Fețe vechi și mutre noi

in-intimitatea-secolului-19_1_fullsize

Acum câțiva ani Ioana Pârvulescu, profesoară universitară la Facultatea de Litere a Universității București, scotea o carte paseistă care se cheamă În intimitatea secolului al XIX-lea, un soi de istorie anecdotică a cotidianului românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Intenția expresă a cărții este aceea de a aduce la viață chipuri de mult apuse pentru a ne sugera că burghezii de atunci ne sunt contemporani. De la bomboanele pe care le consumau pe la seratele selecte până la banalele adultere pe care unii și alții le comiteau Ioana Părvulescu redă parfumul unei epoci. Impresia generală este de normalitate și trai bun în Vechiul Regat.

Cu siguranță că doamna Ioana Pârvelescu este o impecabilă culegătoare de detalii care redau Zeitgeistul, dar pe cât de pricepută este ca literată, pe atât de deficitară (din naivitate și bună-creștere) este atunci când descrie contextul social. Vechiul Regat, așa cum îl redau istorici profesioniști precum Keith Hitchins sau Bogdan Murgescu, era departe de a fi o țară de orașe cu trai burghez liniștit.

Doamna Pârvulescu face indirect o pledoarie pentru elitism și cultură în volumul dumneaei, ceea ce ne poate mișca emoțional, dar nu ne poate convinge rațional.

De aceea, ne simțim obligați, din sinceră iubire pentru adevăr, să restabilim o epocă reală și dureros de vie, ca multe altele, desigur. Categoria socială care deținea controlul economic al societății românești în perioada 1866-1914 era cea a boierilor mari moșieri. Jumătate din capacitatea agricolă a Regatului României se găsea pe mâinile lor, câteva sute de familii. Nu-i de mirare că această elită economică asigura totodată elita politică având în vedere că votul era plătit (vot cenzitar pentru bărbați) și nu democratic, cum s-a întâmplat peste tot în lumea occidentală dupa 1914. Parlamentarul român de atunci era un om avut, educat în Franța, Germania sau Imperiul Austro-Ungar, care vorbea aproape nativ franceza sau germana (rareori să le știe pe amândouă fluent) și care ducea o viață occidentală. Erau familii care-și făceau vilegiatura în Aix-en-Provence și care cunoșteau mai bine străzile Vienei decât pe propria lor moșie, de regulă administrată de un vechil.

România era o țară condusă de o aristocrație agricolă. Dacă țăranii români, clasa cea mai numeroasă din Romănia (peste 80%) ar fi fost negri, atunci Sudul sclavagist al Statelor Unite ale Americii dinainte de 1865 semăna la centimă cu România de până la 1914.

Nimeni nu le neagă buna creștere boierilor. Erau oameni foarte bine educați chiar și pentru țările occidentale. Un moșier ca P. P. Carp, politician conservator de mare răsunet în epocă, era în mod evident un aristocrat pur pe lângă burghezia mijlocie engleză sau franceză a perioadei. Nimeni nu contestă meritele elitei aristocratice, francmasonă, care a fondat statul român și a asigurat perpetuarea modernă a națiunii române.

Dar priviți ca reformatori economici ai Vechii Românii, elita liberală sau conservatoare (care era compusă tot din boieri latifundiari), ambele tabere au repurtat un eșec care a ținut societatea pe loc până la 1945. Educația pe care au primit-o în Franța și Germania vremurilor era una orientată pe păstrarea intactă a status quo-ului. Nici unul nu a venit cu viziuni economice reformatoare din luminatul Occident, când Germania era o țară condusă de junkerii prusaci (un bastion al reacțiunii înainte și după 1871, dar colosali industriași după 1880) și Franța de retrogradul Napoleon al III-lea. Nu-i vina boierului român că a avut asemenea exemple în tinerețea sa, dar nici nu putem să le trecem cu vederea.

Două reproșuri li se pot aduce boierilor români: unul este acela că au menținut raporturi economice neofeudale cu țăranii de pe moșiile lor (prefixul neo- se datorează pieței capitaliste vestice în care boierii români își derulau schimburile comerciale) și nu s-au trasformat, pe modelul britanic din secolul al XVIII-lea, în fermieri capitaliști. Practic, moșierul român își extrăgea renta anuală de la vechilul său, de regulă corupt, și apoi se ducea în Occident să-și cheltuie banii. El nu era un administator capitalist și nu urmărea creșterea exponențială a productivității. Absența celor mai moderne tehnologii de pe moșiile boierimii românești era o realitate. Acumulările de capital erau ca și inexistente. De unde (re)investiții? Țărănimea românească nu se proletariza nicicum, iar orașele nu puteau absorbi șomerii de pe marile proprietăți agricole pentru că moșia stagnase în neofeudalism, într-o new serfdom sau, cum spunea Dobrogeanu-Gherea, o neoiobăgie. De unde viață urbană dinamică? Populația, care s-a dublat până la 1900, era ca densitate pe kilometru pătrat sub media statelor vest-europene, semn că demografic nu eram pregătiți pentru un mare salt industrial.

Astfel, doamnă Ioana Pârvulescu, se poate vorbi de o elită care copia ca lifestyle, doar în cultură, Occidentul apusean în timp ce economic elitele erau foarte slab capitaliste, atât legal, cât și economic.

Al doilea reproș care i se poate cu justețe aduce boierimii românești este cel legat de patologica noastră burghezie. Burghezia română autentică, adică pătura negustorilor, comercianților și marilor capitaliști, era compusă din alogeni. Evreii asigurau jumătate din populația urbană a Moldovei la 1900 (oare nu a scris Andrei Oișteanu o carte despre mentalitatea românului legată de evrei?). Sașii, șvabii și maghiarii procedau la fel în orașele Transilvaniei. Dobrogea, căpătată dupa 1877, nici nu avea majoritatea populației de origine română. Realist vorbind, regatul României nu avea burghezie românească până la 1914. Prin faptul că boierimea nu dezvolta capitalismul pe moșiile personale, surplusul de populație românească, care ar fi trebuit să facă pasul la oraș, nu exista. De aici, caracterul neromânesc al orașelor mici și mari din Vechiul Regat.

Dar profesorii, avocații, doctorii patriei, nu erau și ei burghezi? Da, cu siguranță. Cei mai mulți doctori și farmaciști erau totuși evrei. Români găseai însă cu ghiotura în administrația statului. Burghezia românească era doar funcționărimea coruptă, incultă și xenofobă care se adăpa din bugetul statului, colectat de la țărănime. Eu îi recomand eruditei Ioana Pârvulescu să recitească discursurile parlamentare ale unor Titu Maiorescu și P. P. Carp în chestiunea reformei agrare (o mare greșeală capitalistă: ideea de a împropietări pe țărani cu pământul statului însemna risipirea posibilității dezvoltării marilor ferme industriale din viitor și continuarea stagnării economice prin diviziunea micilor proprietăți date ca moștenire – deși, istoric vorbind, micii proprietari agricoli își înstrăinau prin vânzare pămînturile, care tot la marii proprietari ajungeau -, în timp ce expulzarea lor de pe marile proprietăți ar fi dus la creșterea populației urbane, chiar dacă ar provocat mari conflicte sociale, poate chiar un război civil) și gazetăria lui Mihai Eminescu din Timpul de până la 1883. O clasă de mijloc alcătuită din bugetari nu a fost, nu este și nu va fi niciodată pătura productivă a societății. Îngrozitoarea și bolnava funcționărime a României de la 1866 la 1914 este cauzată de incapacitatea de a gândi capitalist a boierului rentier român.

Ceea ce doamna Ioana Pârvulescu nu vrea să știe este cât de vinovați sunt orășenii din În intimitatea secolului al XIX-lea pentru înapoierea civilizațională și economică a României moderne, cei care trăiau pe orbita capitalismului european și niciodată în centrul său.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Fețe vechi și mutre noi

  1. anonim zice:

    I.P. spune chiar de la început : „Eseul acesta, aflat la mijloc între roman și document, se uită cu jind spre roman.”. Doar că nu e chiar un eseu și nu e chiar la ”mijloc între”, jinduirea implinindu-se, parcă, dintru început. Aș spune că gaura iepurelui e de găsit în dorința de călătorie în timp [“Să ne întoarcem în trecut : va fi un proges!”, Verdi – e motto-ul capitolului 1] și în virtuala întâlnire imaginată între tânărul obosit al secolului nostru și bâtrănul vivace al secolului 19 – întâlnirea, posibilă în imaginar, fiind un joc de idei steril euristic datorită chiar prea strictei încadraturi tipologice à la La Bruyere. Eroare, parțial nevinovată și greu de controlat, de care sunteți și dumneavoastră vinovat câteodată. E mult mai ispititor să sculptezi până la piele ca Michelangelo, decât să lași ceva nespus, în fum, ca Leonardo.
    Dar chiar și așa, intrarăm în gaura iepurelului, fără a da însă de o logică ne-aristotelică, ci mai mult, dacă suportă comparația, de varianta livrescă a unui film de Wes Anderson. Și ar fi fost excelent dacă autoarea se oprea la asta. La acele ”detalii care redau Zeitgeistul”, care fac din secolul 19 ”o altă planetă”. Poate ar fi fost mai bine dacă în loc de “intimitatea secolului” ni se propunea ceea ce reușește cartea să fie : “o (personală) imagine a”. Fiindcă nu e o carte în care să găsești „ideea de a împropietări pe țărani cu pământul statului însemna risipirea posibilitatea marilor ferme industriale din viitor și continuarea stagnării economice prin diviziunea micilor proprietăți date ca moștenire” [formidabilă idee, provine de la Maiorescu, de la Carp sau de la dumneavoastră?], ci – revin la o alegorie cinematografica – o carte care împarte ecranul imaginației în două, în dreapta trecutul, în stânga prezentul, iar în centru cititorul, ignorând incongruenta planurilor sau imposibilitatea de a vedea/ imagina/ re-trăi trecutul “așa cum a fost” – ce ironie că dorința de a reprezenta trecutul “wie es eigentlich gewesen” aparține tot secolului 19.

    PS : Mi-a plăcut că ați fost, parcă, mai puțin încrâncenat în articolul ăsta. Maxilarul încordat e bun în meciurile de box și când mergi noaptea pe stradă în România, nu în scriitură. Cuvântul care mușcă fără a ataca partea cangrenoasă e la fel de bun precum cel rostit prea târziu : deloc.

  2. vicuslusroum zice:

    @anonim: Multumesc de comentariu. Instructiv!

    Evident ca gandesc adesea maniheist, sunt un intelect in formare, trebuie sa inteleg clar, ca sub lumina soarelui, si cu timpului vor veni si nuantele.

    Ioana Parvulescu chiar are o miza ideologica in cartea asta: aceea ca intelectualii de dreapta se pot revendica din lumea buna a vechii Romanii monarhice. Paseismul ei este unul anticontemporan oarecum (poti fi paseist fara sa urasti contemporaneitatea): iata valorile, iata gloria, iata traditia noastra! Si ne livreaza o carte iscusit scrisa si frumoasa, dar superficiala si sentimentala.

    Nu stiu de ce nimeni nu i-a atras pana acum atentia doamnei I.P. in legatura cu proastele romane pe care le tot scrie. Nu are nici urma de talent ca romanciera, dar se incapataneza sa teasa intrigi naive.

    Idee „formidabila” cu care ma gratulati imi apartine in intregime: este rezultatul lecturii unei carti despre Gherea, filtrat prin lecturile mele marxiste.

  3. anonim zice:

    În unele viziuni, lumina ascunde mai mult decât întunericul. Suficient să vezi în ce blocaj (aporie e prea mult spus, aici fiind vorba de o gripare a unui mecanism) a dus dorința după „clar și distinct” la fenomenologul Husserl și la cei care i-au urmat.
    „Formidabilă” fiindcă pune ‘în formă’. Glumesc, dar e o idee grozavă. Mă gândesc la asociațiile de ferme organizate astfel în Franța, și care sunt cu mult mai multe decât brava noastră insulă a Brăilei, monopolizată și, nu rareori, supraevaluată.

  4. vicuslusroum zice:

    Agricultura cu 3-4% din populatia activa a Frantei inseamna mari ferme industriale, prinse in asociatii de mari fermieri, care produc recorduri mondiale la hectar. Deja vorbim de industrie acolo.

    La noi, procesul e vai de capul lui, dar exista, pe ici-pe colo. Dar la francezi inca de acum o suta de ani agricultura se industrializa (e adevarat, lent pe langa americani). O preconditie legala este aceea ca ferma sa fie uriasa si in proprietatea unor cateva persoane sau uneia singura. E vorba de celebrul enclosure system din secolul al XVIII-lea in Anglia.

    https://en.wikipedia.org/wiki/Enclosure

  5. anonim zice:

    Nu știam de acest ‘enclosure system’, deși îl lăudați de celebru. Sau poate nu frecventez eu celebrități. Oricum gândul meu nu țintea la o scară așa de mare pe cât arată sumarul articol wiki.

  6. vicuslusroum zice:

    E o adevarata literatura pe asa ceva. Iata si o versiune romaneasca de acum o suta de ani: http://ro.wikisource.org/wiki/Neoiob%C4%83gia:Institu%C8%9Biile_liberalo-burgheze_%C3%AEn_%C8%9Bara_noastr%C4%83

    Iata un pasaj:

    „Proprietarii de iobagi se prefăceau deci în mari proprietari de pământ, pământul se prefăcea în capital, iar foștii clăcași în mare parte în salariați, cărora li s-ar fi adăugat și acei dintre împroprietăriți care, neputând rezista ca mici proprietari, s-ar fi proletarizat.

    Așadar, am fi avut o stare de lucruri ca în unele țări occidentale: de o parte mari proprietari capitaliști, căptușiți de o proprietate mijlocie și mică, adică o mare și mică burghezime rurală, iară pe de altă parte salariații, vânzători ai forței lor de a munci.

    Proprietarii mari, având în fața lor pe salariați — numai brațe de muncă (cei care ar mai fi avut ceva vite și instrumente de muncă ar fi fost nevoiți să le vândă) —, s-ar fi văzut siliți să-și muncească singuri moșiile cu inventarul lor: vite, pluguri, acareturi, mașini agricole, acestea din urmă primitive la început, perfecționate mai târziu. Aceia dintre marii proprietari care n-ar fi putut să se adapteze la noile condiții de viață economică ar fi fost siliți să-și vândă moșiile ori să le arendeze pe termene foarte lungi la capitaliști-arendași, pentru ca aceștia să bage capital în pământ, instrumente, acareturi etc.

    Pe măsură ce s-ar fi lărgit piața de desfacere — prin dezvoltarea comunicațiilor și înmulțirea populației — s-ar fi lărgit și întinderile cultivabile, și felul perfecționat de cultură ca și în alte țări burgheze. Întreaga viață materială a națiunii s-ar fi bazat pe această producție, ea fiind aproape unica sursă de trai pentru întreaga națiune cu toate organele și clasele ei.

    Statul ar fi fost mai ales o emanație a acestor clase producătoare — proprietatea mare, căptușită de cea mijlocie și mică — și ar fi protejat și apărat din toate puterile această formă de organizare a producerii.

    Tonul în stat fiind dat de burghezimea rurală, întreaga viață politică, culturală etc. a statului s-ar fi dezvoltat și modelat în conformitate cu caracterul claselor dominante; instituțiile politico-sociale (având la baza lor o viață economică franc capitalisto-burgheză) ar fi fost, bineînțeles, cele liberalo-burgheze, cu tendința pronunțată de a favoriza clasele marii burghezimi, în special clasa marilor proprietari de pământ.

    Și pe aceste baze statul român ar fi urmat să se dezvolte într-un stat industrial, capitalisto-burghez.”

  7. anonim zice:

    Am citit acum link-ul dat de dumneavoastră. Nu m-am uitat niciodată pe textele lui D.-G., nu m-a interesat, dar ce forță a expresiei, ‘formidabil’.
    Ca să revin la articolul inițial, e de înțeles de ce doamna P. ar putea crede că un bătrân de acum un secol ar fi mai tânar decât un postpuber de azi. Doar că.. E drept că nu se mai poate crede astăzi cu acel joie d’etre care survine din textul lui Gherea, din spiritul secolului 19 [progres, viitor luminos etc], cum e drept că, după toate probabilitățile, ne îndreptăm spre o e-barbarie prin abundența informației și că spiritul postmodern e unul al blazării, doar că – citându-l pe soirs – „experimentul comunist european va deveni, în 50 de ani, cel mai interesant lucru petrecut vreodată în lume” și, în fine, întreaga postare din 28 iunie care te face să te gândești la o definiție a omului ca ‘animal mereu tânăr’. E loc în om pentru o mare credință. Mai mare curiozitatea în ce-o va investi.
    Îmi cer scuze pentru nota divagatorie.

  8. paul zice:

    Imi place semetia dumneavoastra! in al doilea rand, textele dvs. dovedesc ca pana la urma ati gasit o cale. Exista deja o tema. N-o veti putea epuiza intr-o singura carte, ceea ce e foarte bine.

  9. vissurix zice:

    nu am citit cartea si nu ma pronunt. Nevasta-mea a citit 2 romane ale d-nei Parvulescu, cu niste nume din zilele saptamanii (Viitorul incepe vineri si Viata incepe luni?!) si a fost incantata. Eu am inceput unul din ele dar l-am abandonat. Era frumos scris, o fresca a interbelicului romanesc. Despre lumea interbelica ai dreptate: e o fictiune in fond, un fel de epoca de aur pentru unii (de dreapta), o lume mizerabila post-feudala si pre-industriala pentru unii (de stranga) de unde s-a nascut comunismul ca viermii din branza morarului lui Ginsburg.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s