Parabolele lui Iisus – Andrei Pleșu ne vorbește

Prolog

Dacă am putea vorbi în termeni fabulistici despre scriitorii de vază ai patriei, atunci Andrei Pleșu ar fi bufnița înțeleaptă care zâmbește ștrengărește ca o vulpe înspre masa cititorilor. O armonie de eleganță, sagacitate și distanță nobilă nici măcar nu se poate concepe într-o cultură de faianțari și zilieri ai spiritului, însă Andrei Pleșu este creatura înaripată și inteligentă de care aminteam în joacă și care răzbate, se înalță printre ruine. Când breasla scriitoricească practică fie un limbaj mortifiant cules din articole academice străine de locurile acestea, dar impunătoare simbolic, fie o limbă hârșâită de gazetă soioasă, Andrei Pleșu apare ca un veritabil stilist. S-ar părea, de asemenea, că între laboratorul aseptic și frizeria gălăgioasă, intelighenția română nu își găsește locul. Ne fâțâim între grobianism și academism, iar adesea aceleași personaje frecventează atât bordelul, cât și mânăstirea.

Andrei Pleșu nu este așa. Dumnealui este un Domn bonom și astfel trebuie să rămână. Încă de pe vremea Minimei moralia (opera sa de istoric al artei nu înseamnă mare lucru pentru admiratorii săi necondiționați), Andrei Pleșu nu era decât un estet natural, un ins cultivat, dar nici pe departe estropiat în temnițele de hârtie ale bibliotecii, ci ludic ca o bacantă când este cazul. Ceea ce intelectualii de duzină nu recunosc este faptul banal: în comparație cu ei, Andrei Pleșu deține discernământul omului bine-crescut de a scrie cu proprietatea termenilor și a registrelor verbale bine alcătuite în cap. Se vede de la o poștă că Andrei Pleșu cunoaște limba germană și că îi înțelege articulațiile secrete la care profesorul de literatură română nu are acces nici în propria sa limbă.

Sentimentul de normalitate, de justă cumpănire, de echilibru al minții și umorilor, de calmă știință și acută adâncime a minții, de noocrat care nu refuză zumzetul berăriei, iată slabe reprezentări ale harului în slujba căruia se găsește Andrei Pleșu.

Și totuși, Andrei Pleșu se ferește șerpește să le răspunda cititorilor la câteva umile întrebări care, more or less, i se pun tot timpul: cum poate un om atât de cultivat, discipolul lui Ion Frunzetti și fiul risipitor al lui Constantin Noica, să fie ministru al Culturii într-o perioadă tulbure a istoriei nației și apoi ministru al Afacerilor Externe într-o altă perioadă de terifiantă prăbușire economică, când peisajul oricărui guvern din 1989 încoace este înțesat de securiști, personaje asupra cărora planează serioase dubii legale și profesionale? Cum poți să îți păstrezi aura de sfânt, de personaj sacru și intangibil printre tâlhari și otrepe (care, de parcă n-ar fi fost deajuns, sunt cutremurător de inculți, plebei și chiar decerebrați)? Cum reușește Andrei Pleșu performanța inegalabilă (și inelegantă) de a-și păstra platoșa morală aproape neatinsă și să fie simultan gurul de la New Europe College, membru în consiliu CNSAS, consilier prezidențial, iar, mai nou, propus ca ambasador Unesco la Paris? Cum poți într-adevar scrie cu un lexic franțuzit voltaireian și de chivuță bucureșteană în același timp, iar pentru marele public să fii un minunat stilist? Madame Blavatsky a adus în Europa pozitivistă teosofia, dar până și ea a avut de răspuns la mai multe întrebări ale marelui public decât Andrei Pleșu, căruia România îi închină osanale și nu-l chestionează deloc cu privire la ce-i oferă de fapt. Poate, ne hazardăm, pentru a-l uita mai ușor cândva, nu departe de ieri, azi sau chiar mâine.

Parabolele lui Iisus

Andrei Pleșu, după cum spuneam, iubește limba germană și chiar Germania. Berlinul este a doua sa casă, iar tot ce iese de sub pana eseistului are o temeinicie nemțească, dar flexibilă și modernă totodată. Dintr-un periplu bursier pentru care doar senectutea înțeleaptă este responsabilă, Andrei Pleșu propune o exegeză românească (din bibliografie am bănui că este chiar prima, căci Andrei Pleșu ne-a obișnuit – nu-i așa? – cu desțelenirea culturii teologice românești) a parabolelor lui Iisus. Pentru Andrei Pleșu, parabola nu este doar o poveste alegorică, o învățătură concentrată în imagini ce nu depășesc un nivel concret îngust al reprezentărilor, un mijloc prin care Iisus Hristos, Mântuitorul nostru care ne iubește mai mult decât merităm, dialoga cu sufletele rătăcite și voia să le aducă pe calea sa, ci o versiune populară a misterului creștin. Deodată, ca de nicăieri, Fiul Lui Dumnezeu, băiat de tâmplar, cel care i-a uimit pe înțelepții templului cu iscusința cugetului său pur, cel care nu a scris și nu dă semne că ar fi citit prea multe în viața sa, Dumnezeul întrupat într-o antichitate analfabetă și rudimentară gestual, cel care îi disprețuia pe zarafi, pe filosofi și pe farisei, folosește pildele pentru a ascunde și a dezvălui un singur Adevăr. Iisus Hristos își alege discriminatoriu oamenii, deși mesajul universalist nu-l părăsește niciodată: avem cercul închis al apostolilor, failibili dar intimi, și prostimea, încăpățânată și înșelătoare, dar căreia i se întinde o mână. Între esoteric si exoteric, între cei câțiva aleși și cei mulți primiți (provizoriu), Iisus, crede Andrei Pleșu, înalță un zid peste care aruncă năvoade și odgoane sufletești.

Iisus nu este ideolog, el nu creează catedrale logiciste ca Hegel sau Marx, ci Adevărul în faptă, Duhul în mijlocul acțiunii cotidiene, cel care ne somează să fim disponibili. Treptele disponibilității sau ,,condițiile incluziunii” (p. 51) sunt esențiale la Andrei Pleșu. Pentru a-l primi pe Iisus în inima ta trebuie să te dispensezi, să te rupi de câteva ,,păcate”: indigența mentală (p. 79), superficialitatea euforică (p. 83), asfixia mundană (p. 85), după cum nu trebuie să fii nici prea critic (indisponibil chemării hristice), nici prea deschis precum copiii, care sunt o treaptă de depășit a disponibilității interioare și, mai ales, deloc agresiv și vulgar. Respectul de la sine înțeles pentru autoritate nu ar trebui să te blocheze în pasivitate, moliciune a duhului sau în fixism dogmatic, în ,,sistema” moralizatoare. Cam acestea sunt contribuțiile eseistului Andrei Pleșu la elucidarea personală a parabolelor biblice.

În rest, Andrei Pleșu citează doct dintr-o literatură de specialitate germano-engleză și ne pune în temă cu câteva dintre cele mai importante pilde hristice, ceea ce este minunat și impecabil realizat. Ar trebui să-l stimam pe Andrei Pleșu deoarece ne împrospătează cultura cu încă o lucrare doctă și inteligentă.

Critici

Eu nu am priceput niciodată de ce în secolul al XXI-lea mai trebuie să facem temenele autorilor care scriu cu note de subsol și revista literaturii la finalul cărții. Când aud discuții despre erudiția dovedită a lui Andrei Pleșu (și nu numai), îmi vine să-i întreb: credeți că cele mai multe subiecte nu sunt deja epuizate în datele lor fundamentale? Cine scrie astăzi un eseu sau o lucrare serioasă, probă academic, nu poate redacta credibil fără referințe. Este imposibil altfel. Pentru șarlatani, pentru semidocți Andrei Pleșu este cultivat numai în virtutea bibliografiei și a vocabularului livresc, ceea ce nu poate dovedi decât proasta școală care se face în Romania la orice nivel și, implicit, nivelul scăzut al educației în plan social.

La cele 20-30 de titluri (o parte din câte s-au scris) pe care Andrei Pleșu le furnizează la sfârșit, am putea crede că numai conspectul îngrijit al acelor cărți ar putea să fie strâns într-un volum de 500 de pagini. Dar Andrei Pleșu are pretenții și ambiții mai mari decat un silitor lector universitar din România, inclusiv de a respinge sapient interpretările ,,ideologice” (mai cu seamă cele marxiste și feministe) care s-au facut în ultimii 100 de ani parabolelor creștine. Nici cu pasiunea spre alegorizarea excesivă, practicată în Evul Mediu timpuriu, nu este de acord Andrei Pleșu, dar, totuși, exegeza modernă a încheiat de mult cu acest subiect clasat.

În definitiv, Andrei Pleșu nu spune nimic original și nemaivăzut. Cartea este plictisitoare și banală în multe locuri. Între interpretarile strict factuale pe care le deapănă acribios, Andrei Pleșu seamănă cu un preot bine pregătit dintr-o parohie cu enoriași educați.

Ceea ce se întrezărește printre rânduri, agenda culturală a domnului Pleșu, ar trebuie să ne pună pe gânduri. Am să o iau pe rând:

i) Eseistul dilematic nu tolerează ,,moralita” cuminte (aici apare Nietzsche, la care Pleșu face trimitere doar pentru rezonanța numelui) a Bisericii în genere. De fapt, strict vorbind, latura morală a creștinismului este eviscerată hermeneutic din exegeza lui Andrei Pleșu. Începi să crezi că Iisus Hristos nici nu ar fi propus o morală dualistă dură și aspră, în care Răul și Binele sunt cântărite limpede, chiar și iertând și miluind ca practici mundane. Practic, Andrei Pleșu nu ne ,,supără” cu retrograda joacă de-a morala creștină în noua sa carte. Oare acest scepticism pentru morală își are începutul în biografia autorului sau tocmai simplificarea etică a creștinismului în versiunea mic-burgheză, a babelor pioase care-și cumpără prin pruderie un loc în Rai, îl deranjează grav pe bătrânul Pleșu, care se știe superior și vrea să ocupe o poziție mai înaltă lângă tronul dumnezeiesc? În ambele cazuri, pentru ca autorul să se justifice, Iisus trebuie să fie un pisc al toleranței morale, al inconsecvenței Binelui și Răului. Nimic mai fals și mai străin de esența creștinismului.

ii) Parabola este prin ea însăși un gen literar, apropiat de snoavă, legendă și basmul popular. Cu ce s-a ocupat Vladimir Propp întreaga viață? La ce mimesis se referă Erich Auerbach când scrie despre implicațiile gnoseologice ale cicatricei lui Ulisse? Universul mental al iudaismului real, nu cel livresc abstract al profeților sau al rabinilor, nu are nimic în comun cu planurile presupuse în care operează Iisus. Explicațiile lui Andrei Pleșu sunt critici mascate ale psihologiei de turmă din secolul nostru. Hristos a poposit în mulțimi, între norodul analfabet, necontrolat instinctual și simplu, saturat de mituri și povești din bătrâni, de dinaintea scolasticii, a iluminismului, a gândirii științifice, a postmodernității și a învățământului public. Polisemantismul unui basm are schema în comun cu multitudinea de interpretări ale parabolelor. Ce este atât de greu de priceput aici? Oricum, deşi nu-i va plăcea comparația, ultimul cetățean din Ferentari este mai apropiat de domnul Pleșu decât auditoriul disponibil din Galileea secolului I.

iii) Andrei Pleșu este un snob eretic. Preia din creștinism latura călduță, cu inteligența apostolică și imaculate deschideri sufletești, simple artificii psihologizante care sunt doar auxiliare ale învățăturii lui Iisus, și ne-o livrează drept chestiunea centrală. Dumnealui este doar o babă cu incertitudini disponibile și multă știință de carte. Creștinismul implică prozelitism, luptă cu dușmanii, iertare și anatemizare, tot atât cât rugăciune și contemplație. Este o religie care vrea să transforme omul, să-l scuture și să-l cutremure, să-l sperie și să-l exalte, să-i dea un alt Chip. Nimic nu poate fi mai radical ca o religie. Cei care se opun Adevărului lui Iisus Hristos sunt pasibili de o expresie pe care Andrei Pleșu o lasă oarecum în suspensie: ,,Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților”.

Dar când scriem cărți, ne gândim că reflectăm și suntem cărturari, undeva în afară vieții. Luther și Calvin erau de altă părere.

Dacă Andrei Pleșu ar fi un adevărat creștin, atunci nu s-ar mai fi procopsit cu atâția creștini cuminți și domoli pe cap, cărora vrea să le deschidă ochii cu privire la angajamentul serios al creștinismului în viața de toate zilele. De-ar fi fost un om care îl iubește din inimă pe Hristos, nici nu i-ar fi recunoscut pe filistinii din Biserică (atât dintre enoriași, cât și ierarhi) drept creștini. Însă și elitismul bine-temperat poate fi căldicel uneori.

Dumnezeu îi amenință pe cei care nu sunt nici reci, nici calzi că-i va scuipa din gura Sa la Judecata de Apoi. Oare Andrei Pleșu a meditat vreodată la gravitatea acestor vorbe?

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Parabolele lui Iisus – Andrei Pleșu ne vorbește

  1. paul zice:

    N-am citit cartea lui Plesu dar unele din consideratiile dvs. mi se par pertinente. Eu nu-l vedeam pe Plesu abordand un asemenea subiect. E strain de profilul sau intelectual si moral, cel putin asa mi se parea. Il priveam ca pe un epicurean extrem de talentat, oarecum indiferent religios. Nici ateu, pozitie care implica mare consum de energie. Caldut, cum spuneti. Este singurul lucru pe care i-l reprosez dar e fundamental. Talentul, mai mult decat multa stiinta de carte, l-a consacrat ca pe un scriitor minunat dar lipsa funciara de angajament l-a impiedicat sa livreze o opera pe masura marilor lui calitati. Un om fara iluzii, care s-a impacat repede cu sine si cu lumea. Sper ca si-a folosit geniul in viata. Daca e asa, il invidiez. A gasit, cred, ceea ce cauta. Nu s-a plictisit sau, cand s-a plictisit, a trecut mai departe. Un om caruia inteligenta si cultura ii permit sa traiasca fara sa se teama de nimeni. Nu e impresionant? Ce credeti, domnule care sperati sa deveniti autor?

  2. vicuslusorum zice:

    Este impresionant pe undeva. Dar ii exagerati atat talentul, cat si inteligenta. Ultimele sale carti sunt expresii ale oboselii si autopastisarii din tinerete.

  3. paul zice:

    Am pus o virgula in plus…

  4. paul zice:

    A obosit sau l-a invins prosperitatea? La varsta lui altii sunt in plina maturitate creatoare. Probabil n-a crezut niciodata ca posteritatea are vreo insemnatate. Daca adaugam la asta succesul si recunoasterea din ultimii 30 de ani, ce mai vreti?

  5. paul zice:

    Am citit, la recomandarea dvs., putin Brumaru. Cateva poeme, cat imi permite timpul.Un poet deplin! O voce!Te invata romaneste pe deasupra!

  6. vicuslusorum zice:

    Ei, sa fim seriosi! Nu l-a invins nimeni pe Andrei Plesu. Dumnealui a scris si a publicat tot ce a putut scrie si publica. Ni plus, ni moins.

  7. paul zice:

    Va faceti ca nu intelegeti! Vechii greci credeau ca cunoasterea si durerea merg impreuna. Un neamt care a sfarsit nebun dar care si-a marcat posteritatea vorbea de durerea de a trai. N-o simti, nu-ti supravietuiesti! Dumneavoastra, tanar fiind, intelegeti bine asta.

  8. paul zice:

    era mai corect sa scriu: n-o ai, iti supravietuiesti. Intelegeti…

  9. paul zice:

    Am uitat sa comunic ce era mai important: mi-a placut sa va citesc.

    • vicuslusorum zice:

      Ma bucur ca incercati sa fiti impartial. Puteati sa ma urati pana acum avand in vedere ca scriu atatea lucruri decente si adevarate despre o lume indecenta si mincinoasa. Aveti aprecierea mea.

  10. paul zice:

    Si totusi, lumea e plina de frumusete. Am avut revelatia asta alaltaieri. Nu glumesc. A fost prima data dupa multi ani cand, pentru o clipa, am intrezarit armatura de lumina care sustine omul. Poate ca ar trebui sa scrieti despre ce admirati si sa lasati in urma jegul si prostia.

  11. vissurix zice:

    Ai facut o foarte buna recenzie cartii d-lui Plesu, felicitari! Poate ai acordat un spatiu prea mare criticilor (in prolog, critica autorului-personaj Plesu, abscons, posibil maculat de scaldele in apele tulburi ale politicii post-decembriste, in partea rezervata criticilor, critica demersului hermeneutic propriu-zis). Cartea e fara indoiala interesanta (chiar daca greoaie) si ai dreptate: dl. Plesu e un estet si un stilist desavarsit. Nu cred ca acesta ultima productie e o dovada a oboselii si autopastisarii, ci, mai degraba o incercare noua, reusita, o evadare din memorialistica cu care ne-a obisnuit in ultimii ani si ziaristica cu editoriale orientate si platitudini cotidiene. Acuzi, pe undeva, faptul ca scrie cu referinte si ca asta ar fi o poza de eruditie si ar da o aroma de stiintificitate. Eu apreciez faptul ca gasim referinte in subsol, chiar daca asta nu transforma cartea intr-un produs stiintific (nu este un demers istorico-religios). Sunt glose ale unui modern pe marginea unor texte antice, sunt interpretari care investesc textele cu semnificatii pe care nu le contineau. Dl, Plesu, sub pretextul interpretarii unor parabole evanghelice, se cearta uneori cu contemporanii sai, cu semenii din jurul sau care se comporta ca lucratorii netrebnici ai viei. In alte parti, cu ajutorul felinarelor lui Guenon sau Schuon, cauta in parabole simbolurile perene ale Traditiei. Nu ca asta ar fi ceva rau in sine. Mie mi-a placut cartea, a fost o surpriza placuta.

    • vicuslusorum zice:

      Da, ai dreptate ca am separat critica omului de critica volumului si ca m-am lungit astfel, dar nici nu le puteam pune impreuna. Eu nu am criticat aromatele note erudite din subsolul paginii, ci publicul care uneori le da o dimensiune exagerata, in timp ce notele de subsol sunt normale si naturale astazi. Ma despart de tine cand vorbesti de interpretarea unui modern a textelor sacre. Domnul Plesu e mai putin modern decat timpurile noastre dar foarte modern in raport cu timpurile biblice. Din cumpana aceasta nu scapa teafar, nici cu Iisus, nici cu areligiosii de astazi. Complicat, stiu.

    • vicuslusorum zice:

      Nu am vrut sa intru pe larg in cuprinsul cartii. M-am saturat sa tot scriu spoilere. Am observat unele nereguli, dupa mine, si am apreciat omul, atat cat am putut. Prin comparatie cu oricine scrie in romana in acest moment, Andrei Plesu este un elefant sacru al culturii noastre. Si sunt indian cand zic elefant.

  12. vissurix zice:

    Nu avem vederi foarte diferite, nici eu nu cred ca dl. Plesu este intruchiparea modernitatii. El apartine, in fond, curentului principal al culturii romane centrate pe etnie (natiune) si religie (ortodoxie), este continuatorul lui Noica, apostol al manturii prin cultura, autorul Limbii pasarilor, unul din ministrii guenonisti (dupa C. Mutti). Dar este, evident, mult mai modern decat redactorii textelor analizate (cei care scriu evangheliile in a doua jumatate a sec. I) si publicul lor de atunci. Eu vroiam sa spun ca, atunci cand analizezi un text antic, trebuie sa incerci sa te transpui in epoca, sa nu il incarci cu ideile tale prezente si sa comiti astfel anacronisme, sa il pui in context si sa incerci sa vezi ce semnificatie avea in epoca respectiva. Filologia si instrumentele hermeneutice moderne trebuie sa serveasca doar la reconstituirea exacta a formei textului, a detaliilor contextului istoric. Pentru decriptarea mesajului originar al parabolei trebuie utilizata metoda istorico-comparativa. Ori, tocmai asta lipseste din eseul dlui Plesu si de aceea am zis ca nu e carte de stiinta. In sensul acesta sunt glose ale unui modern pe marginea unui text antic. Nu mi-am batut capul sa inteleg cat de crestin este dl. Plesu si care este miza cartii din perspectiva asta. Eu il compar cu ultimii intelectuali pagani care copiau si comentau textele centrale ale paganismului muribund, cu Dracontius, Sallustius, Nicaeus, Macrobius etc. Diferenta este ca textele centrale ale culturii noastre crestine sunt evangheliile, nu Metamorfozele sau Somnium Scipionis. Exercitiul de recuperare a semnificatiei mesajului unor texte esentiale este similar. Imi face placere sa discut astfel despre o carte interesanta. M-am saturat sa tot aud in jurul meu: am citit ultima carte a lui Plesu, ce faina o fost. Si ca oamenii mai discuta si despre altceva, nu doar despre bani, politica si fotbal.

    • vicuslusorum zice:

      Well, ai dreptate in ce spui. Insa eu nu pot sa nu-l iau in serios pe Andrei Plesu. Daca un exeget stiintific nu e, caci refuza incadrarea academica stramta, atunci glosele sale ma intereseaza sub aspectul trairilor unui crestin contemporan. Iar aici intervin criticile mele.

  13. Pingback: Comentarii asupra şi deasupra cărţii “Parabolele lui Iisus – Adevărul ca poveste” (Andrei Pleşu) | tudorvisanmiu

  14. miop zice:

    Andrei Plesu si-a scris cartea citind alte carti, respectiv a citit carti intr-o biblioteca germana,si mai precis, luterana. In plus, a fost un cititor respectuos, dedicat si chiar admirativ. Cartea sa nu este doar imaginea sa asupra subiectului ales – parabolele lui Iisus – ci si o imagine a acelei biblioteci. Nu stiu cit de fierbinte crestin este dl. Plesu dar este cu siguranta un fierbinte iubitor de carte, asa ca Parabolele lui Iisus, cartea rezultata din relatia sa cu o biblioteca germana, este in primul rind un portret al bibliotecii Institutului de Studii Avansate din Berlin din perspectiva unui subiect ales de autor. Din acest punct de vedere, al relatiei unui autor cu o biblioteca, cartea este interesanta.

    • vicuslusorum zice:

      Deja m-am saturat de carti inalte ca subiect in care Andrei Plesu vorbeste tot despre el insusi si cercul ingust al alesilor. Cartea a fost recenzata dur de catre un teolog profesionist pe medievalia.ro

      Oricum, oamenii sunt dezgustatori.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s