Poesis VI: Răzvan Țupa – țup, țup, țup

Ce țipete se-auzeau,

peste case, ay, ce jale!

Ce de haine sfâșiate,

ce mulțime de pumnale!

Sclavii suie și coboară

triști, pe treptele de scară.

Pistoane și mușchi stârniți

pe sub norii-cremeniți.

Împrejurul lui Thamar

țipă fetele țigane,

altele îi strâng mâhnite

stropii florii ei jertfite.

Albe pânze se-nroșesc

în alcovurile-nchise.

Freamăte de zori combină

pești și vițe în lumină.

(strofă din Thamar și Amnón de Federico García Lorca)

Când sunt neajutorat și stânjenit de propria sensibilitate în a pătrunde în catedralele de cuvinte tainic sunătoare ale poeziei, comit un act imprudent, un veritabil argumentum ad verecundiam: deschid spășit un volum ba din Hugo Friedrich, ba din Marcel Raymond, ba din Albert Béguin și îmi cer iertare criticilor literari români pentru că, nu știu de ce, mereu trebuie să apelez la surse străine și nu la strălucitoarele lor analize encomiastice ale poeților locului. Oare de ce suntem noi, unii cititori, atât de pretențioși și înfumurați încât să dăm bunătate de critic român pe vreunul francez, german, elvețian? Cu riscurile de a dezamăgi, din același motiv pentru care îl citim mai degraba pe Henry Corbin decât pe Andrei Pleșu, pe René Wellek în schimbul lui Nicolae Manolescu. Să continui ar fi fastidios.

Cu Răzvan Țupa ne aflăm într-o dublă dificultate. Unii criticii consacrați ai cetății l-au ridicat în grad de talent poetic. A primit chiar premii și cinstea onorurilor. Poet tânăr, dar certamente valoros, cu trei volume publicate. Fetiș (2001), titlu de debut, apaține penumbrelor sufletești cu multă incontinență verbală, supranumită dicteu automat, doar că în cazul lui Razvan Țupa atât tehnica, cât și grija pentru mici efecte căutate sunt sub cea a predecesorilor suprarealiști, un fel de bunici ai originalului poet Țupa. Nefiind ostentativ și destul de modest ca imagini poetice, Răzvan Țupa debiteaza prostii cu parfum profund, „poeziile” sale rezumându-se la aberații penibile, palide trimiteri livrești și deliruri pseudofilosofice. Întotdeauna pare grotesc ca un cititor să se confrunte nu atât cu texte dificile, cât cu un jargon aparent livresc, dar îmbâcsit de nerozii și idioțenii pretențioase. La ce bun următorul fragment? Dacă textul nu are intenție, ce poate fi atat de dificil de comunicat pentru a fi scris atât de stupid? Răzvan Țupa nu era suficient de matur acum 12 ani, iar criticii și-au pus încă de atunci speranța în evoluția sa spirituală, de parcă nonsensul plat ar putea evolua într-o direcție sau alta.

dincoace doar cu vorba şi cu o strategie îndoielnică timiditatea bine cultivată „am spatele strâmb din complexe” înaltă resimţise lipsa unui punct de sprijin în circulaţia permanentă a celor care admiră cască gura la ea ca la o femeie m-am prefăcut că n-am nici o legătură cu treaba asta se prefac şmecheri înjură poate admirativ poate din motive exact opuse (portrait o comprehension as a young monkey) se feresc spun ce au citit fac jocuri de cuvinte le îngheaţă puful de pe picioare de frică „dacă vrea să râdă de noi – stomacul li se face cute – mă prinsese- şi îşi spun în gând oricum poate iese ceva până la urmă” o măsurau de sus până jos mai ales la tivul rochiei insistau de credea mereu că i s-a descusut

Însă odată cu apariția volumului Corpuri românești (2005), poetul Răzvan Țupa este convins, dacă se mai punea problema, că „limitele impuse între literatura cultă și literatură de consum” sunt depășite, ceea ce, oarecum, nu poate fi acuzat de nesinceritate în privința esteticii cu care operează Țupa însuși. După ce suntem plimbați printr-o jucărie de apoftegme ce se vor a fi o imitație proastă din Tractatus Logico-Philosophicus al lui Ludwig Wittgenstein, începe opera. În prealabil, printre multe idioțenii sapiente, păstrăm în memorie afirmația inovatoare „3.5 O opera este în același timp un obiect cu care se interacționează și un subiect care interacționează. Acest <<în același timp> este corpul românesc-ipocrit și sincer totodată. În același fel este consumatorul”. Ne exprimăm mirarea cu privirea la starea de fapt a principiului noncontradicției la un poet meditator, dar, principial, l-am întreba pe autor: de ce nu un corp țigănesc-ipocrit și sincer totodată? Sau eschimos, groenlandez sau finlandez? Corpusul propriu-zis de poezii este un submarin de proze cotidiene cu aer de contemplație fenomenologică, un soi de supozitor în care poetul se simte protejat și prin care vede dâre de banalități, lucruri șterse, autobuze, lumini, sunete, magazine, străzi, autogări, brelocuri, abțibilde, televizoare, tramvaie, chitanțiere, bidoane de diluant, ceva aparent de scufundător în apele sinelui, dar cu un sine de plastic sau de plastilină. Zice poetul:

poate că îmi lipsesc banii poate

urmele unei afecțiuni arhaice încă

îmi mai dau frisoane

între doua mișcări în mijloacele de

transport

cînd așteptarea îți presează tâmplele

și ca o durere de stomac descoperi că și

singur suporți la fel

scuturările nesiguranței (lent)

Trasătura confesivă, de jurnal cu răni și derute psihice, nu se compune în lirism decât dacă suferințele au forță și nu sunt mimate cu moliciune. Răzvan Țupa articulează un discurs plăpând, de om atent la suprafața lucrurilor, sensibil la nivel de epidermă și nimic mai mult, „expuse ca o încheietură pe care nu se vede nici un tatuaj.” Mereu lasă impresia că se referă la altceva, poate un mister metafizic, o umbra de transfigurare, vreun Lucifer căzut la pământ, cu aripile frânte, dar, la o examinare rece, Răzvan Țupa bate câmpii siropos, ca pentru liceenele snoabe care îl citesc pe Paulo Coehlo. S-a topit gheața din paharul cu ceai – iată o imagine plată, în fond și în formă inexpresivă ca un articol de ziar, ca o reclamă pe micul ecran, ca un aviz medical împotriva consumului excesiv de sare și zahăr. Din aceste frânturi de comoditate cotidiană se alcătuiește Corpuri românești. O pasă magnetică care să schimbe jena în plăcere – exprimare de om de publicitate versat în electrocasnice, nu de poet. Lacrimile îți miros a acetonă (de ce ochii nu îți lucesc a ojă?) – între prosoape și forfecuțe, Țupa aduce pe lume obiecte efeminate, tandre, fragile și le propune ca lirism. El crede că descântă, decantează și încântă incomunicabilul obiectelor de consum, printre care introduce și pupilele, mâinile, pielea, organele etc. Îl vede și pe Ceaușescu printre atâtea ustensile ale banalului cotidian. Vocea monotonă și tărăgănată se vrea a fi muzicală. Totul este reificat într-o mare tăcere în universul domestic al lui Răzvan Țupa. Dar contează așa ceva ca poezie?

Între timp, din 2005 încoace, Răzvan Țupa s-a preschimbat într-un Vermeer al trivialului anodin prin placheta poetic. cerul din delft. Reluăm o poezie din volum, mai ales că a fost la rândul ei obiectul unei selecții:

Atingeri

Ceea ce numeau toţi tinereţe s-a dus şi în locul ei nu e nimic
Când plouă Bucureştiul se chirceşte ca un adult care îşi aminteşte

bătăile mâncate în copilărie

Şi noi am cunoscut comunişti de doi lei care au fost bunici minunaţi şi
Ne-am bucurat de securişti bătuţi în cap care aveau părţile lor bune

(erau specialişti în ceva, citiseră)

Am fost convinşi că informatorii au un suflet bun doar că au nimerit prost
Cerul nu crapă doar curge constant un lichid care îţi arată adevărata faţă
Nici măcar nu încerc să mă feresc dar ne menajăm reciproc, oraşul meu
Ne urâm atât de decent că în momentele bune suntem duioşi

se întâmplă des

 
Ne abţinem şi ne băgăm în seamă cât putem de puţin mai ales că

ne bănuim deja

Fiecare suntem oraşul celuilalt
 
Nimic nu poate să fie mai trist decât cinci minute în plus

în faţa şaormăriei

Totul e minunat. Pacheţelul de carne mărunţită cu mirodenii

şi condimente

miroase acrişor, încurajator
doar cinci minute, atât. În ziua asta plouată ca un câine
în faţa şaormăriei ne despărţim de tot ceea ce nu ne lăsa să plângem. Nu
spunem nimic. Doar foşnetul tot mai palid al pungii pe care o strângi

în palmă

laşi totul pe masa de plastic. Şerveţelele sunt cele mai discrete
noroiul tău este noroiul meu şi toţi suntem fericiţi
după duş acasă

În timp ce omul modern, unidimensional ca la Marcuse, așteaptă divina șaormă, fluxul conștiinței curge la vale printre Ceașcă, securiști, bătăi, condimente, individul ca megalopolis depersonalizat, iar delirul inautentic estetic se pretinde a înainta în domeniul poeziei. Dar când granița dintre cultură și prăvălie s-a estompat dincolo de o minimă diferență, orice este posibil. Deși interesant ca personaj, Răzvan Țupa nu poate fi poet. Dacă poezia a ajuns la morgă și degeră în frigider, Țupa tot poet nu este.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Seria Poesis și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

16 răspunsuri la Poesis VI: Răzvan Țupa – țup, țup, țup

  1. anonim zice:

    Am ras. Nu stiu daca doriti sa obtineti si altceva decat niste rasete (si, evident, huiduieli) cu seria asta, dar eu atat pot sa fac : sa rad.
    As vrea totusi – din curiozitate culturala ? – sa introduceti in „Seria Poesis” si un capitol despre ce anume doriti dumneavoastra de la poezie.

    PS: Banuiesc ca inversiunea „Tupa tot poet nu este” a fost constienta si voita, fiindca la hazul pe care il starneste, indiferent de valoarea de adevar a propozitiei, e un argument in sine, aproape estetic as zice, de a refuta orice pretentie a cuiva la „a fi poet”.

    • Vicus zice:

      Sincer, eu ma distrez cu poetii astia. Este doar un exercitiu de stil si ironie pe seama unor lacune culturale romanesti. In Seria poesis vreau sa fiu Eugen Ionescu din Nu.

  2. Octavian zice:

    Tupa tot poet nu este…vreti sa-l faceti invidios pe maestrul Yoda, bag seama.

  3. viermeledesubmasina zice:

    ba, marlanule care esti tu marlan! nu ti-e rusine obrazului, tupa a inventat corpurile romanesti, pana la el noi, romanii, nu aveam corpuri. stai aici ca un basinos fara corp…..

  4. pestisorul_de_arama zice:

    O sa scrii si despre Komartin?

  5. yigru-zeltil zice:

    Toate bune și frumoase, dar de unde până unde „prozaism sec” și „dicteu automat” la Țupa? Mai degrabă, dacă insiști, „ermetism sec”, pentru că Țupa vine mai mult pe urmele lui Ion Barbu și Mazilescu decât pe filieră suprarealistă, iar elementele de prozaism și biografism nu constituie „miezul” (cu excepția câtorva poeme din „cerul din delft” cu aer de satiră politico-literară). Da, este un ermetism pe alocuri excesiv de forjat, cel puțin așa mi s-a părut în volumul „fetiș”, dar în cazul celorlalte două volume a meritat pentru mine efortul de a citi și reciti, cu multe pauze de respirație. E ca un pictor minimalist care utilizează la maxim spațiile goale – poți cu ușurință să declari că o pânză aproape complet albă nu este artă și că numai pictura renascentistă este artă sau ceva de genul… dar pentru unii este artă.

    „cea mai frumoasă masă
    s-a pus pe aromele arse
    în cameră și la fiecare
    gest
    gustăm câte ceva
    foarte cunoscut dar
    nesperat de exotic
    asemenea serii”

    Mie mi-a plăcut „cerul din delft” și, cu altă ocazie, îți pot spune și mai detaliat de ce, dacă nu se subînțelege deja.

    P.S. Și mie îmi plac Foarță și Brumaru, dar și mai mult îmi place varietatea de direcții din poezia actuală.

  6. vicuslusorum zice:

    @yigru-zeltil

    Vorbesti de „ermetism sec”. Cred ca supralicitezi continutul. Pana si eu am mentionat „poate un mister metafizic, o umbra de transfigurare”, ceea ce arata ca sunt deschis la salturile in profunzime ale lui Tupa, dar de aici pana la „ermetism sec” e cale lunga. De fapt, nu exista nici un ermetism la mijloc. Ambiguitatea si echivocul nu rezoneaza bine cu ceva „sec” (si presupun ca nu te-ai referit la stil). Razvan Tupa se joaca de-a reflectia hipocoristica, dar nu gasesc nimic reflectat in poezia sa, poate doar descris sec, sec, sec.

    Nu cred ca poate fi asociat cu Ion Barbu, un poet cult, ludic si ermetic in acelasi timp. Tupa are intr-o masura irelevanta cele trei insusiri barbiene. Cu privire la Virgil Mazilescu, permite-mi sa ma abtin.

    Ok, inteleg ca te-au miscat ultimele doua volume. Sunt de acord ca ti-au placut. Mie mi se pare prea putin pentru un poet cu prestigiul lui Tupa. Dubios de putin.

  7. yigru-zeltil zice:

    Ai dreptate, nu e ermetism la mijloc, dar nici „prozaism sec”, iar ceea ce cred că numești „reflecție hipocoristică” lipsește din „cerul din delft”. Totuși, nu înțeleg deloc de ce ți se pare „pare puțin pentru un poet cu prestigiul lui Țupa”. Ce înseamnă pentru tine „prestigiu”? N-am văzut decât puține cronici la cele trei volume. Dintre care unul la „cerul din delft” semnat de Ștefan Baghiu, care are și el cam aceleași reproșuri, dar cu ceva mai multe argumente: http://revistacultura.ro/nou/2012/02/poetic-mix/
    Lumea literară românească (sau ce a rămas din ea) este oricum un cartier atât de mic încât un premiu amărât și 2-3 cronici favorabile sunt uneori suficiente pentru prestigiul unui singur volum. Așa că „don’t believe the hype”, dar de unde „hype”?

  8. vicuslusorum zice:

    Nu stiam de recenzia d-lui Baghiu, dar nu pot decat sa confirm ca are dreptate in ce spune acolo (si nu o fac pentru ca avem puncte de vedere comune). Deci merci de link.

    Acum, sa-ti raspund. Primo, eu ii cunosc pe unii dintre poetii tineri, avand in vedere ca sunt o prezenta aproape constanta pe la Institutul Max Blecher in ultima vreme. Komartin, Nitescu, Tupa et alia sunt poetii pe care a trebuit sa ii ascult ore la rand. Secundo, si ei ma cunosc pe mine, dar nu cred ca pot asocia vicuslusorum cu chipul meu (doar SGB stie – un baiat destept, dar, sa ma ierte!, cu problema mari la cap). Cum nu sunt poet, am mai spus-o undeva, dar ador poezia, nu am motive sa ii invidiez sau sa le port ranchiuna junilor poeti. Nu sunt in competitie cu nimeni atunci cand scriu pe blog, nici macar nu caut sa fiu bagat in seama, nu apar pozitia nici un grup de prieteni. Sunt doar un spectator angajat. Stiu ca suna a scuza ce spun aici, dar in lumea literara romaneasca, atata cat este, coteriile sunt la putere. Din pacate pentru literatura. E ceva patologic Yigru-Zeltil sa nu poti avea o opinie critica, care poate fi la randul ei atacata cu argumente intr-o disputa civilizata, fara sa fii numit ignorant, rau-voitor, sa ti se caute nod in papura, sa fii chestionat cu privire la „cine esti tu ma?” (sofismul autoritatii!), sa ti se arunce priviri dispretuitoare doar pentru ca nu crezi si te indoiesti. Ce vina am eu ca sunt sceptic in legatura cu valoarea literara a ce se intampla la Tramvaiul 26? Si cand ma gandesc ca sunt cu 3-4 ani mai mic decat Komartin, chiar ma intreb cum de poate fi atat de onctuos si conformist cand le ia apararea tuturor poetilor daca cineva ii critica pe fata. E normal sau sanatos pentru un om de 30 de ani sa fie intepenit in proiect si sa nu accepte critica, mai ales cand este indreptata spre arta, spre poezie, nu inspre oameni?

    Evident, nici nu ma mir ca literatura a ajuns un arhipelag cu insulite populate de pinguini, cum observi si tu. Stiam treaba asta si ceva din mecanismul de omologare simbolica din spatele cenaclurilor cu staif din Romania am indicat in articolul dedicat lui Cl. K., care a binevoit sa ma integreze in categoria „penibililor” pe blogul sau, fara argumente, fara motive, scuzandu-se arogant ca nu i-am copiat decat o poezie dintr-un volum pe care nu l-as fi citit. Data viitoare ii voi desface in bucati nu una, ci zece poezii! Poate atunci va fi multumit.

    Da, Komartin este hype. Radu Vancu este hype. Nu pentru marele public. Poezia este de nisa fiindca literatura in genere e de nisa intr-o tara saraca ca a noastra. Nici pentru batranii de la Uniunea Scriitorilor, desi oameni atat de conformisti precum Vancu & Cl. K ar putea avea trecere si pe acolo (scoate Vancu un articol lingusitor cu privire la un poet batran si raposat, altul decat Mircea Ivanescu, al carui discipol se imagineaza, si se rezolva). Doamne, si acestia sunt tinerii!

    Eu nu cred in autoritate decat daca demonstreaza ca are ceva special, in plus, ceva diferit, ceva care rezista criticii. Critica: cuvantul pe care cred ca il urasc de moarte poetii. Criticii, in schimb, sunt amicii care te scapa de critica! Si aici avem o problema, nu crezi?

  9. yigru-zeltil zice:

    N-am ajuns niciodată la Tramvaiul 26, așa că nu pot să fiu de acord cu tine sau să te contrazic. Ai recunoscut că îl cunoști pe SGB, așa că recunosc și eu că îl cunosc pe Țupa, l-am întâlnit în „carte și oase” de câteva ori, dar pe Komartin doar la telefon și pe net. Pari să cunoști mult mai multe amănunte din culise decât mine, așa că nu bag mâna în foc vizavi de măsura în care fiecare dintre ei umblă după puterea literară – ar fi ipocrit din partea mea să neg faptul destul de evident că există o preocupare a lor… deocamdată n-am avut ocazia decât să văd partea plină a paharului. Poate ăsta o fi și motivul pentru care, așa tind să cred, unii, dacă știu de mine, mă privesc ca pe un idiot dostoievskian sau mai știu eu ce.

    Uite, o să mă crezi naiv, dar eu habar n-am de ce și tu, și canoniștii aveți o scârbă așa de mare față de faptul că K&V își expun atât de multe afinitățile pentru Mircea Ivănescu sau pentru Nora Iuga. Îți spun drept, nu mi-a plăcut Ivănescu, dar mi-a plăcut Nora Iuga (la care au strâmbat din nas canoniștii, deși dacă am lua la bani mărunți, și Nora Iuga și Angela Marinescu au, cred, un defect: acela de a nu selecționa drastic înainte de publicare. Dar între cele două poete în pase neinspirate o prefer pe Nora Iuga, nu suport textele în care A.M. încearcă din răsputeri să mimeze autenticitate din poemele ei mai vechi, și asta fără să fie autoironică atunci când scrie „mă piș pe poezie”…). Eh, dacă scriu despre ei pe blogul meu sau ce știu unde, imediat merit să fiu etichetat ca un „tânăr bătrân”? Pentru că am tupeul să nu repet aceeași poveste cu „asasinatul tatălului” de la avangardiști încoace? Dar avangarde nu se mai fac decât cu numele. Tind să cred că am fost rezonabil ori de câte ori am mai plătit „tribut” lui Cărtărescu. Care are destule bube în cap, recunosc asta și dacă l-aș întâlni în față i-aș avea cel puțin câteva de reproșat, dar pentru care am respect pentru că m-am determinat să scriu poezie. Lăsând la o parte bubele primelor mele texte, am trăit cu mare intensitate primii mei ani de poezie (după care m-am plafonat, pentru moment, dar, în schimb, cred că textele mele sunt acum mult mai bine șlefuite).

    Scuze, iar m-am încins la confesiuni. De dragul argumentului, să nu crezi altceva. Totuși, nu sunt decât un amărât din provincie, un pic cam nebun după poezie, sau poate doar țăcănit. Da, am publicat un volum, am publicat o cronică în ultimul număr din Poesis Internațional. Dar n-am umblat în găști, mai toate contactele mele, mai tot ce am făcut a fost pe net.

  10. vicuslusorum zice:

    Nu e cazul sa te simti fragil ca idiotul de Myshkin din simplul motiv ca nici unul dintre ei nu este convins decat pe jumatate de interesele lor pragmatice. Au mai ales o asemenea latura. Komartin (et alia) merge dupa o schema simpla: intai se lauda intre ei, apoi isi insusesc simbolic poeti in viata sau morti pe care ii alatura intr-o falsa traditie valului de poezie reprezentat de cenaclul lor, pentru ca intr-un final sa puna mana, prin prietenii, pe o bucatica de hartie, pe o rubrica, pe un gazetar literar cu staif, pe cineva din mediul academic care sa scrie frumos despre ei, pe un volum. E ceva clasic in sociologie. Se cheama acumulare de capital simbolic, numai ca asisti la varianta romaneasca a fenomenului. Eu nu zic ca Vancu si Komartin sunt atat de puternici ca imagine incat cineva sa-si faca griji in legatura cu ei, dar ultimii ani (si cei care vor veni) sunt clar, in randul scriitorilor tineri, dominati de ei. Si nu din pricina valorii, ci a jocurilor istete de culise si a pasivitatii (ca sa nu zic nulitatii) celorlalti. De aici falsele valori de pe piata noastra de ei: avem cativa care misca, de bine-de rau, si restul mortaciuni. Ergo, cine e valoros?

    Nu ma deranjeaza Nora Iuga si cu atat mai putin un om de valoare exceptionala cum a fost Mircea Ivanescu. Nu am nimic in comun cu cei de pe canonul in aceasta privita (dupa cum nu prea inteleg de ce crezi tu ca as avea vreo „scarba”). Problema este filiatia mincinoasa, sporul de prestigiu pe care vor Vancu si Komartin sa-l capete de pe urma fagocitarii simbolice a catorva varfuri din alte generatii. Daca Vancu ar scrie impersonal (nu din pozitia de discipol-vizitator din ultimii ani ai lui Mircea Ivanescu, cand era deja uitat de lumea literara) despre M.I., nu as gasi nici o problema. M-as reculege la gandul ca opera este mobilul admiratiei. Doar ca Vancu se crede un urmas, un copil pastorit de M.I., un discipol caruia i s-a predat faclia poeziei si in felul acesta urca pe scara literaturii. Ca sa nu zic ca boala numita moralita si aere de pension il definesc in iesirile sale publice pe Radu Vancu.

    Nu te simti provincial. Bucurestiul este o provincie a oricarui oras cu traditie din Europa.

    Si foarte bine ca iubesti poezie. Este un semn de noblete a spiritului intr-o lume dezumanizata de prostie ca cea pe care parcugem.

  11. ibu zice:

    Zic sa-l citesti mai atent pe Tupa.:)

  12. d.p. zice:

    pt. mine este absolut benefic efortul acesta critic-hermeneutic.
    am, in mare masura, cam aceleasi opinii, desi o alta virsta, din pacate.
    m-as supune, ca autor, cu placere si emotie(inca!) judecatii dvs. si cred ca, de oricita severitate ati da dovada, mi-ar sluji.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s