„Prima condiție pentru ca un obiect de întrebuințare să fie, în mod potențial, o valoare de schimb, este existența sa ca non-valoare de întrebuințare, este existența sa ca o cantitate de valoare de întrebuințare depășind nevoile imediate ale posesorului său. În sine, lucrurile sunt exterioare omului; ele sunt deci alienabile.” (Capitalul, p. 112)
Să presupunem că trăim pe o insulă parțial pustie, suntem o comunitate de 200 de familii și într-o bună zi ne decidem să creăm o piață. Fiecare vine să-și expună produsele, fiecare cumpără cât dorește. Cum plătim? Putem să stabilim ca echivalent universal pentru orice produs un alt bun de consum, cum ar fi bananele. De pildă, o nuca de cocos va fi trei banane. Un hamac va costa 10 banane. O barcă cioplită din lemn va avea contravaloarea de 100 de banane. Evident, echivalentele sunt inventate de mine aici de mine, de dragul exemplului. Dar cât valorează în banane un kilogram de banane? Este practic imposibil de calculat. O banană, tautologic vorbind, valorează doar o banană. Și tot așa, oricâte banane ar fi. Aș putea spune că 10 banane înseamna 30 de nuci de cocos, în urma exemplului dat mai devreme, dar am stabilit deja că denominatorul universal este banana, nu o nucă de cocos. Piața nu trăiește din troc, ci din raporturi de vânzare-cumpărare.
Deci nu banana este cea care poate purta o echivalență universală a oricărei mărfi. Câtă vreme există banane din belșug, banana ca valoare monetară nu se poate cumpăra pe ea însăși. Banana poate fi consumată – ea deține o valoare de întrebuințare. Banii ar trebui să fie ceva care nu se reprezintă pe sine pe piața mărfurilor. Banii trebuie aleși ca valoare în așa fel încât să nu ne hrănim cu ei, să nu îi bem, să nu îi injectăm în sânge, să nu-i utilizăm pentru nevoile noastre naturale. Banii sunt în esența lor, cum spune Marx în fragmentul citat mai sus, inutili: ei nu dețin o valoare de întrebuințare. Banii sunt 100% valoare de schimb. Banii nu au preț. Bineînțeles, o bancnotă poate fi de folos în mijlocul pustiului ca hârtie igienică, dar nici în acest caz valoarea lor de întrebuințare nu este decât una ocazională (deșertul depopulat te obligă la utilizarea banilor la altceva decât pentru schimb).
Valoarea generală a banilor în timpul lui Marx nu era decât parțial legată de hârtia de valoare pe care statul sau un monarh/despot/tiran o plasa ca legal tender în relațiile de schimb dintre oameni. Până în 1971, gold standard-ul era folosit pe scara largă a tuturor meridianele pământului cot la cot cu un legal tender ca dolarul american (după 1945), iar înainte, pe timpul lui Marx, cantitatea de aur și argint (bimetalism) era cea în numele căreia se tipăreau bancnotele. Problema fundamentală este că o economie are nevoie pentru a crește de mai multe lichidități din hârtie decât simboliza aurul (și argintul) disponibile în minele lumii. Aurul, etalon universal pretențios, este o resursă naturală rară. Banii tipăriți, nu. Pe deasupra, țările cu resurse aurifere mari sunt clar favorizate de standardul aur. Așa că s-a renunțat la gold standard, deși tezaurul de bullion de sub Banca Angliei conține tone și tone de aur în lingouri chiar și în prezent, cot la cot cu moneda cotată cu cea mai mare încredere pe piețele lumii, dolarul american. De ce este totuși atât de sus cotată lira sterlină? Uitați-vă în pivnița Băncii Angliei și veți înțelege de ce lira britanică are o stabilitate pe piața mondială de invidiat (tot în tezaurul londonez se află, printre multe altele, cu chirie și aurul statului român în prezent).
Pe timpul lui Marx, banii-aur aveau și alte utilități decât cea de valoare de schimb (bijuterii, plombe etc.), iar astăzi aurul și-a păstrat ceva din grandoarea sacră a timpurilor trecute.
„Întrucât toate celelalte mărfuri nu sunt decât echivalente speciale ale banilor, iar banii sunt echivalentul lor general, ele se comportă ca mărfuri speciale față de banii considerați ca marfă generală.” (p. 114)
Banii nu sunt doar un echivalent universal al mărfurilor, ci, mai important, o convenție universală a valorii de schimb a mărfurilor. Dacă o societate dată nu ar inventa o valoare abstractă inscripționată pe o bucată de hârtie-plastic, atunci banii nu ar fi decât hârtii fără valoare de schimb și aproape fără nici o valoare de întrebuințare. Când inflația anilor 1920 a lovit Germania din plin, te puteai încălzi prin a băga în sobă 100 de milioane de mărci. Era contravaloarea unei pâini la acel moment. Unii chiar încercau să se încălzească astfel, fără mari sorți de izbândă totuși.
În triburile Australiei exista obiceiul, dispărut odată cu aborigenii, ca anumite pietre, copaci sau bucăți de pământ, obiecte care au aparținut unui strămoș considerat bun să fie încărcate de credința că protejează tribul. Obiectele capătă suflet și determină viața oamenilor. În istoria religiei numim acest straniu fenomen antimodern drept fetișism. Când noi înșine credem că banii au forța unor obiecte supranaturale se cheamă că suntem posedați de fetișismul banilor. „Banii sunt totul, cu banii poți cumpăra orice. Banii sunt timp, plăceri, poate chiar sănătate, libertatea de a achiziționa orice îți dorești.” Câți nu gândim astfel? Marx spune că
„misterul fetișismului banilor nu este deci nimic altceva decât misterul fetișismului mărfurilor, devenit vizibil și strălucitor.” (p. 116)
Capitalismul mondial a instaurat dominația fetișismului banilor ca un sine qua non al modernității, deși nu banii, ci mărfurile sunt cele pe care le slujim.
„Mărfurile nu devin comensurabile prin intermediul banilor. Dimpotrivă. Pentru că toate mărfurile, ca valori, sunt muncă omenească materializată, și deci din capul locului comensurabile, ele pot să-și măsoare în comun valorile în aceeași marfă specifică și să o transforme astfel pe aceasta într-o măsură comună a valorii lor, adică în bani. Banii ca măsură a valorii sunt o formă de manifestare necesară a măsurii de valoare imanente a mărfurilor, adică a timpului de lucru.”
Aici ne confruntăm cu o dificultate explicativă. Timpul socialmente necesar pentru a produce o marfă, așa cum am stabilit în secțiunea anterioară, se bazează pe munca abstractă de care doar omul este în stare. Iar în procesul muncii omul crează mărimi de valoare noi. Aceste mărimi de valoare noi sunt cotate prin preț. Este un obiect cotat corect, adica îi va corespunde cantității de marfă o cantitate egală de bani? Nu, prețul oscilează, după cum oricine știe. Dar mărimea de valoare nouă nu se balansează în plus sau în minus. Ea rămâne stabilă pe tot parcursul tranzacției. Deci prețurile și mărfurile se pot și chiar se află într-un dezacord. De ce se întâmplă astfel? Vom afla imediat răspunsul parțial la întrebare.
Iată un exemplu ciudat, dar sugestiv: eu sunt un om cinstit. Cinstea mea, concedeți-mi, este o valoare în sine. Cu ea operez în varii ocazii, deseori lucrez și gândesc cinstit. Nu știu care este cantitatea cinstei mele și presupun că nimeni întreg la minte nu se apucă să o măsoare. Dacă, cititorule, vii la mine și-mi spui: „Vreau să-ți cumpăr cinstea pe o zi. Astăzi voi face ce vreau eu cu cinstea ta.” Și apoi își imaginează un preț, să zicem 1000 de euro=8 ore de cinste. Cum îmi consumă cumpărătorul cinstea? Nu știu, rămâne de stabilit. Mă testează 8 ore la rând să vadă dacă sunt cinstit. Dacă mă dovedesc necinstit (cinstea mea era presupusă ca dată de la început, ea neoscilând), atunci a cumpărat ceva a cărei valoare imaginară este în contradicție cu suma de 1000 de euro. De aici, ruptura dintre preț și valoare în realitate.
Sau tot eu sunt un specialist în credite. Oamenii vin și-mi cer bani cu împrumut. Eu trebuie să verific daca dosarul lor de creditare este unul corect și nu o șmecherie care ar cauza o gaură în lichiditățile fictive ale băncii pentru care lucrez. Eu am o valoare de muncă: dau multe credite avantajoase băncii. În schimbul felului în care îmi vând valoarea forței mele de muncă, capăt un salariu. Să zicem: 2000 de lei pe lună. Un alt specialist de credite, cu o valoare de muncă concretă egală cu a mea, dă credite în… Japonia. Suntem doi „ofițeri” de credite egali ca și cotă procentuală a rambursării creditelor. Sumele creditate diferă, dar nu valoarea noastră abstractă crește și scade suma banilor împrumutați. Japonezul ia, pentru o muncă concretă aproape de a mea (40 de ore/săptămână) și cu productivitate a muncii egale, 10000 de lei. La valori de muncă egale, prețuri inegale!
Acum, depășind chestiunea incompatibilității valoare-preț, să ne întoarcem un pic la procesul de schimb.
„La început mărfurile intră în procesul de schimb neaurite, neîndulcite, așa cum s-au născut. Procesul de schimb produce o dedublare a mărfii în marfă și bani, un antagonism exterior în care ele își reprezintă antagonismul lor interior dintre valoarea de întrebuințare și valoare. În acest antagonism mărfurile ca valori de întrebuințare se întâlnesc cu banii ca valoare de schimb.” (p. 125)
Să zicem că avem un țesător (chiar exemplul slujbei date de Marx) care deține 20 de metri de pânză. Aceasta este marfa sa. Se duce la piață unde află care este prețul determinat în acea clipă a mărfii sale. Vinde cei 20 metri de pânză cuiva oarecare la prețul mediu al pieței. Apoi ia acei bani și se duce de se îmbată. După 10 sticle de bere, țesătorul nostru este atât de amețit încât pornește spre casă. A avut o zi diversă în care a fost rând pe rând vânzător și cumpărător.
„Procesul de schimb al mărfii se efectueaza deci în două metamorfoze opuse și complimentare – transformarea mărfii în bani și retransformarea ei din bani în marfă.„
Este clar: avem o Marfă (20 de metri pânză) care se schimbă în Bani, la rândul lor metamorfozați într-o altă Marfă (10 beri).
Putem să reprezentăm acest șir de transformări astfel: M-B-M.
Marx consideră prima metamorfoză, M-B, drept expresia diviziunii muncii. Țesătorul muncește și produce o valoare de întrebuințare, cei 20 de metri de pânză. El trebuie să schimbe marfa într-o valoare de schimb, iar banii sunt acolo să-i aurească marfa. Normal că „dacă nevoia socială de pânză, care, ca orice alt lucru, își are limitele sale, a fost satisfăcută deja de către țesătorii concurenți, produsul amicului nostru devine excedentar, superfluu și deci inutil.” Competiția altor produse este destul de stânjenitoare pentru munca concretizată în 20 de metri de pânză.
„Posesorii noștri de mărfuri descoperă, așadar, că aceeiași diviziune a muncii, care face din ei producători particulari independenți, face ca procesul social de producție și raporturile lor în acest proces să fie independente de ei înșiși, că independența reciprocă a persoanelor să-și găsească o completare într-un sistem total de dependență materială.”
În acest proces atât de banal, banii au și funcția de a neutraliza valoarea de întrebuințare a unei mărfi.
„Ca întruchipare de valoare, marfa leapădă orice urmă a valorii sale naturale de întrebuințare și a muncii utile speciale care a produs-o, pentru a se metamorfoza în materia socială uniformă pe care o constituie munca omenească nediferențiată. Privind banii, nu vedem, așadar, de ce natură este marfa care s-a transformat în bani. În forma bani o marfă arată ca și cealaltă. Banii pot, așadar, să fie gunoi, cu toate că gunoiul nu este bani.”
Una peste alta, ideea este că vânzarea pânzei, M-B, este în același timp cumpărarea ei, B-M (nu cumpără marfă contra bani cel care vinde?). Dar ca vânzare a pânzei acest proces se termină cu opusul sau, cumpărarea celor 10 beri (M-B-M). Cel care cumpără pânza contra bani (B-M, vânzătorul nostru, nu țesătorul) trebuie să fii vândut și el ceva inițial, să zicem grâu.
Ce trebuie să înțelegem de aici? Procesul dialectic al schimbului contradictoriu de mărfuri și bani.
Avem un țesător care vinde o Marfa contra Bani, bani pe care îi dă pentru o altă Marfă (M-B-M). Dar avem și un cumpărător care dă Bani pentru o Marfă (cei 20 de metri de pânză) pe care din nou o va vinde în schimbul unor Bani (B-M-B).
„Ciclul pe care îl descrie deci seria de metamorfoze a fiecărei mărfi se împletește în mod inextricabil cu ciclurile altor mărfuri. Procesul total constituie circulația mărfurilor.”
Dacă aceste jocuri simpliste vă deranjază și le considerați prostioare inocente, aflați de ce le întrebuințează aici Marx. Scopul său este de a arăta cât de importanți ontologic sunt banii în schimburile capitaliste. Într-o economie fundamentată pe troc sau în care darurile reciproce ar fi jucat un rol economic central, M-B-M și B-M-B nu ar fi existat niciodată.
„Pe de o parte, se vede aci cum schimbul de mărfuri rupe barierele individuale și locale ale schimbului direct de produse și dezvoltă schimbul de materii ale muncii omenești. Pe de alta parte, se dezvoltă un cerc întreg de raporturi naturale de ordin social, necontrolabile de către persoanele care acționează.”
Un pic mai jos discursul lui Marx devine hegelian. Vânzătorul își aduce la piață pe propriul său cumpărător și vice versa. De fapt, în orice schimb mandatat de bani, vânzătorul și cumpărătorul fac un act identic și constituie „o unitate interioară”. „Ele formeaza două acte opuse în mod polar, ca acțiuni ale aceleiași persoane.” „Antagonismele exterioare” sunt doar înșelătoare. Marx explică abstract ceva banal de concret: când merg să cumpăr ceva eu intru obligatoriu într-o relație cu vânzătorul, chiar și când nu-l văd, dar merg spre piață. Însă fără el, eu nu aș mai exista ca și cumpărător, și viceversa. Noi doi suntem de fapt aceiași persoană care comite acte diferite. Pentru mine, el este un cumpărător. Pentru el, eu sunt un vânzător. Dar el îmi vinde mie banii săi în schimbul produsului meu. Eu îi cumpăr lui banii și îi vând pânza. Depinde cum vezi lucrurile, dar eu sunt simultan vânzător și cumpărător, iar el la fel. Sper că acum este clar ce intenționează aici Marx.
Banii au deci funcția de „mijloc de circulație”. Ce circulă? Mărfurile. Banii sunt expresia circulației mărfurilor, dar cum ei sunt etalon universal dau impresia în capitalism că doar banii circulă și pun în mișcare mărfurile, ceea ce este, la o examinare atentă, exact invers decât se petrece în realitate.
Ultima parte a capitolului este dedicată de Marx temei spinoase, parțial caducă astăzi, dintre masa monetară emisă (aur/argint) și banii aflați în circulație (hârtii de valoare etc.), peste care am să trec fiindcă este doar o polemică cu economiștii burghezi ai epocii sale. Pentru subiectul central al acestor ultime capitole din secțiunea I a Capitalului, volumul I, consider că rezumatul meu este mai mult decât suficient.
Vicuslusorum's Blog 