Seria Poesis

Poesis I

Dintre artele cele multe, poezia deține o fragilitate estetico-socială care o poate împinge în compania oricăruia și nimănui. Pentru a fi fizician trebuie să ai cunoștințe serioase de matematică și să activezi în domeniul cercetării, să aparții unui institut sau centru universitar. Pentru a scrie o istorie a ținutului din care te tragi, trebuie să combini priceperea documentarii serioase cu o metodă interpretativă sigură. Pentru a fi un istoric al fenomenologiei trebuie să-i fi citit cel puțin pe Husserl și Heidegger. Toate acestea sunt truisme, dacă nu ar fi chestiuni foarte serioase, în care un sistem care produce cunoaștere se verifică constant pe sine în așa fel încât mecanismele trierii să funcționeze corespunzător. Nu poți să apari mâine de nicăieri și să livrezi o mie de pagini de istorie a romantismului german daca nu o însoțești de o bibliografie credibilă și daca nu te supui criticii raționale, argumentate a profesioniștilor literari. De aici nevoia de peer review a revistelor de specialitate.

În poezie, așa cum se prezintă astăzi, girul calității, sita valorizatoare suferă din greu. Este domeniul în care mijloacele critice sunt cele mai fragile și ele se află adesea în mâinile colegilor de cenaclu, de obicei prieteni pe care nu ții să-i superi cu insolență, iar critica, atunci cand aproape forțat are loc, ori este o mângâiere suavă în dreptul câtorva sintagme șchioape dar amendabile, ori este considerată prilej de dispute încinse, certuri, despărțiri de orgolii și vanități, resentimente lungi de-o viață care depind de emoția brută și sălbatică.

Poeții nu se împacă deloc convenabil cu lumea modernă. Sunt suflete rătăcite într-o societate a meschinăriilor generalizate. Ce soartă, daca nu ingrată, are poetul în romanele lui Balzac? Poezia agonizează de foame și se jelește de pe o poziție inferioară din pricina izolării. Ultimele întrupări în carne și oase ale poeziei oficiale a veacului al XIX-lea au deținut mai degrabă roluri simultane de romancieri, dramaturgi, academicieni, oameni politici și abia după au fost poeți. Ura anti-burgheză a poeziei moderne este un dat. Cine citește Structura liricii moderne a lui Hugo Friedrich sau De la Baudelaire la suprarealism a lui Marcel Raymond va reține singurătatea excepțională și superbă a poetului în epoca industrializării: poezia ține de fantezia păguboasă a unui suflet care refuză sa fie încadrat/încastrat în cotidian. Poeții sunt cei mai inutili dintre cetățeni și abia de pot fi angajați, pe post de autori de versificări uzate, într-un departament care se ocupă cu sloganuri și reclame al gazetăriei aservită marelui capital. Dar ce poet autentic s-ar trăda printr-un asemenea pact viermănos?

De aici, rând pe rând, fronda și neconvenționalul jignitor al poeților moderni. De la dinamitarea uzanțelor și a moralei până la respingerea publicului nu mai este decât un pas. Poetul modern își cucerește haloul de geniu prin anormal, ilogic, solitudine, aroganță, dispreț masochist, noncoformism polemic, prin răspărul dinamitei cu întregul cosmos. Ei sapă la rădăcina stricată a cunoașterii, care refuză să le mai împărtășească ceva. Abilitatea experimentală a poeților moderni, de la Isidore Ducasse, Mallarmé, Rimbaud, până la Apollinaire, Ungaretti, Lorca, Breton, Éluard, Jean Cocteau își trage seva din ura lor pentru cuvântul obișnuit, ordinar, față de simțirea comună, de sentimentalismul mic-burghez și spongios al marelui public: poezia este modernă refuzând să fie actuală. Opinia publica ucide de la sine poeții mari atunci cand îi îmbrățișează prea strâns la piept. Cine știe dacă nu cumva poezia este fie ierarhic-feudală, fie anarhică, orice cale de mijloc în băltoaca democrației sufocând-o?

Dorul de libertatea al poetului modern este de necontrolat. Pentru o generație sau două este binevenită epurarea formalismelor prozodiei romantice, clasice, renascentiste. Lirismul nu este totuși formalism geometric. 25 de ani putem trăi scuipând pe mormintele poeților elisabetani, ai celor din Pleiadă, pe sonetele unor Petrarca sau Michelangelo, fără ca cineva să ne ceară socoteală. Putem chiar să decretăm cu furia unor neciopliți de grotă că Poe și Baudelaire sunt tehnic depășiți și că întregul univers conspiră împotriva fragmentarului și a disoluției la care poetul modern râvnește. Vor exista mereu un T.S. Eliot, un Yeats sau un Auden care să-i contrazică pe teroriștii tradiției.

Poezia modernă invidiază rafinamentele inegalabile ale prozei: poeții știu în lăuntrul lor că posibilitățile romanului, de pildă, sunt uriașe și că orice gând și orice simțire pot fi turnate în forma unei nuvele sau a unui microroman. După James Joyce, Robert von Musil sau Marcel Proust, orice tehnică poate fi adaptată romanului, genul care poate absorbi estetic totul. Poeții izbesc și fac țăndări semnele și sensurile din neputința lor de a mai inventa ceva nou, ceva inedit, de a crede că fără reguli vei supraviețui. Concurența romancierului modern este strivitoare: Bruno Schulz este cel mai absurd și suprarealist reporter al existenței. Cine citește câteva pagini din Manechinele va fi întâi contaminat și apoi zdrobit de ineditul liric al frazelor sale. Exemple asemănătoare se pot găsi cu duiumul, de la prozatorii William Burroughs până la Georges Perec.

Dificultatea poeziei moderne rezidă în forma în care pierde controlul și alunecă în anomie: limbajul și-a epuizat mijloacele. Grotesc, dezarticulat, crepuscular, murdar, depersonalizat, spaime, tulburări, înjosiri, grimasă, straniu, maladiv, obscur, peste toate uneltele sclipesc fierăstraiele lui Lautréamont care scrâșnesc disonant și dizarmonic ca întreaga sa moștenire literară.

În versurile lui Paul Celan din Noptatec răsfrânte:

Ei stau în lume răzleţi,

fiecare cu noaptea sa,

fiecare cu moartea sa,

crunt, descoperit, brumat

de preajmă, de depărtare.

 

Ei plătesc datoria ce le-anima obârşia,

ei o plătesc cu o vorbă

ce pe nedrept dăinuieşte, ca vara.

O vorbă – ştii:

un cadavru.

Ei plătesc vorba printr-un cadavru și cadavrul printr-o vorbă. Ei sunt poeții timpurilor tehnice și vitezomane.

Urmarea acestui haos intenționat este, finally, sinuciderea internă a poeziei. Nici un critic literar nu se poate apropia de poezii cu instrumentele rațiunii uzuale sau a afectelor din bătrâni – orice aberație, orice nonsens, orice surpare a rațiunii comune, orice cretinism sofisticat sunt decretate la grămadă ca poezie. De către cine? De noile valuri de poeți și ciracii lor gălăgioși. Nu-i de mirare că publicul larg îi respinge: nu numai din conformism și din mediocritate, ci din neputința de a înțelege o poezie sortită sanatorilor și spitalelor de boli nervoase, refugiul poetului modern neînțeles și damnat pe vecie. Dar poeții umplu cenaclurile, publică falimentar, capătă chiar premii și stipendii modeste. Să fie aceștia mai lizibili, mai inteligibili? Dimpotrivă, ei sunt falimentul vechilor mode, ersatz-ul modernității, impostorii de duzină a câtorva revoluționari care au sabotat, subminat prin suprarealism (și avatarurile sale manieriste) lirismul sonetelor, eglogelor, sestinele, villanellelor, epopeelor, psalmilor și al oricărei expresii poetice ce se ascundea pe sine în faldurile prozodiei. Dar putem pune degetul pe poezie, se poate deconspira între atâtea zoaie colorate și dospite? Logica apofatică ne sprijină în demersul nostru: putem recunoaște cu certitudine tot ce poezia nu este și nici nu poate aspira să fie.

Poesis II – Ratarea poeziei

Critica literară doarme imună la behăiturile poeților p(r)ostmoderniști. Chiar pe cheala cântăreață – zisă și literatură română – se ivi buba. Nu vreau să dau de înțeles că sunt un biet naiv: încă de acum trei decenii, “turnătorul” Ion Caraion a pecetluit într-un studiu (apărut în volumul Jurnal I) soarta unui would-be poetaș român, pe numele său de naștere Gheorghe Vișan, dar cunoscut de tot norodul cu diplomă de bacalaureat drept George Călinescu. Da, într-adevar, nu-i loc de calomnie sau proastă șagă: prolificul George Călinescu și-a încercat puterile și-n poezie. Între elaborarea unui roman, un pamflet zbârnâitor și o fină cină cu academicieni, George Călinescu, filolog de mare forță, grămătic de excepție, a crezut că poezia, suferind de atâtea abuzuri modernizatoare, poate fi regalvanizată. Deținem două volume: unul din 1937, simple pastișe pseudoeminesciene și pseduoblagiene, și altul, intitulat materialist Laudă lucrurilor apărut, la amiaza construirii socialismului românesc, astăzi răposat, la care spera, poetic, să-și pună umărul ad infinitum. În seria de opere de sub egida Editurii pentru Literatură, volumul al doilea cuprinde creația lirica a acestui iscusit critic lucid, talentat, efervescent ca o șampanie de curând deschisă, model pentru criticii români de după.

George Calinescu nu este un începător sau un debutant în materie de literatură: dumnealui cunoștea multe din ascunzișurile limbii și din arcanele culturii pentru a nu fi bănuit de veleitarism, diletantism sau incultură. Dar, așa cum se întâmplă în cazul multor poeți imitatori de pe la noi, ce nu poate fi căpătat prin talent este suplinit prin calambururi livrești, prin facile distracții intertextuale, prin sfârâit și foșnet de enciclopedie Larousse.

Marea nesocotință a lui George Călinescu este aceea de a crede ca poți să scrii poezie cu același suflu cu care lipești meșteșugit paragraf lângă paragraf. Poezia nu are nimic din obiectivitatea seacă, distantă a prozei, ci are multe din implicarea unui actor pe scenă. Nu poti juca decât un singur rol în poezie, cel care ești ca om. Fandările prețioase, ochii aruncați galeș peste cap, spoiala de erudiție: toate-s mecanisme ridicole și distrugătoare pentru sinceritatea unui poet. Ajuns histrion prin talciocuri de provincie, lumea râde de poet și-l arată cu degetul mijlociu ca pe maimuța din cușca circarilor ambulanți.

Călinescu amestecă forțat și kitsch, într-un mare comic de situație, mitologia greco-romană, eroii și eroinele Vechiului Testament, ciobănașii mioritici cu dragostea unui intelectual pentru noua clasă muncitoare. Legendele Olimpului în decor cu fabrici și proletari transpirați nu i se par penibile marelui critic. Cităm din testamentul său poetic:

Eram bărbatul care…

Eram bărbatul care-n singurătăţi petrece,

Ca vulturul pleşuv pitit în stânca rece.

Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,

Băteam din aripi iute spre muntele sticlos,

Şi peste creste ninse făcând ocoluri rare

Granitul mohorât îl apucam în gheare;

Să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales,

Pe sus scoteam un ţipăt de nimeni înţeles.

 

Când coama-mi străluci la tâmple sideral,

Mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal

Cu lira într-o mână, cu hăţurile-ntr-alta,

Unde foşneşte grâul sau aşchii scoate dalta,

Strânsei în spume frâul, făcui la oameni semn

Cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn.

Cântam. Dar prea departe de ei şedeam în şa,

Din gura mea un murmur nedesluşit ieşea.

 

Descălecai. Le-am zis: – În obşte mă prenumăr,

Lăsaţi-mi buşteanul să-l ţin şi eu pe umăr,

Din moară să scot sacii, albit tot de făină,

Să trag cu voi din baltă de peşte plasa plină.

Veghea-voi turma noastră-n ocolul de nuiele,

Cu plumb şi cu mistrie urca-mă-voi pe schele.

Frăţeşte mi-au strâns mâna: – Tovarăş fii cu noi,

Un fluier simplu taie-ţi şi fă-ne cânturi noi.

“Coama” și “elipse” sunt micile exerciții ratate de emfază, grandilocvență și megalomanie călinesciene. Sintagma “În obşte mă prenumăr” sună ca o îngenunchere condescendentă a unui zeu nimerit printre salopete unsuroase și priviri alcoolic-opace. George Călinescu nu este un poet modern decadent, ci un clasic tonic, un ins care revitalizează în tușe groase poezia aurorală a marilor scene istorice. Grâul și dalta sunt grandissime în westernul imaginar al poetului care descalecă în Republica Populară Română, iar bușteanul ar trebui să ne umple de bucuria solidarizărilor inimoase. Versurile sună fals, greoi și de un penibil garantat.

George Calinescu iubea din toti porii antichitatea. Ovidiu și Horațiu sunt presupușii săi înaintași. La 65 de ani, tânăr ca un satir, vulgar ca o precupeață excitată, poetul sângerează idilic:

Idilă teocritiană

În hrubă du-te, Daphne, şi dă la bute cep,
Din vinul cel bătrîn acuma vreau să-ncep.

Să fii cu ochii-n patru urciorul să nu-ţi scape,
Pojghiţa ca de sânge n-o speli cu zece ape.

Dacă de ger la vrană s-a-nţurţurat izvorul,
Porfirul minunat fărîmă-l cu toporul.

Desprinde de pe grindă costiţele-afumate
Şi strugurii chirciţi cu boabele brumate,

Şi vino sus la vatră cu chiciură pe-obraz,
Cînd se preface-n lacrimi să fac de tine haz.

Feriţi de Acvilon să stăm strînşi în odaie
În faţa a doi buşteni ce ard cu pălălaie.

Nectarul să nu-l torni decît în vas de lut
Trandafiriu de spumă şi pîn’ la vîrf umplut.

Nimic dacă-mpotrivă, cum mi se pare, n-ai,
Să punem pe Mirtil să fluiere din nai,

Şi să jucăm prin casă vechi jocuri idolatre,
Ca speriat dulăul să-nceapă să ne latre.

Amor stînd la fereastră priveşte-ntraripat:
E un îndemn acesta să-mi vii la noapte-n pat.

Căci ştii că sînii tăi întruna îmi dau bolduri,
Eşti netedă la umeri şi plină pe la şolduri.

Ca să ne-mbete somnul, uscate-am pus în pernă
Sulcină, levănţică şi-o mînă de lucernă.

Pot să te strîng în braţe cît timp ard şapte facle,
Fiind săltăreţ ca Pan şi tare ca Heracle.

Cupletul de final ar putea fi însăilat într-o redacție sportivă de către câțiva tineri iubitori de antrenamente lubrice. Prostul gust nu are leac aici, iar tărășenia-i monumental de ridicolă. Călinescu are geniul umorului involuntar care otrăvește poezia. Măștile sale nenumărate produc efecte comice ce se șterg cu greu din memorie. În materie de filozofie, George Călinescu dă dovadă de atâtă îndrăzneală semidoctă încat cel mai antifilozofic lăutar s-ar putea zbengui alături de el. Jignind filozofia, Călinescu scrie manele elitiste:

Consult toţi filozofii

Ce este această lume,

Otilio, să-mi spui!

Neantul face glume

Fiind un demon haihui.

Ce este această lume?

 

Te-ntreb unde e anul

Când prin salon jucai

Sau răscoleai brusc pianul

Ca pe un stol de cai?

Te-ntreb unde e anul!

 

Am în acest album

Un fir de-aur curat,

Din părul tău – un fum

De mult evaporat –

Am în acest album.

 

Consult toţi filozofii,

Pe Platon şi Socrate,

Să ştiu dacă pantofii

Sunt semn c-ai existat.

Consult toţi filozofii.

 

În scrin am o batistă

C-un monogram rotund.

La teza agnosticistă

Cu ea-ncerc să răspund.

În scrin am o batistă.

 

Când totul se usucă,

Şi ochii amăgesc,

Că n-ai fost o nălucă

Nu pot să dovedesc.

Când totul se usucă…

Abjecția unui frizer pus pe șotii scabroase se ghicește în poezia ce urmează:

Piatra filozofală

Când te cuprind la piept,
Sau îngenunchi vibrant,
Mă simt mai înțelept
Ca filozoful Kant,

Care-a ajuns cărunt
Scriind Rațiunea pură,
Eu te sărut mărunt
Pe-obraji, nas, ochi și gură.

Poeții cei sublimi,
Romantici sau ermetici,
Fugind pe înălțimi
Au fost niște bezmetici.

Munții se-ntorc pe dos,
Uit timpul să-l mai număr,
Când capul tău frumos
Îl lași pe al meu umăr

Sau când te-ncrunți ușor
Și mă scrutezi atent,
Să știi dacă te-ador,
Ori sunt impertinent.

Cu coama aurie
Ești mult mai triumfală,
Decât prin alchimie
Piatra filozofală.

Eu voi intra în rai
Zburând printre profani,
Prin tine, care ai
Doar douăzeci de ani

Travestit în Solomon, poetul George Călinescu debitează sfaturi inepte pentru poporul român:

Cu omul cel nebun nu fă tovărășie,

Și apa și sălcie s-o bei din al tău puț,

Să fugi de ciprii negri, alege voioșie

Și chipul cel drăguț. (Proverbele lui Solomon)

Omul cel nebun este, într-o notă de subsol adăugată de mâna revizionistului nostru istoric de ocazie, însuși teribilul Adolf Hitler. Cu patos mimat și în versuri calpe, marele critic român falimentează bunul-gust și minima decență. Poeziile sale sunt produsul unui adolescent cu coșuri, orgolios și frustrat, bătăios și la nevoie laș, care parcă nu citește nimic și disprețuiește cartea. Din ce poeți s-a adăpat criticul literar George Călinescu dacă la stanțe face o treabă fără artă, gust sau, cel puțin, simț al măsurii? Amintirea orelor de limba latină va da naștere la o catastrofă versificată, pe care nu are rost s-o mai citez. Dar poezia care îl definește cel mai bine, prin naivitatea grețoasă și orgoliul pueril-tălâmb, este și ultima pe care, spre amuzamentul general, o redau mai jos:

Impostură

În adolescență eram foarte <<trist>>,

Un veșnic himerist,

Pășind sigilat de destin

Ca un posibil nou Lamartine,

Contemplând ale soarelui funeralii

Cu profil de medalii.

Eram numai piele și os

Și mă credeam (cu mândrie!) tuberculos,

Simulând pași obosiți și gingași,

Mă plimbam în parcuri printre copaci,

Răsfoind teatral câte o carte,

Ca să fiu observat de departe,

Sau priveam lumea noros și indirect

Ca Melacolia lui Durer Albrecht.

Și toate erau numai impostură,

Căci clocoteam de bucurie și ură,

Convins că într-un lustru

Voi deveni ilustru,

Și lumea o să mă desfete,

Și-o să fiu remarcat de fete.

 

Acum sînt, dimpotrivă, afabil,

Rezervat, însă sociabil.

Deși port o togă, solemnă hlamidă,

Am totuși ținuta timidă,

Și cînd vine spre mine de tineri un stol numeros,

Mă ridic în picioare sfios,

Și gonindu-mi iute secreta visare

Răspund fără poză la fiecare.

Azi am gravitatea celui care-a biruit,

Dar la suflet sunt îndoit,

Pierzând vălvătaia focoasei călduri,

Se-ngrămădesc în mine păduri.

Pe vremuri, încrezut,

<<Gîndeam>> spre a fi văzut,

Dar acum, cînd spiritul mi-e de probleme fecund,

Mă rușinez și m-ascund.

Și cînd fete șoptind mă-ntîmpină ades cu

<<Ăsta este Călinescu>>,

Cercetez locul, emisferic,

Să văd cui s-a dat acest nume generic,

Căci eheu, eheu,

Nu mai am vanități de Eu.

La Pontul Euxin am fost să pun întrebări,

S-aud tumulte de mări

Și ca Ovid de pe mal

Să contemplu spumă și val.

Ferindu-mă de ipochimeni,

Am așteptat ca-n preajmă să nu fie nimeni,

Și-atunci mi-am pus capul în palme,

Spre-a apei de-a valme,

Noros și indirect

Ca Melancolia lui Durer Albrecht.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Seria Poesis și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Seria Poesis

  1. laurapanait zice:

    Poezia nu are nimic din obiectivitatea seacă, distantă a prozei, ci are multe din implicarea unui actor pe scenă. Nu poti juca decât un singur rol în poezie, cel care ești ca om. Fandările prețioase, ochii aruncați galeș peste cap, spoiala de erudiție: toate-s mecanisme ridicole și distrugătoare pentru sinceritatea unui poet. Ajuns histrion prin talciocuri de provincie, lumea râde de poet și-l arată cu degetul mijlociu ca pe maimuța din cușca circarilor ambulanți.

    Voila ! ca sa vezi cat de corect gandesti… ( mai putin comparatia actorului pe scena, zic eu)
    Aceeasi idee a autenticitatii sentimentului in poezie am descoperit-o acum doua minute intr-un text al lui Nichita Stanescu in ”Fiziologia poeziei” gasita la anticariat mai ieri.
    ” Daca prozatorul poate inventa, daca pictorul poate avea viziuni, poetul inventeaza in masura in care este si prozator, are viziuni in masura in care e si pictor. Poetul autentic nu inventeaza, el exprima pozitia din oameni, isi modifica destinul dupa destinul poeziei din oameni, ca sa fie crezut si eficient.
    ( aici…la modificarea destinului propriu dupa destinul poeziei din oameni …m-a cam pierdut. E mai mult exprimat poetic decat exprimat pentru a fi desenat)
    ”Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi si exprima, iubi si urî, le putem apropia de inima sau le putem respinge.
    Actul de creatie in poezie trebuie interpretat si inteles foarte nuantat. El rezida mai ales in destinul celui care naste poezia, dar si in destinul social al poeziei insasi. Mi-as ingadui sa spun ca poetul este de fapt proprietatea privata a poporului sau, a statului sau si ca el nu se are nici macar pe sine. Frumusetea este ca frumusetea naturii lumii se exprima nu prin sine, ci prin poezia existenta in om si exprimata de poet.” ( referirea la stat eu o inteleg ca o ingamfare nu ca o smerenie)
    ”Ca sa suradem, putem spune ca in masura in care spiritul are dinti si stomac, poezia – cu poet cu tot – este o hrana spirituala. Dar ca sa vorbim grav, putem afirma ca fara poezie omul nu s-ar distinge de neant.” Uah ! nu suna exagerat? Dar ii cred simtita exagerarea ”exagerarea este prima lege a artei…. In arta, ideea de ceva nu este o generalizare si o exagerare. De aceea arta este tensionata si valoarea in arta se masoara dupa tensiunea comunicarii ei.”

  2. florin salam zice:

    lasa-te!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s