Sofisme

Europa-bei-nacht_1-1024x768

Acum o sută de ani, dacă ai fi urmat cursurile unei universități din Europa, indiferent de facultate și de specialitatea pe care o alegeai, era peste putință ca absolventul obișnuit, pe lângă specializarea propriu-zisă, să nu urmeze o serie de cursuri aparent inutile, de regulă umaniste. Ideea centrală era aceea de a oferi o câtimă de educație clasică chiar și unui inginer sau fizician. Era obligatoriu ca absolventul de studii superioare, care ar fi urmat să acceadă la o poziție socială de elită (pentru că procentajul studenților era mic la nivel social, în mare parte pe considerente materiale), trebuia să știe câte ceva despre modelele culturale, chiar dacă retușate, ale civilizației europene. Fiind eurocentrici, europenii educați împărtășeau o zestre comună de excelență spirituală. Germania, care la 1900 avea cele mai bune universități din întreaga lume (și probabil, având în vedere exodul de germani evrei în Statele Unite după 1933, tot germanii au inventat excelența academică în orice disciplină și pe continentul american), este în istoria științelor moderne vârful prin definiție al cunoașterii științifice. De curând a apărut o carte scrisă de un istoric englez talentat, Peter Watson, care se cheamă, nu întâmplător, The German Genius: Europe’s Third Renaissance, the Second Scientific Revolution and the Twentieth Century. Deși nu absolutizez poziția cărții lui Watson, cred că titlul vorbește de la sine.

Ce vreau să rețineți pentru ce urmează este exact zona de confluență umanistă dintre specializări. Un inginer german, un fizician englez sau un chirurg austro-ungar puteau, nu mai de mult decât acum un secol, să se întâlnească pentru prima oara în viața lor la terasă și, în toiul dialogului (poate) banal, să trimită la un vers din Iliada și Odiseea, să citeze o vorbă de duh din La Rochefoucauld sau să facă aluzii la un personaj din opera lui Shakespeare pentru a identifica un defect de caracter al unui om real fără ca vreunul dintre cei de la masă să se simtă prost, de parcă s-ar fi aflat în compania unor snobi sau unor capete cu peruci. Era ceva firesc ca un economist precum Werner Sombart să dețină o cultură umanistă la același nivel cu Max Planck, deși vorbim de un economist și un fizician până la urmă. Era imposibil ca acele 10 nume de autori clasici europeni să nu lase urme, chiar dacă nu adânci, în universul mental al unui om cu studii superioare din Germania anului 1913, de pildă. Astăzi când citim o carte de acum 100 de ani, ni se pare că e ceva neclar la mijloc, că unii autori se dau mari, că sunt multe prostioare inutile în text, un citat din Quintilian (?) într-o carte de istorie economică sau o comparație între nasul Cleopatriei și soarta lumii (?). Ce naiba vrea să zică aici? Cine îl poate înțelege azi fără un dicționar? Simplu: un economist, un profesor de liceu, un istoric, un arhitect, un inginer de acum exact o sută de ani. Dacă urmau școala în Germania nu numai că ar fi înțeles din prima, dar era și un mod de a-și aminti de foști colegi, de propria lor formare. De aici educația de elită și capitalul social al unor categorii profesionale eminamente educate, o țară care în două generații ajunsese una dintre primele economii ale lumii. Și, desigur, vorbim de un stat expansionist, care, mândru de ce deja realizase, voia supremația mondială. Nu a fost să fie. Ceea ce ar mai fi de adăugat la cele de mai sus, pentru a completa descrierea, era chiar universalitatea acestor referințe culturale pe continentul european, acolo unde se adunau oameni cu carte, fie ei francezi sau portughezi, sârbi sau croați.

***

Printre altele, europenii cu studii superioare studiau și logica argumentării. Orice om educat avea idee să identifice măcar câteva sofisme într-un articol de ziar sau chiar într-un dialog. Când învățau de filozofia elină și latină în licee la 1900, viitori medici și ingineri studiau cu exemple clasice și cele mai uzitate sofisme. Ideea era să te exprimi îngrijit, să ai o desfășurare coerentă și logică a argumentului, să fii persuasiv prin conținut, nu numai prin formă. Se făceau concursuri de dezbateri și atunci, doar că nu se numeau public speaking, ci eristică, după originea grecească a disputelor argumentative. Dincolo de politețea autoimpusă a dialogului, vânătoarea de logical fallacies, adică sofisme, era dirijată de căutarea fisurilor logice din argumente. Era simplu să descoperi sofisme dacă erai învățat să le identifici chiar din școală. Bineînțeles că cine știe să identifice un sofism poate să-l folosească viclean cu cel care nu are idee de așa ceva. Dar, de regulă, chiar dacă nu cunoști ce-i acela un sofism, o minte isteață îl poate identifica, în ciuda faptului că nu-i poate da eticheta latină în care este încadrat de mii de ani. Și noi studiem logica în liceu, dar despre ce învățam cu adevărat la unica oră pe săptămână, preferăm să păstrăm tăcerea.

Oricum, ceea ce este opțional în viața de zi cu zi (sofismul nu se pedepsește intelectual și moral la piață), devine literă de lege în mediul universitar până în prezent. Nu vrei să inventezi sau să alegi anumite date special ca să-ți demonstrezi punctul de vedere pentru a scrie un articol. Nu vrei să scrii o carte în care argumentele de bază sunt înlănțuite sofistic. De ce nu vrei? Pentru că este chiar reputația ta în joc. Ai colegi în alte universități sau centre de cercetare care abia așteaptă să îți demonstreze că scrii prostii, că ești un sofist. Te pot anula ca cercetător și, de la un punct încolo, îți pierzi complet credibilitatea și chiar jobul. În Occident, multe școli de gândire și teoriile lor subsecvente se formează chiar așa: prin denunțarea argumentelor inconsistente și greșite. Așa este fair play pentru știință.

Mai este un lucru de spus aici. Sofismul sau logica eronată se referă în primul rând la structura argumentului, nu la conținutul său. Eu pot demonstra sofistic și ceva absolut adevărat (reciproca nu merge: nu sunt în stare să demonstrez nesofistic o serie de date de la început false).

Pe meleagurile patriei, disputele antisofistice sunt mai rare ca palmierii la Polul Nord.

Vladimir Tismăneanu, profesor la University of Maryland, USA, a scris volume serioase în engleză, dar tot profesorul universitar american Vladimir Tismăneanu face gazetărie și-n limba română. Dumnealui sigur nu scrie prostii sofistice în engleză. Nu-l putem suspecta de așa ceva. Nu de alta, dar colegii săi veghează, iar dacă în profesorul Tismăneanu am îndrăzni să nu avem încredere, în colegii săi ne permitem să avem.

În limba română însă, doar publicul larg veghează. Și, după cum știm, românii nu au studiat nici sofismele cu atenție și nici nu seamănă cu germanii de acum o sută de ani.

Românii în genere citesc ziare, dar nu se chinuie să verifice.

Hai totuși să dăm un singur exemplu de sofisme (pot da mai multe, dar ne menținem la acest nivel). Este un fragment cu care sunt în conținut 100% de acord. L-am ales intenționat pentru a vă demonstra că nu am pic de rea-voință în inima mea. Dar despre modalitatea în care se desfășoară argumentul am dubiile mele, devenite, după demonstrație, certitudini.

Iată fragmentul dintr-un articol recent:

Viziunea politică a nedezmințitului politruc Ion Iliescu este una întemeiată pe vendetă, minciună și exclusivism. Nici vorbă să-și asume vreo responsabilitate, vreo culpă. Crescut în cultura politică a bolșevismului, Iliescu rămâne prizonierul ei. Este drept că orice om de stat are, în democrațiile așezate, dreptul la o bătrânețe cât mai puțin agitată. Prin forța lucrurilor, nu poate fi însă și cazul unui președinte sub mandatul căruia a curs sânge nevinovat pe străzi: după 22 decembrie 1989, în 13-15 iunie 1990, etc. Rudele și aliații morali ai victimelor nu pot și nu trebuie să tacă. De aceea, Ion Iliescu a ajuns inevitabil, la peste 80 ani, un om bântuit de trecutul cu care a refuzat sistematic să se împace. Din rațiuni lesne de înțeles, n-a scos la iveală vinovații. Dimpotrivă, a oferit oricărui suspect înalta sa protecție. Odinioară capabil de unele nuanțe, el nu poate gândi decât maniheist, revanşard și clientelar. Mulți dintre protejații sai se afla dupa gratii.  Altii se pregatesc să ajungă acolo. Cazul Omar Hayssam este revelator. 

Bon, câteva linkuri și sintagmele decupate din textul de mai sus.

Când vrei să demonstrezi caracterul odios al unui individ, întâi aduci probe și apoi tragi concluzia. Când pornești la drum cu o concluzie la care vrei să ajungi iarăşi după o mie de cuvinte, se cheamă raționament circular (circular reasoning) sau petitio principii.

Folosirea nedefinită clar a conceptului de bolșevism se cheamă equivocation.

Propoziția Este drept că orice om de stat are, în democrațiile așezate, dreptul la o bătrânețe cât mai puțin agitată se cheamă sofismul moralizării (Moralistic fallacy) și o generalizare arbitrară (hasty generalization). De ce un bătrân om de stat şi nu doar un bătrân?

Rudele și aliații morali ai victimelor nu pot și nu trebuie să tacă. – din nou vorbim de problema sofismului moralizării.

Utilizarea imaginii sângelui care curge pe străzi, menită să impresioneze cititorul, este un sofism. Se cheamă apelul la emoție (appeal to emotion) și cunoaște multe forme.

Din rațiuni lesne de înțeles – din nou o generalizare falacioasă.

Dar probabil cele mai dese exprimări din fragment conțin vizibile atacuri la persoană, iar argumentum ad hominem nu este doar un sofism nepoliticos, ci și unul folosit pe scară largă de oameni neinstruiți în a purta o discuție în contradictoriu.

În concluzie, oricât adevăr ar avea spusele tale, a susține un punct de vedere cu sofisme este neacademic, imoral și, de la un punct încolo, complet neconvingător.

Restul concluziilor le trageți și singuri.

Nota bene: List of fallacies.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Sofisme

  1. există o problemă foarte mare:
    dacă te adresezi lumii obișnuite din România, ea te respinge apriori dacă discursul tău este unul rațional, rece, neagresiv.
    e un fapt, nu o generalizare falacioasă – cea mai bună dovadă sunt audiențele TV.
    așa că vorbitorul (Tismăneanu sau oricare altul), chiar dacă e bine intenționat și are școala argumentării, este obligat să recurgă la sofisme precum apelul la emoție și atacul la persoană, altfel vorbește degeaba.

    în rest, felicitări pentru articol și mai ales pentru exercițiul de identificare și prezentare a sofismelor din acel text.

  2. Ion Fiul Ploii zice:

    treaba cu savanții ofticoși de odinioară era tocmai că erau savanți ofticoși. acum se caută măgari sănătoși și competenți. de-aia peste tot vezi competențe. digitale, lingvistice, orale etc. măgari sănătoși

  3. silver price zice:

    V-am dat idei? Nu vă grăbiţi! Bulgarii sunt de două ori mai puţini decât noi, iar dacă îi invadăm, peste decenii în Bulgaria va circula o vorbă – frumoasă ţară… păcat că e din ce în ce mai locuită.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s