmă că situația țăranilor, eliberați după prima reformă agrară din 1864, s-a înrăutățit progresiv (până dincolo de momentul răscoalei din 1907), pe fondul exploatarii lor de marii moșieri prinși în comerțul cu Occidentul, dar care își păstraseră practic neştirbite drepturile și autoritatea de nababi orientali?

De aici, din nereformarea socială sau din absența unei coaliții burgheze, care să apese pe nobilime (acea absență a revoluției în drumul spre modernitate, despre care discută Barrington Moore în cartea sa magnifică Social Origins of Dictatorship and Democracy), se trage sărăcia strivitoare pentru simțul demnității umane în epoca civilizației și a progresului științific din România intervalului 1866-1945 – iar aceasta fără a mai vorbi despre delirurile fascismului, distilat în retortele societății dintre războaie. În perioada interbelică, cei pe care Victor Rizescu îi identifică ca monopolizând discursul public și sugrumând inconștient orice dezbatere serioasă asupra modernității și modernizării românești (sau cel puțin a mutării tematicii modernizatoare în câmpul istoriei literaturii, unde Adrian Marino sau Zigu Ornea vor scrie din plin) sunt doi autori: unul socialist, dar care cauționează ,,neoliberala” burghezie coruptă de atunci ca pe o etapă pregătitoare necesară pentru saltul în socialism, Ștefan Zeletin, cu a sa Burghezie română, iar celălalt, celebrul critic literar Eugen Lovinescu, care prin Istoria civilizației române modernă, susține tipul de modernizare antrenat de elitele politice și economice ale perioadei sale, lăsând la o parte abaterile, scăpările și derapajele modernizării românești.

Din fericire, Victor Rizescu redeschide dosarul răspunsului pe care l-a primit Ștefan Zeletin de la un alt sociolog român interbelic, anume sociologul Șerban Voinea (care avea să aibă o influenţă majoră asupra unui sincer stângist român ce a prins din plin și perioada comunistă, sociologul și istoricul Henri H. Stahl), care îi răspunde astfel lui Zeletin și atitudinii sale – cel puțin temporar – conformiste: România intră în orbita capitalismului occidental în veacul al XIX-lea, dar tipul de capitalism care prinde rădăcini la nord de Dunăre are prea puțin în comun cu ce se petrece în Occident. Pe de o parte, avem o mică burghezie alogenă (populația orașelor dezvoltate până târziu în interbelic constă din evrei, maghiari, ruși, saşi, secui, turci, armeni etc.), pe de altă parte o dublă oligarhie: cea moşierească legată de schimburile comerciale cu lumea apuseană, dar care nu investește bani în tehnologizarea agricolă a perioadei (deci, aproape zero producție intensivă) și nici nu își transformă țăranii de pe moșie în salariați, i.e. proletari, și cea birocratică, compusă din funcționari și politicieni care trăiau adesea abuziv din puținele resurse ale statului român. Cu timpul, burghezia birocratică va fi noua oligarhie, parazitând statul român și încetinind modernizarea originală a estului european (de sus în jos), care se declanşase la mijlocul secolului al XIX-lea. Recunoașteți modelul de dezvoltare, pe care îl propune uitatul Ștefan Voinea, ca fiind drumul spre modernitate al Romaniei (dar si a unei părți din estul european, de asemenea)?

Fără să ne mirăm, parte din ipotezele sale le întâlnim mai târziu la istorici occidentali ca Daniel Chirot, Barrington Moore, Teda Skocpol, Richard Pipes (mai ales în lucrările sale despre conservatorismul țarist al secolului al XIX-lea), Kenneth Jowitt, David Mitrany, Paschalis Kitromilides și alții. Încă de la critica junimistă a ,,formelor fără fond” până la oligarhia birocratică, liberalismul economic și politic românesc sunt afectate de dubiu în privința autenticității lor doctrinare, dacă privim modelul occidental ca normă după care judecăm și elaborăm aprecieri comparative.

O bună parte din seria de articole serioase (poate cele mai bune din volum) ale lui Victor Rizescu merge în direcția sus amintită: avem o istoriografie românească de prestigiu, de ce nu reînnodăm legăturile cu tradiția ei? Nu avem istorici colosali ca cei din apus, după cum nici direcții de gândire care să depășească distanța unei vieți de om, dar nici caricaturile și nici sofismele patentate, pe care le demontează ca pe niște jucării ridicole Lucian Boia nu pot fi singura istorie scrisă în România. Nu toți universitarii români au fost și sunt niște impostori sau fanatici de cafenea, după cum nici cei care își fac un nume în rândul marelui public nu sunt întotdeauna nici cei mai avizați, nici cei mai originali (Lucian Boia cunoaște ura de sine a românului intelectual îndeajuns de bine pentru ca, prin cărțile sale demitizante, să își asigure succesul și celebritatea în mediile educate: nonconformismul său ca istoric se armonizează curios de bine cu discursul public antiromânesc, aprobat de cei mai mulți români ,,emancipați”).

O a doua parte a cărții politologului Victor Rizescu (Naționalitatea şi politica onorabilității) se concentrează pe problema națiunii și naționalismului ca produse ale secolului al XIX-lea. Căutați să citiți cărțile pe subiect ale unor Elie Kedourie, Ernest Gellner (tradus și la noi), Benedict Anderson, Liah Greenfeld sau chiar Eric Hobsbawm cu ipoteza sa credibilă a ,,tradițiilor inventate”. Poate în acest fel cititorul român se va familiariza cu o serie de istorici, pe lângă care Lucian Boia este un discipol talentat, dar nu neapărat atât de înzestrat cu originalitate.

Acestea sunt cele mai importante mize ale cărții. Ultimele două volete ale volumului sunt fie reiterări și nuanțări ale primei părți (de obicei, în marginea unei recenzii), fie articole cvasipolemice la adresa monopolului de idei de dreapta și a anticomunismul conjunctural, afișate de cele mai reputate figuri de intelectuali publici de pe la noi. Nimic nou, nimic profund interesant (nici măcar recenzia sa la România și Europa, cartea lui Bogdan Murgescu, poate cea mai bună lucrare de istorie apărută în ultimii ani).

Personal găsesc volumul Tranziții discursive incongruent ca valoare și adesea repetitiv în teme, dar merituos ca exercițiu intelectual și combativ ca poziționare în piața noastră de idei. Deși intenționat nuanțat, erudit, ironic și fin în articolele sale, Victor Rizescu ar putea fără probleme să-și asume uneori poziționări mai tranșante, fără să existe riscul de a fi inregimentat într-o tabără de idei, cum se poate interpreta facil. Mai multe școli de gândire nu dăunează niciodată gândirii în general, mai ales celei istorice. La un nivel încă și mai personal, apreciez că încăierările istoriografice de orice fel (de la Boia la Rizescu văd un drum dus-întors) sunt de regulă depășite și artificioase în momentul actual: din moment ce societatea în ansamblu nu este nici ,,naționalistă”, iar ,,dreapta” intelectuală și-a cam epuizat potențialul de a mai şoca sau măcar surprinde pe cineva, tipul de discurs contra sau pro începe să mucezească când subiectul devine neatrăgător. Cartea lui Victor Rizescu ține de specia tranzițiilor discursive, iar peste zece ani va fi doar parte a unei bibliografii obligatorii despre ,,disputele și curentele de idei din România primilor douăzeci de ani de tranziție post-comunistă”.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Discursuri la capat de drum

  1. anonim zice:

    In timp ce va citeam articolul si ma gandeam cat de mare mi-e incultura ca nici unul din numele extraromanesti nu-mi este cunoscut, ba chiar nici de Serban Voinea sau de domnul Rizescu nu am mai auzit pana astazi, cumva – poate ca un mecanism de auto-aparare – mi s-a parut ca e ceva ciudat in pomelnicele astea de nume. Asa ca am scris cat de repede am putut (100 wpm) in google „list of ancient romans wiki”, care mi-a descoperit asta : http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_ancient_Romans . Scriind in find „historian” am gasit nu mai putin de 34 de rezultate. De dragul socului de a fi lovit de o lista (in)finita de nume, poftim : Gaius Acilius, Flavius Arrianus, Sempronius Asellio, Aufidius Bassus, Gnaeus Aufidius, Sextus Aurelius Victor, Gaius Julius Caesar, Lucius Cincius Alimentus, Lucius Coelius Antipater, Aulus Cremutius Cordus, Dio Cassius, Eutropius, Quintus Fabius Pictor, Fabius Rusticus, Jordanes, Cornelius Antistius Labeo, Libanius, Polybius, Pompeius Saturninus, Aulus Postumius Albinus, Priscus, Quintus Curtius Rufus, Cluvius Rufus, Gaius Sallustius Crispus, Sulpicius Severus, Lucius Cornelius Sisenna, Sulpicius Blitho, Cornelius Tacitus, Tanusius Geminus, Pompeius Trogus, Valerius Maximus, Velleius Paterculus, Vennonius. Sunt ei importanti? Cum sa nu fie, mai ales cand printre ei se afla Cezar sau Tacit. Contau, insa, acesti istorici atat de uitati, pentru romanul care in 410 se uita in ochii vizigotului manjit de sange Alaric? Nici nu putea sa-i pese mai putin. Dar poate ca am fost prea extrem intr-un experiment deja dubios. Sa spunem ca am lua un roman banal de prin 135 (am scris la totala intamplare). i-ar ajuta cu ceva daca si-ar fi citit toti istoricii? I-ar fi arat ogorul cunoasterea opurilor insailate de cei de mai sus? Nu vorbesc de nu stiu ce pozitism-pragmatic-utilitarist, ci de faptul atat de evident incat ar trebui pedepsita incercarea de dovedire ca cultura (chiar asa!) nu foloseste la nimic. Fara ea nu se poate, dar cu ea nu faci nimic.

    Acum, dintr-o proasta, fiindca aroganta, curiozitate am cautat paginile de wiki (ce sa-i faci secolul asta superficial etc) ale domnilor de mai sus si nu am fost chiar deloc mirat cand am vazut ca fiecare a scurs atata cerneala din stilou cam pe cat debit are amazonul in zece ani. Daca dumnevoastra i-ati aprofundat (va rog sa ma credeti ca nu stiu ce inseamna cuvantul asta, dar poftim obisnuita) pe fiecare dintre dansii intr-o (pseudo)exhaustivitate, macar in ceea ce au dansii mai „magnific”, felicitari, dar ce rost are sa-i aruncati cu atata ostentatie? Dumneavoastra va credeti destept, fiindca cititorul e prostit, iar in tramvai miroase a ceapa. Ce legatura are? Pai are. Astazi mi-am cumparat, ca un etern debutant ce sunt, Mircea Flonta – Cognitio. O introducere critica in problema cunoasterii. Bucuros, ies din librarie, ma urc in tramvai si deschid cartea. Citesc cateva randuri, nu inteleg mare lucru si deodata simt ca miroase a ceapa, dar ingrozitor. Vecinul, pare-se, era la o cura de tratat orice ar trata ceapa. Asa ca, senin, am inchis cartea, mi-am zis „poftim cunoastere” si am continuat sa respir mirosul de ceapa masticata.

    Desi nu am o structura a argumentatiei, fiind pana la urma un comentariu wordpress, mai am un gand pe care l-am mai mestecat (ha!) cateodata. Sa zicem ca din cine stie ce curiozitate ai vrea sa te apropii de istoria religiilor. Nu esti vreun fericit al soartei care-si imparte timpul intre stat si si mai mult stat, asa ca trebuie sa te gandesti destul de bine cam cum ai putea sa-ti satisfaci pofta. O solutie, care e cea presupusa de mine ca fiind sanatoasa pentru un creier de 1kg si cateva grame si pentru o viata de 40-60 de ani, ar fi sa citesti pe Eliade, daca tot s-a gasit un destept sa scrie chiar in limba ta, si apoi sa te astamperi fiindca neavand nici o dorinta de a scrie in Journal of Associated Whatever cotat However ar trebui sa-ti ajunga pentru maniera amatoristica in care te-ai aruncat in subiect. Greul e insa la astamparare, altii ii mai zic si cumpatare, altii moderatio si zic ca-i virtute, iar de aici s-a stricat toata treaba. Stiu povestea cu cultura generala vs cultura de specialitate (cine era in duel ? Patapievici si Sorin Adam Matei?), eu unul recunosc ca am ras bezmetic ca un incult ce sunt. Am ras de obida resentimara a lui Matei, am ras de cat de bine a stiut Patapievici sa clarifice lucrurile in ‘despre idei si blocaje’, pentru ca in acelasi timp sa le incurce, chiar si mai bine, in propria viata. Cine sa fie castigator? Pai nu e nimeni, fiindca ambele. Revenind la istorie si la ce ati vrea dumneavoastra de la cititor. Nu stiu daca e bine sau nu e bine ca Boia publica in Romania, dar oricat de original ar fi Hobshawm si traditiile sale, cum sa citesti gandul cuiva care a trait in secol cu Alaric si nu l-a recunoscut, ba mai mult l-a aplaudat in furia-i animalica fundamentata (fals) filozofic cu (goala) terminologie marxista? Cum sa poti pretui o asemenea gandire ? Poate fac o ireverentioasa referire ad personam, dar, in forma in care vad eu cultura – nu doar inmagazinare si trecere in registri de locuri, persoane, fapte, idei – nu doar o pierdere si tragere de timp pana apare ceva mai bun – nu doar o alta forma de a zice ca esti si tu cineva : un individ care se preocupa (vezi colea) de cultura -, ei bine, in forma asta strict personala atat de difuza, de haotica, nu am de gand sa ma irosesc in Sempronius Asellio gasibil astazi in librarii, fie el un sarac deraiat caruia-i fug evidentele din fata pentru a vedea nu stiu ce profunzimi, fie doar un banal, caduc Sempronius Asellio.

    PS : Am scris asta din placerea de a scrie, daca nu fac sens, ignorati.

    • Vicus zice:

      Esti prea idiot ca sa iti explic ce tampenii debitezi.

      • anonim zice:

        Se prea poate. Dar nu m-ati putut ignora nu-i asa? Va ardea sa-mi-o retezati scurt, neputand admite ca dobitocul sa nu stie ca este atat de dobitoc incat nici nu merita a afla motivele. Hehe, macar de-ar conta

  2. vicuslusorum zice:

    Hai sa o iau metodic:

    1. Tu faci misto de mine. Ma iei de arogantul elitist care vorbeste in cuvinte ciudate si despre autori obscuri, dar de fapt si de drept tu ai probleme mari de perceptie. Eu poate sunt pretentios si operez cu trimiteri erudite, dar o fac bineintentionat. Nu mananc rahat si nu ma dau mare. Am un punct de vedere clar articulat si o bibliografie in spate (modesta ca numar si calitate).

    2. Asta nu e un joc borgesian cu planuri si supraplanuri ce se extind in simetrii bizare… E o recenzie fara subiectivisme imbecile si neargumentate gen „Nu imi place cartea. Are cuvinte aiurea, fraze lungi si ma plictiseste”.

    3. Daca nu iti pasa de cultura, du-te si fa altceva: o laba, o partida de sex, bea si mananca pe saturate, ce vrea muschiul tau.

  3. paul cernat zice:

    Am dat oarecum intimplator peste blogul dvs. Tin sa va felicit pentru acest comentariu si nu numai. Este, realmente, o bucurie intelectuala pt. mine faptul ca v-am descoperit. Nu va cunosc adevarata identitate 🙂 dar, in mod evident, sinteti un profesionist si un intelectual critic care stie f. bine despre ce vorbeste.

  4. vicuslusorum zice:

    Domnule Paul Cernat,

    Eu va cunosc pe dvs. din articole si unele carti. Va apreciez sincer, desi cred ca adesea v-ati plasat in unele tabere oarecum dezonorabile prin intentii, nu si realizari (sunt intentionat sibilinic). Nu vreau sa-mi devoalez identitatea din simplul motiv ca sunt inca „legat” de o retea de intelectuali publici (unii dintre acestia, prieteni cu dvs.) ale caror opinii le desconsider profund, dar pe care ii pretuiesc prin inteligenta vie, cultura si profunzimea mintii. Nu mai vorbim de caracterul lor. Imi pare bine ca m-ati „descoperit”. Am idee cum: citeati aseara un articol pe contributors.ro si ati introdus numele „vicus” pe google. Da, eu sunt acela.

  5. A. zice:

    Cu siguranta Paul Cernat s-a inselat: altcineva este profesionistul si ”intelectualul critic”, si aceasta neseriozitate a hazardului, care va aduna pe toti pe acceasi pagina, ma lasa masca.

  6. anonim zice:

    Imi pare rau pentru intarzierea raspunsului (nu ca l-ati fi asteptat), dar am fost agatat in ceva numit viata.
    Cand v-am citit cuvintele atat de mult nerafinate m-am gasit intr-o trilema : fie aveti dreptate si va raspund elegant, fie aveti dreptate si tac, fie nu aveti dreptate si ma explic. E clar ca doar a doua ipoteza cade dintru inceput, ramanand de stabilit intre care dintre celelalte doua posibilitati suntem aici.
    E adevarat ca in comentariul initial am pus o doza de malitiozitate. Dar a fost una ludica, si a fost pentru ca speram sa puteti vedea prin, ghidat intr-o oarecare masura de nota de disconfort pe care v-a dat-o comentariul meu. Evident, nu acesta a fost cazul. In spatele jocurilor de cuvinte si de perspective, am vrut sa va atrag atentia asupra unei aplecari (as fi scris idolatrii, dar parca era prea tare) inspre „istoricii occidentali” care nu-si face intotdeauna tangenta cu obiectul. Tine, cumva, de un romantism prost asimilat credinta ca totul este interconectat, un domino gigant. Ne impiedicam in lume de foarte mult absurd, lucruri care nu incap nicaieri, piese si concepte atat inamovibile cat si de neoprit, iar articolul dumnevoastra uita de asta. Asa ca m-am trezit eu, din fundul satului, sa va spun ca ati folosit o lentila prafuita.
    Pe cat de sarac exprimate, cele trei puncte de mai sus ale dumneavoastra, pe atat si de ciudate. Nu e vreun tolstoianism de-al meu, dar limba romana suna foarte frumos in ceea ce are dansa mai simplu. Apoi, consider ca tine de o foarte mare libertate a spiritului sa poti expedia o carte prin trei cuvinte „Nu imi place”. Ce rost are sa te zbati sa explici cuiva de ce nu citesti chicklit sau Amurg? Spui „Nu imi place” si-ti vezi de viata. In final, e interesant ca o persoana care scrie pe un blog ca sexreader gaseste ca „o laba, o partida de sex”, a bea si a manca, a face „ce vrea muschiul tau” este la un antipod al culturii. Nu tine de cultura livreasca, dar ce rost au toate hartogaraile din lume daca nu ajungi sa faci „ce vrea muschiul tau”?

    Va doresc si bine si rau pentru a ajunge intr-o zi sa le discerneti.

    • Vicus zice:

      Iarasi, eu nu absolutizez nimic. Cultura nu este opusa vietii, cum sugerati in defavoarea mea, dar nici nu se reduce la barbaria pe care o sprijiniti ludico-relativist. Si daca puneti accentul pe satisfactia muschilor, permiteti-mi sa va bag in pula mea.

  7. paul cernat zice:

    Revin cu mare intirziere, dle @vicuslusorum. Helas, va dau dreptate in privinta intelectualilor din tabara „oarecum dezonorabila” etc. la care faceti trimitere.Va inteleg foarte bine. Oamenii se mai schimba, iar din 2008 multi s-au reorientat; printre ei si eu…
    Ati ghicit in privinta procedeului accesarii. 🙂
    Keep rollin! .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s