Mecanizarea vieții cotidiene

De fiecare dată când merg în țările bogate ale lumii, observ cu stupefacție un singur, obsesiv, lucru. Cum se poate ca pe o suprafață dată să se afle atâția oameni, atâtea clădiri, atâtea mașini, atâtea magazine, de unde această aglomerație a bunurilor de orice fel? Oriunde întorci capul, totul este realizat de om. Ca și cum această revărsare de bunuri de tot felul nu ar fi deajuns, privesc cu aceeași mirare detalii mărunte: clădirile sunt ca și noi, străzile line și perfect pavate, ansamblul acestei bogății materiale, de cele mai multe ori inestetice dar tot atât de des utile, este populat de mii de oameni, concentrați la tot pasul, care se află într-o perpetuă viteză. Dinamismul activității acestui furnicar de chipuri este un timp uimitor, apoi obositor și, în scurt timp, se pierde într-o monotonie de fundal. Uneori am impresia că oamenii din carne și oase se mișcă cu viteza mărfurilor pe care le vântură prin magazine. Orașele trecutului sunt muzeale, iar zona turistică trăiește exclusiv din turiști, ea fiind un impediment pentru altceva decât turismul. Orașele prezentului sunt doar centre financiare și magazine.

Apoi studiez chipurile. Dacă în țara de unde vin pot asocia aproape oricărei vestimentații, oricărei mașini, oricărui vocabular și chiar oricărei intonații un nivel material (care coincide cu un set de valori apropiat celui material), în noua lume mă simt pierdut, risipit în gândire. Nu pot categorisi, diviza pentru că sunt atâtea de multe alte categorii sociale cu care fie nu sunt obișnuit, fie nu le cunosc. Iar plăcerile și nevoile unei categorii restrânse din locul de unde provin sunt distribuite cu mare larghețe multor cetățeni din lumea dezvoltată material în care mă găsesc, ceea ce, în absența celor care nu le dețin, provoacă reacții psihologice relativ diferite. Mai mult chiar, nimeni nu are conștiința clară a bogăției pe care o deține. Telefoane scumpe, mașini care valorează cât o casă în alte locuri, o infrastructură costisitoare și întreținută la rândul ei cu costuri ridicate sunt realități de la sine înțelese pentru cei mai mulți, care, ca rezultat al acestei conștiințe colective nediscutate, sunt mai puțin interesați să se aprecieze material unii pe alții (egalii nu se măsoară des) și mai mult să se diferențieze prin mode, gusturi, habitudini. Confortul lor este tratat ca o ploaie, ca un copac în parc, ca un nor, doar eu, cel din afară, știu cât de nenaturală este condiția lor.

Totuși, paradoxală este neputința lor de a fi diferiți în materie de gust, stil, maniere, altfel spus, lifestyle. Obișnuit să detectez deosebiri materiale între oameni pe care le traduc și acasă în diferențe de valori morale și în cutume, aici sunt paralizat de despotismul asemănării, care se traduce într-o și mai accentuată uniformizare a ideilor, a plăcerilor, a dorințelor.

Nu îmi vine încă să cred, dar așa este: cei care se îmbracă similar și mănâncă la fel ajung să fie în concepții, practici și morală la fel.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Mecanizarea vieții cotidiene

  1. laurapanait zice:

    Ce-ar fi sa va concentrati atentia asupra particularului, asupra specimenului deosebit… Pe cine intereseaza gloata si observatiile asupra ei? Incapacitatea asta de a observa individualul e un necaz socialist! Si ce pacat! Pentru ca oamenii exista si sunt teribil de interesanti

  2. Ion Fiul Ploii zice:

    în text, e „aceeași mirare”

  3. vicuslusorum zice:

    Domnisoara Laura, nu are rost. Eu caut individualiti, nu indivizi.

  4. Alex zice:

    Foarte bună constatare care, de altfel, nu poate fi percepută decât de un outsider. În toate există un spirit al vremii, de pildă, şi pe timpul romanilor oraşele erau structurate cam peste tot în imperiu la fel, dar astăzi se vede cel mai bine. Postarea dumneavoastră mi-a amintit de textul lui Georg Simmel, deosebit de perspicace Die Großstädte und das Geistesleben, în traducerea engleză se numeşte the Metropolis and the mental Life.

  5. vicuslusorum zice:

    Pe Georg Simmel nu l-am citit, iar cele doua lucrari imi sunt necunoscute. In schimb, istoria oraselor Europei scrisa de Hohenberg si Lynn este o sursa de inspiratie.

  6. Marius zice:

    „Nu îmi vine încă să cred, dar așa este: cei care se îmbracă similar și mănâncă la fel ajung să fie în concepții, practici și morală la fel.”

    Daca toti suntem imbracati in blugi si tricou si ne plac hamburgarii, inseamna ca avem toti aceleasi conceptii, practici si morala? Eu nu prea cred.

    Citeste cartea Mireasma trandafirilor salbatici, de Sorina Popescu, in care se vorbeste despre o romanca stabilita in Anglia, si care se indragosteste de un conte englez. Crezi ca s-a transformat peste noapte precum Cenusareasa?

    Cartea o poti procura de pe linkul de mai jos, daca esti interesat sa o citesti
    http://www.librarie.net/carti/189247/Mireasma-trandafirilor-salbatici

    • Anghel zice:

      Vai, o româncă care se îndrăgosteşte de un prinţ străin! Numai citind titlul şi mi se şi umple burta cu fluturaşi… nu, alarmă falsă, era doar o râgâitură. Nea Vicky, dacă-ţi iei cartea, te rog eu frumos, ia-mi şi mie un exemplar şi-ţi dau eu banii când mai trec prin ţară.

      • Ady zice:

        Vai, dar ai citit cartea Mireasma trandafirilor salbatici? Vezi ca nu o poate „digera” oricine, si n-are nici „sirop” in ea ca sa ti se faca greata.
        Deh, ce sa-i faci daca nu se vorbeste in ea despre saorme si hamburgari, ca doar nu e carte de bucate :)))

    • Anghel zice:

      Nu, stai! M-am răzgândit. O să-mi păstrez banii pentru o şaormă.

      • Ady zice:

        Anghele, vezi sa nu ti se traga de la saorme, sa nu dai in obezitate. Hai, trupul ca trupul, dar cu sufletul ce faci? Il bagi la regim de austeritate, nema carti, nema cultura? Pai nu-i pacat?

  7. anonim zice:

    Variații asupra ultimului paragraf :

    Haina face sau nu pe om? După cum răspunzi la întrebarea asta accepți sau nu că atunci când intri în non-spațiul lui McDonald ești în fața supremei realizării a egalității zbierate în „89, ‘789 pentru omul modern, dar mai ales ‘989 pentru român, asta că tot murim de egalitate peste câteva zile. În principiu, McPuișorul are același gust și pentru inginer, și pentru teolog, și pentru asistat social, cel de „i’m lovin’ it”, bineînțeles.
    Aș spune, însă, că ieșirea din paradoxul cauzat de cele două proverbe antinomice nu poate fi realizată nici printr-o dialectică care să scoată, oarecum magic, sinteza [nu contează x, ci y, nu părul, ci gândirea], nici printr-o scindare a noțiunilor solidare după modelul blagian [‘haina face pe om’ ar fi cutuma valabilă în comportamentul social impersonal, când ‘organul’ îți dă o amendă; iar ‘haina nu face pe om’ ar trebui să fie validă în ceea ce ține de relații inter-personale, când returnezi sau nu un obiect împrumutat de la un prieten].
    E poate de bună amintire figura lui Diogene care-și căuta cu ajutorul unui felinar, ziua, un om.
    De ce, în fond, toate cursurile și site-urile de ‘dezvoltare personală’ nu sunt decât simptomele lipsei de identitate? De ce ‘a-ți clădi o personalitate’ prin decret e ceva eșuat din început? De ce ‘nu știu cine sunt/ ce caut pe pământ’ sunt versuri de taraftv și nu o amărăciune pe care să o trăim la dimensiunea proprie?
    Indiferent dacă ceea ce cauți e individualitate, personalitate, persoană, indiferent dacă instrumentarul folosit face parte din arealul sociologiei sau al micro-opticii, e totuși important, gândesc, de observat că nu interesantul creează excepționalul, că excentricul e mai mult descentrat decât relevant, valoros în sine. Mugetul nu e poezie, și nici vaca care-și rumegă iarba în tăcere. Nici în postura mulțimilor coreene înghetațe în uniformă, nici în TommorrowLand-ul [theme parkul de la Disney sau festivalul de muzică electronică, după gusturi] atât de pestriț, înglobați în uniforma diversității, nu afli diferitul care să-i dea omului unicitatea, sau care măcar să-i steargă puțin din caracterul de interschimbabil.
    Se prea poate să fiu om și tot ce-i omenesc să-mi fie cunoscut, dar nu știu ce mă face om – ca morală de fabulă pesimistă.

  8. Anghel zice:

    Trebuie să-ți spun o povestioară care, zic eu, e în legătură cu problema ta de a percepe și taxonomiza șabloanele sociale din alte țări. Te asigur că aceste șabloane există și au variațiunile lor, chiar dacă distincțiile sunt mai fine sau manifestate în alte dimensiuni decât la poporul nostru. Totodată cred că în „despotismul asemănării” tu ai intuit o trăsătură, sau măcar o tendință, în genere validă a popoarelor „civilizate”.

    E vorba despre o poveste pe care am auzit-o și eu, la rândul meu, din gura unui amic neamț, student, și el la un pic de cercetare economică în Olanda. Omul mi-a povestit-o că venise vorba în discuția noastră despre cocălăreală. I-am zis un pic despre cum se tripează românii pe linia asta care-i la modă acum „io am trei dinalea, tu n-ai nici măcar una, băi săreacule!”. (Zic că e la modă acum, doar așa ca să fac pe mâhnitul, dar știu că materialismul de cocalar a fost la modă din vechime și va și la modă de-acum și pururea și-n vecii vecilor.) Să trecem totuși la povestea asta despre cocălăreală la german. Da, există și la ei cocălăreală pentru că și la ei, se pare, unii sunt mai egali ca alții și le cam place să se compare.

    Tipul zicea că s-a dus la ski iarna trecută într-o stațiune din Germania, să-i zicem Cocaberg, un Predeal al lor. Ca și în stațiunile de ski de pe la noi, în Cocaberg se întâlnește un oarece spectru de clase sociale: de la clasa de mijloc până la fiii de directoraș de multinațională și patronaș de întreprindere care au cu ce să se dea mari, dar nu suficient cât să se ducă mereu la un tur de powder în Aspen. (Și-apoi cu cât te duci mai sus, cu atât e mai greu să găsești sărăcanii printre care să te dai mare cu ce ai.) Și zice băiatu ăsta că-ntr-o seară s-a dus cu niște prieteni la discoteca unui hotel mai bengos de pe-acolo. Berea era destul de scumpuță – dar în vest berea e mereu atroce de scumpă -, muzica era ridicolă evident. În fine, după ce s-a bâțâit și el p-acolo un pic, a remarcat că un grup de băjeți din discotecă, care se autoproclamaseră în prealabil sufletul petrecerii, au comandat o sticlă de champagne ridicol de mare. Sticla le-a fost adusă dar ei au protestat vehement făcând gesturi ample cu mâna până când sticla a fost retrasă și reintrodusă în ringul de dans într-o cădiță cu ghiață și însoțit de… o sabie ninja. Da, Vicky dragă, o sabie ninja! Și cu sabia asta ninja, cocalarul șef a încercat să deschidă sticla zburând cu finețe dopul. Evident că n-a nimerit, ci a spart gâtul sticlei, dar fie, s-a considerat că momentul a fost suficient de festiv și-așa. Distracția a continuat.

    Amicul meu, a rămas puțin șocat de ce i-a fost dat să vadă: nu știa de fița asta. Ajuns acasă după excursie a căutat pe internet să-și răspundă la o întrebare care îl chinuia în continuare după spectacol: ”Cât costă să faci praf cu sabia o sticlă de șampanie ridicol de mare în public”. Dacă-mi amintesc corect, răspunsul e cam în jur de 2,000 de euro. Ce-a mai aflat omul când a intrat pe site-ul hotelului este că aia nu era cea mai scumpă sticlă, era doar a doua. Aveau și una mai mare, la numai 6,000 de euro pe care ți-o aduceau la cerere să o deschizi cu o crosă de golf. Și încă ceva, aceste produse se pare că sunt disponibile în mai multe discoteci germane.

    Și aici ne întoarcem la despotismul asemănării. Ce mă fascinează cel mai tare în toată povestea de mai sus este faptul că nemții au fost în stare să conceapă, să standadizeze și să marketingheze acest produs: fițe proaste pentru bogătani neciopliți. E evident că avem de-a face cu un produs care a fost gândit de o echipă de product designeri, a trecut prin screening-uri și a fost apoi distribuit la punctele cele mai probabile de vânzare.

    Poate dacă la noi vezi mai multă variație în șabloane, este doar pentru că nu s-a intrat strategic pe piața lor la nivelul ăsta, încă.

    • vicuslusorum zice:

      E o diferenta: la noi cocalarii isi fabrica propria cocalareala, ea este endogena, nu exogena. Ei nu sunt alienati de produsul muncii lor: ei sunt chiar munca lor. Piata le stimuleaza nevoile, nu le intampina cu solutii tembele, gen sabia ninja care taie sampania.

      O pun pe seama subdezvoltarii pietei la noi.

      Oricum, de aceea ma pis eu pe democratie in capitalism: capitalismul se poate acomoda cu toate sistemele politice, cata vreme au doar o portie din economie.

      Ceea ce ma calca pe bec la dobitocii de occidentali, fata de noi, amaratii Europei, vine din idiotenia diferentelor dintre ei. Bai, te-ai astepta ca la veniturile lor sa aiba mai multa imaginatie cand se diferentiaza unii de altii. Da’ de unda: romanul e mult mai smecher la acest capitol. Pe ce taran din vest il vezi cu masina decapotabila, ghiulul de aur la mana, sepci a la Dr. Dre, tatuaje realmente fioroase pe brat, tigania in boxe si figura de criminal, proxenet, traficant de droguri pe fata? Cred ca s-ar caca pe ei olandezii la asemenea aratare. Daca as fi politai i-as opri pe astia doar ca sa ii legitimez. Nu numai ca au mutre dubioase, dar se chinuie strasnic sa para asa.

      De aceea spun ca piata ii muleaza ca pe o bucata de plastina pe occidentali. Ideea este sa fie pe viata sedati. Papica, somn, futai tembel (cu si fara sentimente, meniul e oricum prestabilit la gramaj), iarasi munca, papica, somn, futai, ca niste robotei. Sa o vad pe una pe strada care arata ca o mega muista, din aia care e gata sa ia un pumn in bot de la cocalarul cu decapotabila de mai sus.

      Eu nu zic ca lucrurile sunt mai bune aici. Nu sunt: primitivismul e intact.

      Dar sa vad maimutica occidentala cum da cu sabia in sticla ca ditamai goriloiu pe 2000 de euro, imi vine sa vars. Da-o-n ma-sa: gorila de Romania cumpara 5 sticle de 300 de euro fiecare si le varsa in capul gagicii lui in pielea goala si ii da si-o palma zdravana peste cur la final, ceea ce e chiar al dracului de original in comuna primitiva.

      La vesticii ai impresia ca trebuie sa mearga la cursuri speciale, poate chiar au nevoie de un personal trainer, ca sa urle, sa bata, sa scuipe, sa fie intolerant, crud, bestial, fioros si de temut. Si cand le ies toate astea, platesc bonul fericiti. Niste idioti.

      Dar, oricum, orice act de salbaticie este pentru mine o oribilitate.

      Mai tragic este ca vestul a uitat sa propuna modele umane: gentleman-ul si lady-ul de acum un secol si ceva s-au dus pe pustie. As vrea sa observ germani distinsi, rafinati, cu mult bun gust, cultivati, cu o expresie eleganta, sobri, originali, profunzi si superiori ca persoane. Si nu doi mosi obositi care au fost astfel educati acum 60 de ani. Nu, germani de rand. Pe naiba, vad niste cretini acolo ca si aici.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s