Reflecții despre artă

Preludiu

Pe vremuri artistul, atunci când el însuși nu era avut, avea nevoie de protecția unui mecena pentru a supraviețui. În epocile preindustriale, pe când omenirea era încă supusă forțelor naturii și nu vice versa, sculptorul, pictorul sau poetul aparțineau unei categorii superioare a meseriașilor. Când un patrician se lasă cuprins de admirație în fața talentului neobișnuit al artistului, îl curta, îl atrăgea în alaiul său, îi asigura traiul îndestulător pentru ca artistul – acest om deosebit la modul denotativ – să înnobilieze și mai mult însușirile neobișnuite ale bogatului mecena, cel care dorea să-și aurească și sufletul, nu numai statuia ce trona în havuz. Prietenia lui Goethe era poate cea mai mare distincție socială pe care a primit-o vreodată Karl August, Marele Duce de Saxe-Weimar-Eisenach. Iar acele timpuri arată un respect ieșit din comun pentru valoarea materială a celor mai nobili dintre meseriași: pur si simplu, Goethe sau alții asemenea nu pot fi formați în nici o școală și în nici o uzină modernă. Artistul: ce animal ciudat, supremă dovadă a geniului naturii. Dar să nu exagerăm: artiștii se pleacă în fața puterilor lumești ca oricine altcineva, primesc comenzi și se știu că atârnă de bunăvoința unora și altora. Însă artistul din vocație și nu de meserie fandează politicos în fața mărimilor sociale și chiar atunci când mulțumește din inimă o face în felul său distinct. Când înfierează, artistul nu seamănă cu un cârciumar sau un căruțaș. Moștenirea culturală a Europei, varietatea de neegalat a acestui continent de o bogăție genetică uimitoare încă, provine din modul în care stăpânii vremii au cultivat modelul omului de excepție, cel ale cărui însușiri redefinesc câmpul oricăror alte însușiri ce pot fi măsurate.

Când istoria a fost accelerată în fabricile secolelui al XIX-lea, iar, pentru întâia oară, omul de rând a devenit subiectul central al schimbării, artistul și-a pierdut din importanță. De ce ar mai fi fost totuși importantă o ființă în care natura a produs o anomalie când natura ajunsese materia primă a noii civilizații moderne? Natura este doar prelucrată într-un produs finisat din care orice urmă a naturii a fost ștearsă. Între o pădure de blocuri uriașe pe străzi iluminate puternic și o pădure seculară neatinsă de mâna omului, omul modern se regășeste în geometria seacă a primeia. Artistul, produs unic și nu în serie, aparține naturii crude îmblânzite de lecțiile unui meșteșug (pictură, gravură, poezie etc.). Ergo, Goethe se ascunde în subterană, devine un Baudelaire, un Nietzsche, un Kafka, un Proust, în fine, un dușman slab și bolnav al modernității mecanizate. Societatea le reneagă dreptul de a fi altceva decât utili. Sărăcia și inadecvarea sunt răsplata celui născut să fie altfel într-un univers care merge după regula unui “la fel” democratic. Artistul este claustrat în condiția unui revoltat subversiv, fie în universitate, fie în redacția unui ziar, fie într-un laborator în care omul de știință „nebun” inventează viitorul pentru a se răzbuna pe un prezent care nu îl acceptă. Noul mecena va fi statul pentru că plutocrația industriașă și-a pierdut complet considerația pentru lucrările naturii. Sticla, fierul și betonul sunt cumva mai impozante decat natura, depozitul mai justificat decât biserica. Nu chiar cu lentoare, artiștii ajung să fie exilați până și din zona funcționărimii mari și mici de stat, iar operele lor se întunecă de sfârșeală, deprimare, nostalgie și antimodernitate. Numărul lor pare a se împuțina și mai mult. Poeții renunță la poezie, genuri întregi mor, pictura este fracturată perspectivistic, muzica fragmentată drastic, cultura sfârșelii care a cuprins Europa la 1900 este în tandem cu explozia orașului industrializat. Numărul meseriașilor în domeniul artei crește totuși simțitor. Șablonul și regula în era reproducerii mecanice invadează librăriile, pinacotecile, saloanele, sufrageriile, bucătăriile, dormitoarele, spațiile publice. Numele artistului nu mai contează, iar respectul pentru el nu depășește prețuirea pe care o acordăm oricărui prestator de servicii. Cererea pieței capitaliste și fluxul modelor îl reduc la rolul unui meseriaș robotizat, un oarecare artificial care trebuie să devina un vibrator al masselor pentru câțiva ani. Dacă Bach era cândva “maestru”, acum starul mondial este și el un artist: câtă vreme vinde și satisface gusturi, el există. Apoi dispare fiind înlocuit de noul produs, un alt artist. Succesiunea industrializată a artiștilor mecanizați nu ne spune că arta ar fi murit, ci că vechea artă, ca excepție a naturii umane, nu mai are corespondent în societatea oamenilor moderni și omogenizați de pe piața bunurilor de consum. Savanții nu mai cred în știință, iar rădăcinile cunoașterii naturii se îmbolnăvesc de nesiguranță: dacă știința servește fiecarei nevoi și oricărei plăceri a omului comun, atunci este utilă. Puțini își dau seama că nu omul de știință este eroul lumii moderne, ci inventatorul-om de afaceri care deschide calea industriei tehnologizate. Nu Kekule și Planck sunt marii savanți, ci Thomas Edison, ale cărui cunoștințe savante sunt cel puțin îndoielnice. Iar în noul secol până și Edison pare exagerat de inventiv pe lângă noii vânzători de plastice, fier și iluzii.

În joacă

Dar să lăsăm filosofia ex cathedra, destinată să fie un indicator al celor inteligenți și o sperietoare plictisitoare pentru proști, pentru drumul propriu-zis, pe care merg toți, atât proștii, cât și cei cu minte. Nu toate societățile au parcurs etapele de mai sus. Unele au rămas în faza industrializarii până târziu în veacul trecut. Statul a fost pentru o parte a economiei lumii singurul catalizator al modernizării. Din estul Europei până în capătul extrem oriental al Asiei, statul a fost și este parțial agentul industrializării, deci al modernizării. Omul de cultură a devenit un agent al statului. Șablonul și arta-clișeu au pătruns întâi în mase prin educația școlară, apoi s-au perpetuat prin instituțiile statului (teatre, opere, muzee subvenționate de stat zeci de ani la rând), iar respectul societății era rezultatul centrului de comandă al spălării creierelor încă din fragedă pruncie: biroul ministerial.

De când economia-lume sovietică s-a destrămat iremediabil, centrele de comanda s-au diversificat la nivel mondial: acum, marile concerne industriale sunt educatorii omenirii. Educația se cumpără de la magazine sub diferite forme: de la chiloți până la cărțile citite, educatorul te distrează pentru a trăi plăcut și numește asta educația unui consumator modern, unui cetățean al lumii globale. Statul este în continuare hemoragic în timp ce artistul format pe vremea vechiului regim al statului se află în faliment de public.

De aici se trage falsa impresie a educației de stat înalte și cu pretenții de tip sovietic în rândul generațiilor mature spre senectute: nu procedeul de îndoctrinare diferenția cele doua lumi, ci poziția de putere a celui care educa. De o parte un stat arogant, omnipotent și despotic care educă dupa o ierarhie prestabilită a valorii cunoașterii (de aici, înalta calificare a cadrelor cu studii superioare din tot universul-lume sovietic), de cealaltă, un prestator de servicii aflat în competiție cu alții pentru interesul și timpul fiecăruia și care trebuie să te seducă cu mesajul său universal și absolut. De o parte, inteligența care îi satisface social pe cațiva aflați în zona tabloului de comandă, de cealaltă parte, satisfacția inteligentă a socialului drogat si sedat de plăcere.

Astfel arta nu mai aparține nimănui, poate doar câtorva exemplare rătăcite în specie.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

15 răspunsuri la Reflecții despre artă

  1. paul zice:

    „…acest om deosebit la modul denotativ” – acesta este un oximoron?
    „nu procedeul de îndoctrinare diferenția cele doua lumi, ci poziția de putere a celui care educa” – in opinia mea este o teza de o importanta exceptionala, la care subscriu pe deplin. Asta inteleg prin „urmatorul nivel”. Putini inteleg asta dat mult mai putini o accepta. Poate fi un punct de plecare pentru o teza de doctorat de inalt nivel. Mai mult inca, poate fi un punct de plecare pentru un destin cultural. Ati numit una din cele mai importante fisuri ale ideologiei lumii contemporane. Nu cred ca exagerez. Daca veti continua pe acest drum, veti avea nevoie de aliati, asemenea idei ard …

    • vicuslusorum zice:

      „acest om deosebit la modul denotativ”: pentru simtul comun, omul deosebit este cel care o insusire dezvoltat in mod exagerat fata de medie. Deosebit inseamna ori talentat, ori sensibil, ori extrem de bun la o anumita proba sportiva sau materie scolara, ceva ca un om foarte inalt sau foarte scund. In fiecare caz, deosebit primeste sensuri variate, conotatii. Cand am zis denotativ lucrurile sunt clare: artistul nu are un atribuit deosebit, el, prin natura sa, este deosebirea. Nu trebuie sa ii interpretezi o parte care il defineste. El insusi este deosebit.

  2. paul zice:

    Poate ca tendinta despre care vorbiti e si mai vizibila cand il comparam pe Edison (inca un simbol al creativitatii) nu cu Planck, savant contemporan cu el, dar cu Steve Jobs, inventatorul nepereche al tabletei un secol mai tarziu, „Iar în noul secol până și Edison pare exagerat de inventiv pe lângă noii vânzători de plastice, fier și iluzii.” Aveti dreptate, deci!

  3. paul zice:

    Am recitit cu atentie textul dvs. Alternativele finale sunt artificiale si nu corespund decat in aparenta cu principiul enuntat. A explica sistemul educational comunist ca fiind emanatia unei inteligente „care îi satisface social pe cațiva aflați în zona tabloului de comandă” este putin si nedrept. Experienta sovietica nu poate fi trecuta asa usor cu vederea. Nici macar pe terenul educational. La fel, sa privesti scoala capitalista ca „prestator de servicii aflat în competiție cu alții pentru interesul și timpul fiecăruia” e insuficient. In ceea ce priveste arta, ea n-a fost niciodata a nimanui, a fost a puterii, oricum s-ar fi numit ea, cum dealtfel ati aratat chiar dumneavoastra.

    Eu am practicat o vreme avocatura de unul singur si va spun ca artistul e asemenea avocatului traditional: un mercenar care se vinde celui care plateste. Daca are onoare, respecta intelegerea sau se retrage atunci cand nu-si mai poate respecta standardele. Asta e tot. Lumea nu poate trai fara artisti, chestiunea artistica n-are deci legatura nici cu educatia, nici cu ideologia. Si,sa-l vezi pe Mircea Diaconu in Plaut, acum 30 de ani, facea toti banii credeti-ma!

    • vicuslusorum zice:

      Sistemul educational comunist este un furtisag de elita, adica sistemul comunist a folosit infrastructura scolara de tip prusac pentru a crea minti orientate pentru industrie. De aici satisfactia sociala a celor aflati la panoul de comanda in asemenea regimuri.

      Asta am vrut sa spun.

  4. Alex zice:

    Un eseu scris cu talent! Într-adevăr tot acest consumerism a falsificat arta, ce să mai spunem de om care a devenit obiect. Ce credeţi de teoria lui Adorno că tot acest proces de trasformare a fenomenului uman într-o linie de producţie duce la faşcistizare, la totalitarism?

    • vicuslusorum zice:

      Nu am citit Teoria estetica, dar din Minima moralia as deduce ca prin arta fascista Adorno numea doar degradata „arta” moderna, redusa la obiect de consum, ca in eseul lui Benjamin la care fac vag trimitere undeva mai sus. Oricum, Th. Adorno este destul de tenebros si obscur in teoriile sale estetice. E genul de filozof care critica modernitatea fara sa o fi inteles niciodata din interior, deci un ganditor dubios.

  5. paul zice:

    Inteleg ce spuneti. Formatia mea este de inginer, am terminat o facultate tehnica de elita acum multi ani. Intr-adevar, aproape tot ce era mai valoros in resursa umana se indrepta atunci spre inginerie. Dar politehnica e grea, foarte grea, presupune disciplina de tip prusac. Stiu ce spun. Pe de alta parte, a folosi scoala in scopul industrializarii unei economii agrare nu este cea mai rea optiune, asta se vede mai ales in zilele noastre… Ceea ce remarc insa este ca dumneavoastra acceptati ca sistemul educational comunist avea ca motor exigenta industrializarii fie si numai pentru a asigura „satisfactia sociala” a puterii (desi stiu ca nu e chiar asa). Sunt azi voci care spun ca singura sansa a Romaniei este reindustrializarea. Eu cred ca aceasta sansa e iluzorie pentru ca lipseste tocmai puterea despotica care a facut posibila industrializarea tarii in secolul trecut. Eu cred ca tara asta a pierdut un razboi decisiv pentru urmatorii 50 de ani, pana la viitoarea paradigma globala, daca va mai exista una. Cu tot respectul, trebuie sa remarc ca disparitia infrastructurii de tip prusac a recalibrat si conditia artistului, care a revenit la dependenta de patron de care vorbeati la inceputul eseului. Cititi dedicatia de pe frontispiciul Criticii Ratiunii Pure. Cel mai important filosof contemporan se gudura dezinvolt in fata unui inalt functionar prusac…Eu continui sa cred ca, pentru artist, cel mai bun patron e statul iar statul comunist a fost un patron acceptabil pentru majoritatea artistilor. Nu pentru toti, da, dar pentru majoritatea lor! Nu sunt un nostalgic, sunt un contabil fara imaginatie care intocmeste un bilant. In ce va priveste, cred ca traversati o mare eroare judecand experimentul comunist in termenii respectivi.

    • vicuslusorum zice:

      Cred ca cititi printre randuri prea mult si gresit domnule Paul. Eu nu am condamnat nici un experiment comunist. Am spus si repet ca era gandit de mari birocrati ai statului spre satisfactia lor personala, ca un parinte care regleaza viata copilului, fara sa-l intrebe ce-si doreste. Comunismul a fost un parinte prost si iresponsabil totusi, dar nu eram orfani ca acum. Iar comunismul romanesc a fost un parinte despotic, betiv si prost. De aici copilul.

  6. paul zice:

    ceea ce ma uimeste e ca, desi plecati de premise corecte si dispuneti de arsenalul intelectual necesar, esuati brusc in concluzii de circunstanta. Va lipseste curajul?

  7. paul zice:

    „Sistemul educational comunist este un furtisag de elita, adica sistemul comunist a folosit infrastructura scolara de tip prusac pentru a crea minti orientate pentru industrie.”
    „De o parte un stat arogant, omnipotent și despotic care educă dupa o ierarhie prestabilită a valorii cunoașterii (de aici, înalta calificare a cadrelor cu studii superioare din tot universul-lume sovietic),”
    „De aici se trage falsa impresie a educației de stat înalte și cu pretenții de tip sovietic în rândul generațiilor mature spre senectute:”
    „Omul de cultură a devenit un agent al statului.”

    N-am facut decat sa comentez si sa pun in ordine randurile de mai sus. Ce este dincolo de aceste randuri?

  8. paul zice:

    Sau printre ele?

    • vicuslusorum zice:

      Cred ca este clar ce am scris. Reforma sociala, unii ar zice inginerie sociala, de sus in jos pentru a schimba din temelii societatea premoderne. Cu efecte secundare nedorite.

  9. Vicus zice:

    @paul: aveti rabdare pana diseara si veti afla raspunsul la ce ma intrebati.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s