Poesis V: Zeilor le e sete

Lipsa radicală de public a decepționat vizibil și juriul examinator. Membrii profesori arborau la butonieră cocarde indescifrabile pentru ochiul vulgar, inexpert la rebus și șarade de mătase. Decepția era cu atât mai amară cu cât membrii juriului își studiaseră și atitudinea în fotolii, și pregătiseră, pe lângă o scurtă cuvântare lapidară, un chestionar interesant combinat cu știință și abstracțiuni. Președintelui îi plăcea mai ales să afecteze o rostire gongoristă, obținută prin prezența permanentă a limbii în dosul mustății cu buza în relief, ceea ce da frazelor lui o musculatură barbară, și cuvintelor un accent asirian.” (Tudor Arghezi, Cimitirul Buna-Vestire, pp. 177-178, editura Dacia, 1988)

Indignarea și mânia pe nedreptățile lumii cuceresc prin resturile de sacru din ele. Nu mult diferit de poeții moderni ale căror tinereți sunt incendii de culoare, jerbe nucleare de curaj, revoluții furibunde. Unul dintre cei cu vocația demolărilor copilărești a fost cândva Geo Bogza. El nu primea spășit premii ale Academiei pe la 25 de ani, nici nu se gudura lasciv pe lângă criticii literari ai vremii pentru a-i fi scrisă o cronică de întâmpinare pozitivă, nu întreținea amiciții de curtoazie, nu vâna banii statului pentru a se travesti în promoter cultural, nu își aduna armata de supuși decerebrați pentru a o numi sonor „cenaclu”, nu se credea miezul din buricul poeziei, nu sugea din măduva lirică a unei poete de peste 80 de ani cu scopul de a-și legitima celebritatea de speluncă, nu, Geo Bogza, în aprigii ani ’30, nu se ținea de temenele și de găști mainstream.

Apropiații lui Geo Bogza îi trimiteau revista Pulă lui Nicolae Iorga pentru a-l întreba ghiduș-jubilatoriu, „Tu ai? N-ai”. Iar Geo a intrat mai târziu la pușcărie. Abia aștept ziua în care vreun poet-fătălău născut din supa protoplasmatică a anilor 2000 îi va înmâna o telegramă instituției Nicolae Manolescu pe care să stea scris un juvenil Futu-te-n gură… Pedeapsa? S-ar putea — s-ar putea să nu intre în Uniunea Scriitorilor. Lași cum sunt, tac mîlc și-l bârfesc în căușul palmei pe marele Apolzan. Dar scapeții care înjură din epuizarea vintrelor, futecioșii vlăguiți genetic din poezia de astăzi, amestec hidos de bale, sloboz și lacrimi, nu sunt în stare să se ridice de pe scaun fără să arate publicului ce poeți adînci, mari, neînțeleși sunt ei. Cine sunt până la urmă ei, ale căror nume sunt pietrele de încercare ale anonimatului? Am prins doi în plasă până acum, vor veni și ceilalți, care deja mi-au pus gând rău.

Nu vi se pare că vâna pleznită a pornografilor ultimului deceniu și un pic îngroașă nota de subsol la poezia junelui Geo Bogza? Vor să surprinde, să sperie, să isterizeze, să danseze în nonconformism, să se dea originali acum, pe coama anilor 2000 și…? Mirosiți parfumul tare de mosc al Jurnalului de sex, în fierbințeala anului Domnului 1929:

Adânciri

Pântecul tău mi-a plăcut să-l trec înot sau călare

cuprinsul i l-am strâns într-un gard împletit în piele

ca lupii vin degetele flămânde să treacă prin nuiele

în curtea unde buricul veghind, latră pe fiecare

 

mai la deal îl păzesc țâțele ca doi argați

numai prin ei se deschide o poartă strâmtă

unde lumina cade în genunchi călugăriță sfântă

nevrând să-l înfășoare cu pruncii lui spurcați

 

roua feței, pîntecul mi-o șterg ca un prosop

și-i minunat panoptic trupesc pentru privit

glasul meu cu filoane de argint, răstignit

pe crucea buricului din așchii de plop

Patru ani mai târziu, Geo Bogza, printre atâtea alte expresii ale începutului, el, aproape singur cu maceta versurilor în mână croindu-și calea prin jungla virgină a literelor românești, inventează așa-numitul mizerabilism din anii 2000 (mai degraba mizerabanalism), simplă fixație a unor ipochimeni fără identitate:

Falimentul comerțului biologic

Femeia vestejită cu cărăbuși grefați pe ovare

A auzit cântând cocoșii de ziuă: cucurigu

Și leoarcă de sudoare s-a deșteptat țipând speriată

Visase un bivol roșu cu sexul pus în coarne

Un val de sânge putred i se surpă atunci înăuntru

Și trupul începu să i se umple de miasme

Încât trezi adolescentul palid cumpărat de cu seară

Și el dezgustat, fugi afară din oraș peste câmpuri

Să-și spele în roua ierbii fața spurcată

Și mâinile spurcate să și le spele

Mâinile cu care se bălăcise în femeie

Ca în mocirlele de la marginea orașului

Bivolul roșu cu sexul pus în coarne

Visat de veștejita cu cărăbuși grefați pe ovare.

Iar ei, niște răi și niște fameni, pretind a fi primii când aduc cu pigmeii pe umerii lui Bogza? Nu dau cel mai veneric bordel pe asemenea oameni.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Seria Poesis și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Poesis V: Zeilor le e sete

  1. yigru-zeltil zice:

    Nu Geo Bogza a trimis revista Pulă… De vină sunt „fanii” lui, Gherasim Luca, Paul Păun, Aurel Baranga, Sesto Pals și Perahim… http://ro.wikipedia.org/wiki/Pul%C4%83_%28revist%C4%83%29

  2. vicuslusorum zice:

    Merci de corectie. Mea culpa. Am citat anapoda din minte, asa cum imi aminteam hazlia intamplare. Am facut rectificarile de rigoare.

  3. paul zice:

    Da, domnule!Misto!

  4. arabela zice:

    Sa inteleg ca acesta este noul mod de a face critica literara? Dupa modelul literar al lui Geo Bogza? Doamne, cu cata febrilitate se va citi ea in scoli, de acum incolo! Toti cu 10+ la BAC…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s