Cărturari, opozanți și documente – profilul unei societăți absente

Unele obsesii își dau duhul și cadavrul se cristalizează într-un text, paznic al memoriei care nu iartă. Tot astfel cu volumul recent al jurnalistului profesor universitar Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității. Cartea s-a bucurat deja de câteva cronici prin presa culturală, dar efectul său asupra încrâncenatelor dispute publice va continua să întârzie, după îndemnul odios că ,,despre ceea ce nu se vorbește se prea poate nici să nu existe”, modalitate prin care status quo-ul nu numai că se perpetuează, dar capătă și rigiditatea unui cadavru.

Ceea ce cred că trebuie spus fără drept de apel încă de la început este că despre comunism în perioada sa de destrămare revoluționară s-a vorbit mult, dar parcă niciodată de ajuns. Deținem nenumărate titluri serioase despre subiect, după cum, la fel, numărul cărților proaste se ridică la cote surprinzătoare (de la regizorul ceaușist Sergiu Nicolaescu până la grafomanul securist Alex Mihai Stoenescu, un fel de Pavel Coruț travestit în istoric, trecând prin istorici intenționat rău-informați ca Larry Watts sau indivizi obtuzi la nivel de intelect de genul jurnalistului Cartianu – discipol al unui Cristoiu, un alt istoric impostor, presupun -, toata lumea are impresia că poate să deznoade misterul ,,Revoluției” române). Ne aflăm în posesia a două versiuni standard asupra momentul Decembrie 1989: una conspiraționistă, cu agenți sovietici din abundență, care au orchestrat imperialist desfășurarea evenimentelor și cu oameni (geo)politici locali care au închis, americano-sovietic, ochii prietenește, cealaltă dând pe afară de buni români, inimi curate, caractere iubitoare de țară și națiune (națiunea în sensul ei tare, burebisto-ceaușist), care l-au înlăturat pe sultanul Ceaușescu și dictatura, ,,uitând” că la rândul lor ședeau supuși, uleioși și oportuniști în jurul tronului familiei princiare până mai ieri.

Printre ultimii îi găsim (dar în tabăra opusă celor care se prespune că ,,au confiscat Revoluția română”, dăruind-o cu mare pompă și în folos personal domnului Ion Iliescu și ciracului său Petre Roman) și pe cvasidisidenții cu legături în Vest, poleiți intelectual și adepții României ca țară occidentală prin veleități și realizări, anticomuniști și ,,de dreapta” (conservatorism de la Burke et al. citire + școala austriacă de economie + Isaiah Berlin, K.R. Popper, C. Miłosz, Kołakowski, R. Aron, A. Besançon și miriada de sovietologi și kremlinologi americani) și cei care luptă cu ideologia comunistă și relicvarile sale marxist-leniniste la două decenii de la inaugurarea primului fast food american în România. Taberele mai sus amintite se ciocnesc, se răsucesc pe un picior, fac tulumbe, se dau chiar peste cap, jură pe sânge, pe Biblie, pe morala lui Hayek, pe orice găsesc la îndemână că ei dețin adevărul, bibliografia/hagiografia și reputația publică pentru a hotărî cu privire la căderea regimului Ceaușescu.

Meanwhile, numai noi avem idee cum stăteam tupilați după televizor în ajunul și în zilele Revoluției, admonestându-i și acum pe ,,nebunii” care au ieșit pe străzi ca la un meci din ultimii ani ai regimului și s-au ales cu câte un glonte pe undeva și poate chiar cu un carnet de revoluționar (spornică afacere la începutul anilor ’90, comparabilă doar, mutatis mutandis, cu bișnita de produse ieftine din Turcia australă). Cât privește mitul comunismului, eu chiar mă întreb de ce Lucian Boia nu l-a demitizat încă. Cum se poate ca o societate tradițională, cu o experiență fascistă tulbure până în 1944, condusă de o elită naționalistă, să poata fi în scurt timp educată pe linia marxist-leninistă? Era țara sub ocupație sovietică până spre finalul anilor ’50, își scriau Roller, și comitetul său, istoria daco-slavă, lucrau din greu Chișinevschi și același Roller la rotițele culturale româno-sovietice, dar chiar se poate ca o națiune de țărani analfabeți, epuizați moral de traiul pauper, să treacă brusc de la oi, vaci și recolte direct la învățătura lui Marx? Și erau cei responsabili cu îndoctrinarea mari talente propagandistice sau doar niște megafoane ineficiente ale unor sloganuri de import cu iz marxist-leninist, adică stalinist? Pe scurt, au înțeles ceva românii, în afară de cultura publică a consemnului la ordin, din ideologia regimului totalitar care îi trimitea pe marile șantiere ale țării și îi ,,obliga” să trăiască la bloc? Viața la bloc – culmea socialismului românesc, să nu uităm. Porcii în spatele complexelor de blocuri de la marginea orașelor, micii pe platforma arondată clădirii de locuințe, grădinița cu plante acoperite de sticle din plastic care mai se găsește și astăzi în unele cartiere bucureștene, macarele, potretul lui Ceaușescu deasupra tablei din școala dragă – oarece apă calda, un inconstant curent electric, o Dacia pe cincinal, cunoaștem socialismul românesc. Și comunismul ca idee? Cine l-a trăit? Cine l-a simțit? Cine a crezut cu îndărătnicie în așa ceva? Nu-i de mirare că România, înainte de a avea un Havel al său post-revoluționar, nu s-a bucurat nici de un gânditor semirevizionist ca Lukács sau de un savant marxist precum Kołakowski. În România, marxismul – ce durere și ce oroare – nici măcar nu a creat școli sau curente de gândire în perioada regimului comunist. Sau Athanasie Joja era marxist, cu predilecția sa pentru Aristotel? Sau Dumitru D. Roșca cu a sa pledoarie pentru Hegel era comunist? Sau social-democratul carierist Lucrețiu Pătrășcanu, martir al cauzei? Intelectualii români care citau poncife din Marx și repetau obsesiv câteva uzate clișee marxist-leniniste se ocupau să îl așeze lângă Lenin pe Ceaușescu în vederea ocupării unei poziții academice mai bune sau pentru dobândirea unui oarecare avantaj – degeaba facem pe nebunii: societatea românească nu a fost niciodată comunistă, ci la grămadă oportunistă, cinică și nevertebrată moral, dincolo de orice conducator. Când Gheorge Călinescu scria o carte în care figura pe copertă expresia simpatică ,,am fost în China nouă” (ori poate Călinescu optimist anticipa China de azi?) sau Lucian Blaga ticluia un articol presărat cu sintagme pro-regim, ei se plasau cât se poate de aproape de ce au înțeles intelectualii români din comunism: un mijloc de a face cariera academică (de ce, oare, I.D. Sârbu s-a ținut tare?). De a avea cărți publicate, de a se bucura de deplasări în străinătate, de a scrie la reviste, de a ocupa o poziție de asistent, lector, conferențiar, profesor la universitate, chiar academician. Idem pentru orice profesie din Republica Socialistă România. De când a ajuns oportunismul sectar, într-o societate încă primitivă și doar pe alocuri modernizată, să țină loc de ,,comunism”? De pildă, forțând nota, cand a fost protocronistul vulgar Corneliu Vadim Tudor de stânga? Sau poetul kitsch Adrian Păunescu? Conceptul de baroc fascisto-comunist nu explică nimic, doar acoperă spațiul gol al ideologiei absente și indică simptomatic dificultatea de a clasa cu limpezime vertijul de concepții contradictorii îmbrățișate de regimul comunist din România.

De aici și nevoia de a studia arhivele Securității cu atenție, cu parcimonie anticomunistă, așa cum procedează Gabriel Andreescu. Habar nu am căror interese este aservit Gabriel Andreescu. Vom afla probabil în curând. Tabăra anticomunistă de dreapta veghează la pândă. Cartea cuprinde câteva foste articole, actualmente capitole, avându-i în centru pe intelectualii români care în perioada 2000-2012 s-au bucurat de a fi înrolați post festum în categoria selecta a ,,colaboratorilor și informatorilor Securității” de dinainte de 1989, pentru ca în ultimii ani să fie puși la zid și executați de imorali și ,,jeguri”. Cine citeste presa cotidiană a auzit sigur de ,,securiștii” Adrian Marino, Nicolae Breban și Mihnea Berindei. Dacă oricare dintre cei trei ar fi lucrat la Securitate nu am mai fi auzit însă de ei, având în vedere că CNSAS-ul funcționează legal din 2008 ca un organism ce protejează identitatea foștilor/actualilor angajați ai SIE, SRI etc. Există securitate națională fără securiști în carne și oase? Cu siguranță că nu: exista, în schimb, pensii mari pentru securiștii gerontocrați, dar și rețele întregi de securiști care fac afaceri direct din Parlament și (nu) figurează în topul celor 300 de milionari români. Securitatea este hârtia de turnesol a coruptului kapitalism românesc. Supralicitez în chestiunea securității capitaliste: a revoluției române, având în vedere că nu am asistat la o schimbare (doar biologica, în sensul în care securiștii au și ei copii și urmași) a elitei politice din țară. Oligarhia birocratică, după cum susțineau unii socialiști interbelici români, nu? Una peste alta, Adrian Marino face închisoare ca deținut politic, scrie cărți solide de istorie intelectuală (preferatele mele sunt cele dedicate lui Alexandru Macedonski), se plimbă prin afară, merge pe la Securitate pentru a le explica pe cine a vizitat, ce Snickers a mâncat, cu cine de la Europa Liberă s-a întâlnit, fiindcă așa o cerea legea nr. 23/1971 – ,,o piesa normativă dintre mai multe, impunea cetățenilor români să anunțe orice contact cu persoane venite din străinătate” (p. 220). Cum a ajuns Mihnea Berindei mare ,,securist” ne lămurește prietenul său Gabriel Andreescu, dar pentru mine, ca cititor naiv, este mai important să observ cum Europa Libera era un obiect de cult în galeria de trofee a Securității române. Oare mai sunt și alți securiști nedescoperiți (poate unii chiar angajati ai fostei poliții politice, nu doar semnatari și bieți informatori) prin anturajul nobil al ,,Monicilor”? Iar Nicolae Breban, megalomanul ridicol care pentru cariera de ,,mare scriitor” (azi intrat rău la apă, practic un exponat de Antipa al Academiei) ar fi fost în stare să-și vândă și mama pe un tiraj glorios, face figură tristă de om fără noblețe și caracter. Cât privește romanele sale, le-a judecat cineva la întreaga lor valoare? Tot în volumul consistent documentat al lui Gabriel Andreescu îl aflăm pe un adevarat aristocrat, boier după neam, nu doar după minte, care, un detaliu nesemnificativ menționat și de biograful său admirativ, Tudorel Urian, încasa și sume modice (cinstite) pentru ,,colaborare”, stimatul francmason și Maestru Venerabil din trecut Alexandru Paleologu (la rândul lui fost deținut, dar recunoscător cumva regimului că i-a deschis ochii la muncile grele ale câmpului, pe care în capitalism le-ar fi contemplat distant din șaretă), cel care și-a recunoscut, într-o alură romantică, trecutul de informator al Securității, cu toate că, judecând obiectiv, probele colectate de infama instituție a statului român sunt la același nivel cu cele ale ,,securistului” Nicolae Balota, figurand totusi în ,,topul celor mai scârboși informatori” dupa jurnalistul N.C. Munteanu, vocea principală de la Europa Liberă prin anii ’80. Un alt fost boier, anume Constantin Noica, este un alt reputat ,,prieten” al Securității, dar nu aceea fictivă, pe care discipolii săi se prefac a crede că o juca dialectic pe degete cu planurile sale de ,,antrenor cultural” al culturii române, ci cea reală, care îl obliga să fie oarecum docil, slab și afectat psihic de prezența unui securist în viața sa. Dacă am fost malițios în rândurile de mai sus, atunci îmi cer iertare față de Alexandru Paleologu și Constantin Noica, oriunde s-ar găsi pe lumea cealaltă: suferința lor a fost una reala și nu este locul să râdem de greșelile unor oameni aflați, în câteva clipe de restriște ale vieții lor, la un centimetru de a fi zdrobiți psihic de un organ polițienesc secret al RSR-ului. Greșelile lor sunt de iertat și de înțeles în teratologia comunistă, dar, sigur, nu așa cum doresc discipolii lor, care vor să iasă ei înșiși imaculați și în așteptarea libertății – precum cele zece fecioare biblice – din ,,temnița” comunistă, prin diminuarea simbolică a slabiciunilor umane ale maeștrilor lor. Un ultim loc în galera cu foști ,,securiști” îl ocupă Mihai Botez, matematicianul dizident ajuns ambasador în Statele Unite după 1989. Am înțeles poziționarea domnului Andreescu, dar chiar să nu amintească dumnealui faptul real că Mihai Botez făcea parte din familia extinsă a tovarășului președinte Ion Iliescu? Să trecem cu îngăduință peste asemenea detalii diavolești de strictă rudenie.

Cam cu atât și-a umplut zilele Securitatea română decenii la rând: cu intelectuali, unii cu ani grei de pușcărie în spate, cu urmărirea unor poeți ca Dorin Tudoran, cu scriitori ariviști, cu persoane avide după funcții culturale etc. Și restul? Angajații Securității rămân, pare-se, epurați penreu veșnicie: ei nici nu contează în trama odioasă pe care o țes. Dar ce ne facem cu alte zone decât cele strict intelectuale? Doar s-a scris și s-a citit sub comunism, altceva nimic? Ferice de asemenea veacuri în care doar Adrian Marino merită o chelfaneală pentru colaborările sale (și pentru antipatia sa antipăltinișeană). Unde e totuși restul și rostul lumii? După ce paravan se ascund? Au ieșit de la spectacol în stradă printr-o ușă din dos? Să înțelegem că doar intelectualii se îndeletnicesc cu execuțiile simbolice (post mortem)? Chiar să fie o mare scofală dacă Noica a rămas până la bătrânețe simpatizant legionar, în adâncul său de căutător neîncercat al ,,spiritului românesc”? Corect, dar vorbim de o țară cu 20 de milioane de suflete, cele mai multe născute dupa 1945. Ce are de spus Securitatea despre ei? Gabriel Andreescu pune aceleași întrebări retorice. Oricum, fără vina sa, cartea în discuție creează cititorului o stare de apăsare interioară ca după o faptă imorală.

Slavă cerului că avem pe cineva care, meșterind la liste de nume (despărțite pe din două, în coloane separate: autori academici veritabili, personaje grobiene și malefice), izbește cu toiagul lui Moise în cartea roșie a comunismului: atunci când nu avem nelămuriri privind perioada comunistă, putem apela cu încredere la istorile personale ale politologului de renume mondial, Vladimir Tismăneanu. Pentru el, stalinismul rămâne o problemă de eternitate, iar reprezentanții săi în România una de toponimie în cartierul Primăverii. Pentru Gabriel Andreescu, Securitatea transgresează granițele oricărei ideologii, fiind mai degrabă o chestiune murdară de sociologie și psihologie colectivă sub un regim al despotismului oportunist. Aviz cititorilor interesați de subiect: lectura deprimă.

Reclame

Despre vicuslusorum

Truth seeker
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Cărturari, opozanți și documente – profilul unei societăți absente

  1. Pingback: Intelectualii valahi | Vicuslusorum's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s