Poesis VIII: Claudiu ca Kobaltul nu-i ca nimeni altul

Of all the hostile circumstances, of all the causes which throughout the long period of humanity’s childhood have operated to keep civilization and human welfare from progressing in full accord with the natural laws of the time-binding energies of man, the most potent cause and most disastrous, a cause still everywhere in operation, remains to be mentioned. I mean human ignorance. I do not mean ignorance of physical facts and the laws of physical nature for this latter ignorance is in large measure the effect of the cause I have in mind. The ignorance I mean is far more fundamental and far more potent. I mean human ignorance of Human Nature—I mean man’s ignorance of what Man is—I mean false conceptions of the rightful place of man in the scheme of life and the order of the world. What the false conceptions are I have already pointed out. They are two. One of them is the conception according to which human beings are animals. The other one is the conception according to which human beings have no place in Nature but are hybrids of natural and supernatural, animals combined with something “divine.”

(Manhood of Humanity, Alfred Korzybski, New York E. P. Dutton & Company, 1921, pp. 136-137)

Cu cât noaptea lumii se apropie mai mult de miezul nopții, cu atât mai fără de tăgadă domnește sărăcia, ascunzându-și până și propria-i esență. Și nu se pierde numai sacrul ca urmă ce duce la divinitate, dar chiar și urmele ce duc la această urmă pierdută sunt pe cale să se șteargă. (Originea operei de artă, Martin Heidegger, ed. Humanitas, 2011, pp. 258-259).

Ce este arta?

Astăzi, aproape nimic. Artistului îi este rușine să emoționeze când știe că sentimentele au fost deja uzate de epocile artistice precedente, doar că în loc ca poetul să reinventeze expresia sentimentelor, preferă fie să le ucidă in nuce, fie să le ascundă în sentimentalism dulceag ca cidrul de mere în care se varsă câteva lingurițe de miere. Mi se va sugera că artistul mai are șansa ideilor îndrăznețe, a reflecțiilor de adâncime, a profunzimii și a revoltei în slujba ideilor aurorale: din păcate, poezia postmodernă (post mortem modernă) și-a epuizat de mult potențialul de a mai șoca, uimi sau de a pune pa gânduri. Nici un poet postmodern (să îi spunem recent) nu se poate compara ca ingeniozitate hermeneutică sau ca originalitate a perspectivei cu ce se întâmplă în celelalte domenii ale cunoașterii, mai cu seamă în zona academică a științelor sociale. Doar poeții care compun sloganuri ale teoriei criticii sociale și nu au precedent devin canonici și respectabili, dar vremea lor a trecut acum două generații. Însă a protesta la fel sau a urla pe aceiași tonalitate este doar un galimatias monoton și uzat, ceea ce poeții mărunți din zilele noastre chiar reușesc să scrie.

Cine e poetul?

Cel pe care îl citesc prietenii de cenaclu, editorii, unii amici din zona revistelor culturale, poate câțiva studenți, în genere, un cerc restrâns și statistic irelevant de alți poeți sau poeți veleitari. Dacă poetul român nu ar trăi din a fi lăudat cu deșănțare și a se bucura de burse acordate prin intermediul celor câțiva poeți consacrați și apropiați, toate pe spezele statului sărac în absența unui public îndeajuns de numeros pentru a-i asigura supraviețuirea materială, atunci el ar dispărea. Dacă nu ar avea catedra de la universitatea de stat unde salariul îi este plătit de studentul de la taxă și, din nou, de bugetul unui stat epuizat, poetul român ar muri de foame vânzând cărți. Poezia este o afacere de separeu în bar, eventual via ICR: laudă-mă să te laud. Cine înghite hapul? Un public incult, adolescentin, derizoriu, dispus să se lase entuziasmat timp de 5 secunde la orice zvâcnire iluzorie de subtilitate și pseudoemoție, în speță, cineva imatur atunci când, desigur, nu îți este pilă, cunoștință sau relație, ceea ce, desigur, nu implică deloc mai multă maturitate, cultură sau gust.

Pentru ca domnul Cladiu Komartin să scrie și domnul Radu Vancu să-l laude (și vice versa tur-retur), iar Hit Girl (de pildă) să-l aprecieze pe unul (și implicit să îi fie simpatic celălalt), trebuie ca mecanismul social de omologare simbolică să cuprindă următoarea formulă falimentară, unde x este poetul:

x(1+2+3+4) – 5x = 6

1)      Subvenția de la stat (nici vorba de vreun mecena iubitor de cultură)

2)   Un cadru academic de la o universitate de stat (prins în tandemul favorurilor reciproce “azi zic de bine pentru ca mâine să zici de bine”)

3)      Un cenaclu într-un bar

4)      Un public fidel și redus

5)    O librărie în care plachetele de poezie să zacă necumpărate de nimeni chiar și când prețul este de 5 lei.

6)   Un premiu literar cu rezonanță în zonele 1, 2, 3 și 4, dar care este secerat în anonimat de punctul 5.

Mediul așa-numit cultural este un păienjeniș jalnic de relații sociale bolnave, în care, ca în cele mai multe bresle românești, corupția meschină și interesele joase își dau mâna într-un dans haotic pe care nu-l ia nimeni în serios până la capăt, nici măcar protagoniștii.

Ce vrea Cobaltul?

Probabil ceva “insolit” sau “tușant”, două din cele mai uzate clișee verbale ale comentatorului Claudiu Komartin atunci când își exprimă opinile pe la cenaclul pe care îl patronează. Claudiu Komartin are plăcerea penibilă de a semna cecuri în alb în care în locul sumei să treacă epitete consumate ca “valoros”, “excepțional”, toate în conturile goale ale grupului de poeți veleitari sau poeți publicați din care face el însuși parte. Being biased is part of the home menu. Singurii care asigură un aer fresh cenaclului Max Blecher sunt invitații străini, care propun, comparativ, ceva “insolit”, avand în vedere relieful plat și argilos cu care ne obișnuieste grupul poeților titulari-amici de pahar și joint. Nu știm sigur dacă domnul K. joacă un teatru prost de PR cultural când sugrumă orice opinie inteligentă la cenaclul său sau dacă într-adevăr laudele ostentative cu care își miruiește amicii deloc excepționali sunt sincere și trăite și nu doar mimate cu fler infantil.

Dar să trecem la Cobalt, ultimul volum al marelui cenaclist cu aer de cuceritor. Am să iau doar un poem, suficient pentru a stabili genele poetului:

Cobalt

Alexandrei

soarele e cobalt când se înalţă din trup şi străluceşte
peste recife
şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază
păsări necunoscute este cobalt
rezistenţa la compromis şi la neputinţă
a fost întotdeauna cobalt
şi frica nocturnă pe care am vrut să
o bat ca pe un animal încăpăţânat
e cobalt
mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat
e cobalt
şi muşchii mei alungiţi şi compacţi asudând
de bucurie şi groază în faţa iubirii
sunt cobalt
şi cutremurarea stinsă şi rafinată pe care poezia
mi-o mai trezeşte

este cobalt
iertarea târzie a mamei este cobalt
cobalt voinţa de a mă împotrivi armelor totalitare ale uitării
frunza căzută pe luciul apei
în care prietenul a crezut că îşi va găsi liniştea
e cobalt
nevoia de tine a fost şi încă este
cobalt
şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat
versuri mângâietoare pe care nu mi le pot
scoate din cap
e cobalt
sunt lumi cu ceruri minuscule şi
sunt lumi fericite în care memoria este speranţă
şi rănile sunt dinainte vindecate
sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni
şi presimţirea lor
e cobalt
şi când îţi voi vorbi din nou despre dragoste
să nu crezi nici un cuvânt
ochii mei de cobalt îţi vor
arăta
în acea zi
totul.

Când Claudiu Komartin aglomerează șiruri de cuvinte pentru a nu spune nimic la suprafața gândului, ne-am putea imagina că există un plan abscons de descifrare și apoi de trăire intimă a poeziei sale. Elementul hermetic nu își găsește însă locul la Claudiu Komartin, poate doar o slabă și rară aluzie livrescă pornită din cartierul său de oameni bătrâni, pe care o lămurește totuși și-un licean incult doar cu ajutorul dicționarului enciclopedic. Deși se vrea obscur, Claudiu K. doar aberează, adică se lasă în voia unui verbiaj dezlânat și dezolant de sărac ca mijloace poetice. Vocabularul cu care lucrează meșterul K. este cel al banalului cotidian, peticit pe ici, pe colo de câte o reverberație intertextuală, iar imaginile sale poetice nu au nici un pic de originalitate. Am putea spune că sunt precum o balerină de 15 ani care încearcă cu aroganță o mișcare complicată, mult peste deprinderile ei tehnice, doar pentru a se împiedica ca un pugilist obosit, gata să zguduie sub el podeaua: ”creierul meu tăbăcit” – unde tăbăcit nu sintetizează nici oboseală și nici epuizarea, ci e doar un cuvânt prost ales, “frica nocturnă” – diurnă ar fi sunat chiar înspăimântător, nu ca în cel mai banal film horror, “animal încăpățânat” – o expresie boantă și stupidă, “armelor totalitare” – sintagmă naivă, de început de drum în ale poeziei, chiar de liceu într-o lucrare la materia istorie, “inocenţa bătrână” – un oximoron dezgustător, ca de azil mucegăit cu bătrâni care au dat în mintea copiilor, “memoria este speranță” – exprimare care nu spune nimic, în care dacă în loc de memoria am pune patria sau amintirea ar suna exact la fel de nereușit și de emfatic, “ceruri minuscule” – un atribut absolut ridicol de mort adăugat lângă clișeul premodern cer.

Din genul acesta de alăturări tălâmbe și opintiri grandilocvente, de repetiții care nu invocă pe nimeni și care nu transmit nimic, din retorisme facile care se termină într-un “totul” complet neimpozant, de versuri căldicele care vibrează cadaveric și răspândesc un aer stătut de baltă, de mare sterilitate în materialul de creație se hrănește tot universul poetic al lui Claudiu Komartin. Univers? Un dulap cu poze prăfuite și ursuleți de pluș cu urzeala și câlții pe dinafară, în care cele mai semnificative obiecte din decor sunt scheletele amicilor săi, la rândul lor poeți care își încheie unii altora șireturile putrezite de versuri în văzul unui auditoriu anemic, rărit și sfârșit.

Paralizia minții din poezia lui Claudiu Komartin mi-aduce aminte de cretonul ponosit din nuvelele de tinerețe despre Dublin ale lui James Joyce. Iar Komartin este pare-se tânăr ca personajele din Dubliners.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Seria Poesis și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

21 de răspunsuri la Poesis VIII: Claudiu ca Kobaltul nu-i ca nimeni altul

  1. anonim zice:

    soarele când se înalţă din trup şi străluceşte
    peste recife
    şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază
    păsări necunoscute
    rezistenţa la compromis şi la neputinţă
    a fost întotdeauna
    şi frica nocturnă pe care am vrut să
    o bat ca pe un animal încăpăţânat
    mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat
    şi muşchii mei alungiţi şi compacţi asudând
    de bucurie şi groază în faţa iubirii
    şi cutremurarea stinsă şi rafinată pe care poezia
    mi-o mai trezeşte
    iertarea târzie a mamei
    voinţa de a mă împotrivi armelor totalitare ale uitării
    frunza căzută pe luciul apei
    în care prietenul a crezut că îşi va găsi liniştea
    nevoia de tine a fost şi încă este
    şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat
    versuri mângâietoare pe care nu mi le pot
    scoate din cap
    sunt lumi cu ceruri minuscule şi
    sunt lumi fericite în care memoria este speranţă
    şi rănile sunt dinainte vindecate
    sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni
    şi presimţirea lor
    şi când îţi voi vorbi din nou despre dragoste
    să nu crezi nici un cuvânt
    ochii mei îţi vor
    arăta
    în acea zi
    totul.

    Nu știu cine este domnul K. și nu cunosc nici alte poezii ale domniei sale, cu excepția celei postate mai sus. Am eliminat ‘cobaltul’ tot din neștiință, la rigoare ne-simțire : aș avea nevoie de un manifest, măcar de o piruetă retorică, pentru a-mi scoate din minte că prin cobalt denumesc un element fizico-chimic căruia îi este stabilit un loc, pe baza numărului atomic, în tabelul lui M.; în fine, ar trebui ca la fiecare rostire a acestui cuvânt să am impresia că se dorește un altceva decât o aducere la cunoștință, inutilă – pentru metalurg – prin neștiițificitatea ei, a existenței cobaltului printre celelalte metale feromagnetice, că se caută o atribuire a unei alte semnificații, ce-mi rămâne ascunsă într-un smog al literelor atât de negru încât sunt nevoit să bănuiesc că nici nu poate fi vorba de așa ceva. De aceea, am scos cobaltul din mina poetică postată. Spun ‘mină’ și de dragul calamburului, dar și pentru că mi se pare că ceea ce am obținut e un talmeș-balmeș de cuvinte alăturate – recte poezie recentă – care se susține mai bine decât haosul inițial. Deși, gândindu-mă mai bine, mina este un negativ (gândiți-vă la celuloid) al minei : ‘extrăgând’ cobaltul, nu de el te folosești – fiind esențial steril -, ci de ceea ce rămâne.
    Nu am cumpărat volumul – nici nu știam de așa ceva până acum zece minute -, însă, ar fi o idee, zău că malițioasă, de a scoate tot ‘cobaltul’ din Cobalt și apoi a vedea ce rămâne. Mai mult, făcând asta, s-ar putea veni în ajutorul autorului, care pare că a rătăcit, cu sau fără voia lui, prea mult printre cuvinte, spunând că dumnealui chiar asta a dorit. Românul s-a născut poet, dar înainte de asta a fost miner – un minunat slogan de PR.

    Un ultim sofism amuzant și răutăcios : cobaltul (ca multe altele) nu poate fi găsit în natură în stare pură (100% Co), cartea de poezii Cobalt a domnului K. face parte din natură (privită ca mediu al vieții, environment, physis etc.), prin urmare nici cartea domnului K. nu poate fi poezie pură.

  2. vicuslusorum zice:

    Nu stiti cine e Komartin? Dupa mintea lui si a coteriei in care activeaza, cel mai talentat tanar poet al Romaniei. Din fericire, Romania nu-l baga prea mult in seama.

  3. Anghel zice:

    Pe mine m-a amuzat cel mai tare referinţa gingaşă la măreţia poeziei înaintaşilor prin aducerea în prim plan, dintre toate capodoperele poeziei româneşti – a prea-cinstitei, lin curgătoarei şi mângâietoarei „Somnoroase păsărele”:
    „…şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat
    versuri mângâietoare pe care nu mi le pot
    scoate din cap…”
    Sau oare se referea la rima aia cu „pe la spate, pe la spate… ” care a fost şi ea greu de scos din cap la vremea ei?

    Asta citind poezia după critica ta, de altfel mai ghirlandată stilistic cu mult decât poezia în sine. Însă recitind poezia în varianta „NEW! cobalt-free©”, şi scuturând din simţuri amintirea condimentatei şi superbei (cu adevărat superbei!) tale critici, nu mi s-a mai părut atât de rizibilă toată înşiruirea de imagini…Ok unele sunt chiar jenibile, aia cu frunza care cade pe lacu unde i s-a înecat tovarăşu:
    „…frunza căzută pe luciul apei
    în care prietenul a crezut că îşi va găsi liniştea…”
    e puţin cam de un film de Hollywood cu Jude Law. Oricui a pierdut pe cineva drag i-ar fi ruşine să-i păteze amintirea înrămând-o într-o astfel de poză de desktop pentru Windows.

    În fine, dacă dăm la o parte din danteluţă poezia are câteva imagini bune, şi îmi place în deosebi sfârşitul anti-luciferic. Deşi clar nu este simţit suficient (imaginea ta cu balerina mi s-a părut foarte la obiect), măcar teza este enunţată cu o gingăşie înduioşător de naivă. Poate că nici n-ar fi mers cu o estetică perfectă. Ai vrea să-l asculţi pe Neil Young interpretat de o orchestră? Ok, ok, ar fi mers o estetică ceva mai sinceră. Apoi, există şi posibilitatea ca poetul să-şi fi codat intenţionat poezia aruncând bolovani penibilioşi de cobalt maro (E maro cobaltu, domnu Anonim? Ce zice acolo la matale pe Wikipedia?) pe ici pe colo, tocmai ca să se împiedice trollii, pardon criticii de ei. În această citire – poate prea-generoasă, poate nu? – pentru mine începe să fie chiar interesant din punct de vedere stilistic. (Poate nu am eu suficientă cultură a poeziei şi nu ştiu că procedeul ăsta, care are şi vre-un nume pe la critici, e deja patentat de alt autor? Dacă e de împrumut, tot e bun că văd c-a funcţionat. Dacă e total accidental, atunci e un accident bucuros şi poate ar trebui explorat mai departe.)

    Şi-mi mai rămâne o întrebare acum. Dacă dăm la o parte danteluţa ta textuală, ce rămâne?

    • vicuslusorum zice:

      Komartin se crede un poet erudit, cu experienta. Cand spui ca iti place imaginea finala pentru naivitatea gingasa, ii jignesti maturitatea estetica.

      Ce ramane, ma intrebi? Pai, cum se vede si de la Komartin, mai nimic.

      • Anghel zice:

        N-am vrut să fiu rău cu întrebarea finală. Ba da, am vrut, dar doar ca să te stârnesc. Ştiu că în spatele muntelui de erudiţie, la care rămân des cu capul pe spate şi gura căscată în admiraţie, se află un spirit larg al contemplaţiei implicate străbătut de emoţie sinceră pentru cel de lângă, aş putea spune chiar un om îngrijorat. Ţi-am citit tabletele (nu ştiu dacă există un gen care să încadreze prozo-eseistica ta) şi câteva din ele m-au atins sincer.

        Deşi, încă de la început, ţi-am citit cu mare desfătare seria Poesis, mă întreb dacă faci bine ce faci tu. Nu văd că ai propune o alternativă; nu pare să fie vreunul care să-ţi placă, pe care să-l critici în mod constructiv, nu să-l lauzi, dar să spui ce lipseşte, ce ţi se pare în plus şi cum ar putea fi mai bine ce face omu. Din asta deduc că cam ăsta e materialul disponibil. Acuma întrebarea mea este tu ce ai vrea? Să stârpeşti poezia asta falimentară care se ţine cu burse bugetare şi laude banale? Bun, dar dacă amărâţii ăştia n-ar mai face pseudo-poezie în română, ar mai face-o cineva? Dacă ăsta e (tot) materialul, n-ai putea oare să contribui în mod critic la ridicarea lui din pretenţios, derizoriu şi căldicel, în loc să stai pe margine şi să arunci cu căcat? E cu siguranţă mult mai uşor să te pişi cu graţie peste tot ce-au scris oamenii ăştia decât să identifici potenţialul şi să cauţi o direcţie în care s-ar putea manifesta.

  4. vicuslusorum zice:

    Offf, stai sa-ti explic. Ideea e asa. Tu ai idee foarte bine ce se intampla la nivel de selectie sociala in Romania. Sau daca nu stii, iti poti imagina. Deosebirea este ca tu ai plecat acum 6 ani, iar eu am ramas pe aici. Nu cred ca in Olanda te asalteaza dezordinea si impostura la tot pasul. Poate mediocritatea cuminte si ascultarea fata de reguli. Aici, chiar si in arta, lucrurile stau invers. Sunt oameni capabili care isi folosesc insusirile pentru a minti, blufa, inventa nebunii. Nimeni nu e mediocru si supus. Poate ticalosi si abili in a manipula. Probabil ca educatia in Romania, de la cea privata pana la cea publica, rezulta in diversiune si eschiva, intr-o risipa de spirit pentru a da impresia ca se face ceva pentru a nu se intampla nimic.

    Seria Poesis este doar tangential legata de poezie. Eu fac aici o detasata critica sociala. Sunt un soi de sociolog fara metoda, dar cu vocatie (cred).

    De fapt, daca te astepti la ceva constructiv din critica mea strict literara, nu vei gasi nimic. Eu le reneg si le neg pretentiile unora de a fi artisti. Sunt doar un nume pe o maculatura publicata la edituri de casa.

    Si poate mi-ai intelege pozitia de pe care ma tin de demolare daca ai vedea ca lovesc in putere, in cei care domina si care acum isi fac un nume din asa ceva. Eu nu-mi aleg adversari slabi social, fara forta simbolica. Komartin si gasca sa sunt aia mici si in crestere care in ultimii zece ani s-au bucurat de atentia si banii unor institutii romanesti platite din bani publici. Au primit burse in afara, au fost laudati prin reviste culturale de vaza pe aici, s-au plimbat pe ici-pe colo si totul cu genul de poezisme ca cea de mai sus. Daca nu ei, atunci cine, zici tu? Oricine. Sau poate cineva omologat de alte persoane decat amicii, cunostintele, prietenii de cenaclu.

    Cred ca aici sunt eu cel mai edificat: sa mergi la un cenaclu in care sa-i urmaresti doua ore cum se scalambie si se omagiaza unul pe altul fara jena, fara bun-simt, in fata unui public aflat in trecere pe acolo. Desi poezia in sine este un domeniu neinteresant pentru marele public, desi locurile de unde sa iti creezi relatii, sa te infiltrezi sunt putine, baietii si fetele cu poezia pe limba se misca smechereste.

    Cum nu sunt poet, nu-i invidiez. Dar ma indigneaza sa vad cum o zona neinteresanta si fara competitie ca arta, cum o bucatica linistita din realitate, unde nu se face „cariera” si nu castigi bani cu lopata, se lasa batjocorita de niste nulitati.

    Si asta intr-o tara cu mari probleme la nivel de educatie, competente si finante. Accept nulitati prin anumite zone de furtisag, sinecuri si prestigiu social, e.g. MAE sau Consiliul Concurentei, dar sa vad cum sistemul se regaseste pana si in poezia unor oameni tineri, carora dinozaurii care tin la functii nu le paseaza nici un os baban, asta, DA, ma obliga sa protestez.

    Ideea ca peste 10 ani cultura de limba romana va fi pe mana acestor nimeni, cel putin la nivel de lirica, ma face sa le arat cine sunt ei de fapt. Poate daca ai vedea doar ce mari valori se cred, ce gigaegouri au, cum put de snobism underground, ai intelege exact ce urmaresc in Seria Poesis, cum am numit-o.

    Dar nu aici ma gasesti cu adevarat pe mine. Aici ma joc doar.

    Ca sa te convingi, iti recomand o cronica la acelasi volum, scrisa de un amic zbanghiu de-al lui Komartin. Sa vezi ce limbi in cur cu „alonja thanatica”, intr-un limbaj arogant si pretentios, ii trage Baghiu amicului Komartin. Zici ca citesti instructiunile la cel mai modern avion Boeing, nu versurile slabe ale lui K. Sa fii atent la diviziunile „generationiste”, de fapt, grupuri de varste apropiate care isi adjudeca pozitii fruntase in economia bunurilor simbolice.

    http://revistacultura.ro/blog/2013/06/claudiu-komartin-cobalt-review-de-stefan-baghiu/

    • Anghel zice:

      Ok, dacă gigaegoul lor barează, precum zici, orice fel de critică constructivă la adresa aceastei găşti care mie mi-e total necunoscută – probabil de-aia şi am naivitatea de a încerca să le iau apărarea – atunci hai să facem un alt cenaclu!

      Artişti sinceri şi umili, uniţi-vă!

  5. Un articol bun. Bun pentru că denotă un tip cultivat, care este la curent cu ce se întâmplă în literatură, dincolo de mituri și meschinele aranjamente ale unui grupuscul stipendiat fără noimă. Bun pentru că are un limbaj spumos și, dincolo de orice este argumentat. Și mie, poemul în cauză mi se pare foarte slab, dar nu știu dacă este reprezentativ pentru volum. Poți fi suspectat că ai ales ceva fără valoare și de aici ai tras concluzii cu rea credință…

    Toate cele bune!

  6. cucu zice:

    vicus, tu nu-ntelegi nimic din poezia tanara, dar pentru asta nu esti tu de vina, uneori natura e cu materialele pe sfarsite.

  7. Cucule, pasăre neagră (în sensul că nu e sură), adică cum ”poezie tânără”? Cum ai defini-o? care sunt atributele ei? adică emanația lirică a unui trup tânăr? :)).

  8. cucu zice:

    L.B. am in vedere argumentul cronologic, poezia tanara= poezia scrisa de autori tineri. Vicuslusorum a spus intr-un post precedent ca dintre autorii in viata nu-i prizeaza decat pe Brumaru si Foarta, de aceea vorbeam de inapetenta sa ptr. autorii mai putin purisani.

  9. ionut c. zice:

    cobalt e spaima preputului in fata ghilotinei numita vagin.

  10. d.p. zice:

    totusi, poezia lui Komartin, aleasa de catre dvs. ( nu am mai citit alta de acest autor) nu se compara cu cele ale lui Dinis si Tupa.
    se vede la Komartin ca macar intuieste cam ce ar putea fi poetic…in vreme ce ceilalti doi sunt cu totul ridicoli.

  11. Robert zice:

    e ciudat să-l critici așa pe Komartin, ca el se vrea foarte ultra marxistosocialist-iubitor de imigranți și politici bruxelloises etc.

    cam sunt de acord cu ce zici pe partea de valoare literară, si pe partea de oameni din cercurile astea (printr-un amic care scrie, am nimerit la doua-trei lecturi de astea „in bar”). cobalt e o carte neinspirată. pe el nu îi cunosc prea bine, dar când l-am văzut mi s-a părut de o aroganță de copil de bani gata (am aflat apoi că și e, tatal lui e militar, au casa pe langa bucuresti, dar o face pe a marxistul, LOL).

    ei se folosesc foarte mult de faza politică (Komartin, Tzupa), le place să fie percepuți ca marxistosocialiști europeniști antifa etc, liceenisme ieftine de astea cu care exagerează. și, sincer, nu mi s-au părut a avea vreo ceva în comun cu stângismul. au stofă de autoritarieni. știu că au aplicat de nenumarate ori tehnici de „daca nu esti cu noi esti impotriva noastra” acolo pe unde au facut ei cartile la festivaluri evenimente etc. ranchiunoși și răzbunători.

    mi s-a părut la scandalul cu USR din 2015 că vor să facă o intelighenție nouă, s-o înlocuiască pe cea a babalâcilor. deși ăștia, tinereii, se erijează în modele de moralitate, dar nicicum nu sunt, LOL)

  12. vicuslusorum zice:

    Komartin marxist? Dar de unde? Astea-s povesti… el o arde postmodern, dar mai are un vagon de lecturi in fata pana sa ajunga sa se cheme marxist… deci nici o sansa… el citeste pe indelete doar plachete… Poetasii astia nu sunt domnule de stanga… iar aia „radicala” e la mile distanta… Radu Vancu e taticul lor ideologic… iar ala e curbat pe arogante elitiste… toti sunt niste arivisti jnapani..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s