Capitalul, vol. I: Transformarea banilor în capital (3)

„Ciclul M-B-M are ca punct de plecare, la o extremitate a sa, o marfă și se încheie, la cealaltă extremitate, cu altă marfă, care părăsește circulația, intrând în sfera consumației. Scopul final al acestui ciclu este deci consumația, satisfacerea trebuințelor, cu un cuvânt valoarea de întrebuințare. Dimpotrivă, ciclul B-M-B pornește de la extremitatea bani și se întoarce în cele din urmă la aceeași extremitate. Mobilul și scopul său determinant este astfel însăși valoarea de schimb.” (p. 162)

Karl Marx nu intenționează în acest punct al demonstrației sale să se ocupe prea mult timp cu formula M-B-M, conform căreia „se schimbă mărimi în care se concretizează muncă socială”. Dacă primul M este tot una ca valoare de piață ca ultimul M, atunci înseamnă că vorbim de două munci sociale estimate pe piață ca fiind egale, chiar dacă una din părți vinde marfă peste valoarea ei inițială sau cumpără o alta sub valoarea ei (metamorfozele M-B-M vor fi elucidate pe larg în prima parte a volumului II) .

Marx este mai degrabă curios în privința logicii din spatele B-M-B. Pentru ce ai cumpăra o marfă pe care o vinzi contra unei sume de bani egale? Nu poți consuma banii (ei nu au valoare de întrebuințare, să nu uitam), deci ce satisfacție fizică poți deduce de aici? Cu ce te mulțumește valoarea de schimb a două cantități de bani egale? Ceva trebuie să fie în neregulă aici.

„A schimba 100 l. st. contra bumbac și apoi a schimba din nou același bumbac contra 100 l. st., adică a schimba pe o cale ocolită bani contra bani, un lucru contra aceluiași lucru, pare o operațiune pe cât de insipidă, pe atât de inutilă. O sumă de bani nu se poate deosebi în general de altă sumă de bani decât numai prin mărimea ei. Procesul B-M-B nu-și datorează astfel conținutul său unei deosebiri calitative între extremitățile sale, căci ambele sunt bani, ci deosebirii lor cantitative. La sfârșit sunt scoși din circulație mai mulți bani decât au fost aruncați în ea la început. Bumbacul cumpărat cu 100 l. st. este revândut de pildă cu 100 + 10 l. st., adică cu 110 l. st. Forma completă a procesului este deci B-M-B’, B’ fiind = B + ΔB, adică suma de bani avansată la început, sporită cu un increment. Acest increment sau excedent peste valoarea inițială îl numesc plusvaloare (surplus value). Valoarea avansată la început nu este numai conservată înăuntrul circulației, dar ea își schimbă în circulație mărimea, adaugându-și o plusvaloare; ea se valorifică. Acest proces o transformă în capital.”(p. 163)

M-B-M:a vinde pentru a cumpăra, își găsește, ca și acest proces însuși, măsura și ținta într-un scop final aflat în afara procesului, adică în consumație, în satisfacerea anumitor trebuințe.”

B-M-B’:a cumpăra pentru a vinde, dimpotrivă, începutul și sfârșitul sunt identice, adică bani, valori de schimb, și chiar prin acest fapt mișcarea este fără de sfârșit.”

Cum spune Marx puțin mai jos, mișcarea capitalului, spre deosebire de circulația simplă de mărfuri (vânzarea pentru cumpărare), este deci nelimitată. Cine este posesorul unei lăcomii de bani pentru mai mulți bani, ad infinitum? Capitalistul sau cel căruia noi îi spunem astăzi antreprenor, om de afaceri, acționar.

„Persoana lui, sau mai bine zis buzunarul lui, este punctul de plecare și de întoarcere al banilor. Conținutul obiectiv al acestei circulații – valorificarea valorii – este scopul obiectiv urmărit de el, și numai în măsura în care aproprierea progresivă a bogăției abstracte este singurul mobil al operațiunilor sale funcționează el în calitate de capitalist, adică în calitate de capital personificat, dotat cu voință și cu conștiință. Valoarea de întrebuințare nu trebuie deci considerată niciodată ca scop imediat, urmărit de capitalist. De asemenea, nici câștigul izolat, ci procesul neîncetat de a câștiga. Această tendință absolută de îmbogățire, această goană pătimașă după valoare, îi este comună capitalistului și tezaurizatorului, dar în timp ce tezaurizatorul nu este decât un capitalist înebunit, capitalistul este un tezaurizator rațional. Sporirea neîncetată a valorii, urmărită de tezaurizator prin tendința de a salva banii din circulație, capitalistul, mai deștept, o obține abandonându-i întruna circulației.” (pp. 164-165)

Sincer, până în acest punct al demonstrației lui Karl Marx nici nu mi-am pus chestiunea de a critica ceva la teoria sa economică, din simplul fapt că este extrem de banală, la îndemâna oricui. Oricine poate accepta spusele sale ca pe niște constatări obiective lipsite de originalitate. Dar Karl Marx își pregătește din timp demonstrația pentru ca aspectele pur originale să fie introduse la momentul oportun.

Acum, în privința naturii diverse a capitalului, pe care unii o pot invoca aici drept neobservată de Marx:

„E drept că a cumpăra pentru a vinde, sau, mai complet, a cumpăra pentru a vinde mai scump, B-M-B’, pare a fi o formă proprie doar unei categorii de capital, anume capitalul comercial. Dar și capitalul industrial este banii care se transformă în marfă și care se retransformă în mai mulți bani prin vânzarea mărfii. Anumite acte care ar putea să aibă loc între cumpărare și vânzare în afara sferei circulației nu schimbă nimic în această formă a procesului. În fine, în capitalul purtător de dobândă, circulația B-M-B’ se prezintă prescurtată, se prezintă în rezultatul ei, fără termenul mediu, așa zicând în stil lapidar, sub forma B-B’, bani ce sunt egali cu bani mai mulți, valoare care este mai mare decât ea însăși.

B-M-B’ este deci într-adevar formula generală a capitalului, așa cum el apare în mod nemijlocit în sfera circulației.”

Acum, vine întrebarea: de unde se crează plusvaloarea? Să spunem că am o marfă, o vând, iar cu banii de pe ea cumpăr o alta marfă. În acest ultim caz, eu unul nu obțin profit, pentru că nu banii sunt ceea ce urmăresc, ci să-mi consum marfa. Dar ce să deduc de aici? Că cel care face comerț produce plusvaloare doar pentru că cere mai mult în bani decât valoarea mărfii unui cumpărător care cere acea marfă? Să înțeleg de aici că orice capitalist îl păcălește la preț pe orice alt capitalist-cumpărător sau orice alt cumpărător când valoarea mărfii nu poate să crească pe cale naturală de la B la B’? Iată ce spune Marx:

„Să admitem că printr-un privilegiu inexplicabil vânzătorul este în stare să-și vândă marfa peste valoarea ei, cu 110, atunci când valoarea ei este numai de 100, deci cu un spor nominal de preț de 10%. Vânzătorul încasează, așadar, o plusvaloare de 10. Dar după ce a fost vânzător, el devine cumpărător. Un al treilea posesor de marfă îl întâmpină acum ca vânzător și se bucură si el, la rândul lui, de privilegiul de a vinde marfa cu 10% mai scump. Omul nostru a câștigat 10 în calitate de vânzător, pentru ca să piardă 10 în calitate de cumpărător,”

Dumnezeule, dar ce se întâmplă? Când vând șmecherește mai scump să înțeleg că, la un moment dat, și altul îmi va vinde hoțește mai scump? Cam așa ceva. Dar plusvaloarea mea? Unde-i? O câștig la cântar furând la preț pentru a o plăti la brutărie diseară când plec de la lucru spre casă, când brutarul mă va fura și el în aceeași măsură la prețul pâinii?

„De fapt rezultatul acestei situații este că toți posesorii de mărfuri își vând unul altuia mărfurile cu 10% peste valoarea lor; este absolut același lucru ca și cum și-ar vinde mărfurile la valorile lor. O asemenea sporire nominală generală a prețurilor mărfurilor are același efect pe care l-ar avea, de exemplu, o evaluare a mărfurilor în argint în loc de aur. Denumirile monetare, adică prețurile mărfurilor, s-ar umfla, dar raporturile între valorile lor ar rămâne neschimbate.”

Marx este totuși un om care se îndoia de toate, nu ca unii intelectuali din România care nu se îndoiesc de nimic (mai ales nu se îndoiesc de prostia lui Marx, pe care, normal, nici nu-l citesc), așa că, nesigur pe sine, se pune un pic și de partea cumpărătorului.

„Să presupunem, invers, că ar exista un privilegiu al cumpărătorului de a cumpăra marfă sub valoarea lor. Aci nu mai este necesar să amintim că, la rândul lui, cumpărătorul devine vânzător. El a fost vânzător înainte de a fi devenit cumpărător. El a pierdut 10% în calitate de vânzător, înainte de a câștiga 10% în calitate de cumpărător. Și aici totul rămâne neschimbat.”

Neschimbat? Nu se poate. Și plusvaloarea mea? De unde fac intermediarii profit? De unde fac producătorii profit? Este imposibil ca un capitalist să vândă prin speculă fără să cumpere în viața lui cu speculă, dupa cum este imposibil ca un capitalist să consume fără sa producă ceva (cum ar fi alți bani, rezultatul capitalului-marfă pe care îl aruncă pe piață) în timpul existenței sale pe acest pământ. Răbdare.

„Formula plusvalorii, și deci transformarea banilor în capital, nu poate fi explicată prin aceea că vânzătorii vând mărfurile peste valorile lor și nici prin aceea că cumpărătorii le cumpără sub valoarea lor.”

Dar Marx merge mai departe. El spune că ne-a băgat într-o încurcătură aiurea din simplul motiv că „am considerat persoanele ca simple categorii personificate, și nu ca indivizi.

Să zicem că eu (A) am vin în valoare de 40 de lire sterline pe care îl vând lui B, care la rândul lui îmi dă în schimb alcool

„în valoare de 50 de lire sterline. A și-a transformat cele 40 de l. st. în 50 de l. st., a făcut bani mai mulți din bani mai puțini și și-a transformat marfa în capital. Să privim lucrurile mai de aproape. Înainte de schimb aveam 40 de l. st. în mâna lui A și de 50 de lire (…) în mâna lui B; valoarea totala: 90 l. st. După schimb avem aceeași valoare totală de 90 l. st. Valoarea aflată în circulație nu s-a mărit nici măcar cu un atom; modul în care ea este repartizată între A și B s-a schimbat. Într-o parte apare drept plusvaloare ceea ce în cealaltă parte este minusvaloare. Într-o parte apare drept plus ceea ce în cealaltă parte este minus. Aceeiași schimbare s-ar fi petrecut dacă, fără învelișul pe care îl constituie forma schimbului, A i-ar fi furat în mod direct lui B 10 l. st.”

Vai, vai, sfinți consumatori ai capitalismului mondial, furtul la piață din buzunarele voastre există, dar, horribile dictu!, nu așa face vânzătorul profit. Să nu spuneți voi că mânuța invizibilă a lui Dumnezeu nu le echilibrează pe toate!

„Putem deci să ne învârtim și să ne sucim cum vrem, rezultatul rămâne același. Dacă se schimbă echivalente, nu se naște plusvaloare; dacă se schimbă neechivalente, tot nu se naște plusvaloare. Circulația sau schimbul de mărfuri nu creează valoare.”

Să nu uităm, dacă apar printre voi unii mai inteligenți:

„Se va înțelege astfel de ce în această analiză a formei fundamentale a capitalului, a formei în care el determină organizarea economică a societății moderne, formele populare și așa zicând antediluviene ale lui, anume capitalul comercial și capitalul uzurar, sunt deocamandată lăsate cu totul deoparte.”

Capitalistul comercial cere mai mult decât valoarea mărfii atât de la consumatori, cât și de la producători din pricina numărului extins de intermediari dintre fabrică și magazin, dar și aici nu se produce plusvaloarea produsului, care are exact forma de pe banda de producție și nici un atom de valoare în plus. Capitalul uzurar sau purtător de dobândă este cunoscut în popor, de cand lumea și pământul, drept camătă, una dintre cele mai nenaturale practici, condamnată de Biserica Romano-Catolică sute de ani la rând, de a face din B (bani) și mai mulți B’, aproape ca în banca modernă, având în vedere că mărfurile lipsesc din tranzacție.

Și atunci, de unde provine profitul în marele sistem capitalist? Indubitabil, plusvaloarea domnește și ne pune în mișcare ca oameni de afaceri.

Dar unde se ascunde dacă nu în comerț? Oare în producție? Sau poate și din producție și din comerț? În acest moment, v-aș recomanda să vă amintiți de teoria valorii muncă.

„Circulația este suma tuturor raporturilor reciproce dintre posesorii de mărfuri. Dincolo de aceste raporturi, posesorul de marfă nu mai stă în raport decât cu propria sa marfă. În ce privește valoarea mărfii, acest raport se reduce la faptul că marfa conține o cantitate de muncă a sa proprie, măsurată după anumite legi sociale determinate. Această cantitate de munca își găsește expresia în mărimea valorii pe care o are marfa sa, și întrucât mărimea valorii se exprimă în moneda de calcul, cantitatea de muncă își găsește expresia într-un preț, de exemplu, de 10 l. st.”

Problema este că oricâtă valoare nouă s-ar produce în actul muncii, marfa finală nu se poate valorifica singură. Stă marfa în depozit ca stoc și crește astfel în valoare? Dacă nu o pui în circulație, valoarea ei nici nu se vede.

„Este deci imposibil ca producătorul de mărfuri să valorifice o valoare și deci să transforme bani sau marfa în capital, în afara sferei circulației, fără să intre în contact cu alți posesori de mărfuri.

Capitalul nu poate deci să provină din circulație; tot atât de puțin se poate însă ca el să nu provină din circulație. El trebuie în același timp sa provină din ea și să nu provină din ea.

Am obținut astfel un rezultat dublu.”

Din nou suntem prinși într-o contradicție hegeliană. Marx ne pune răbdarea la încercare cu aporiile sale. Și, totuși, el are dreptate.

Cum face capitalistul ca să scoată profit? El trebuie să descopere

în interiorul sferei de circulație, pe piață, o marfă a cărei valoare de întrebuințare să aibă ea însăși însușirea de a fi sursă de valoare, a cărei consumare efectivă să constituie adică materializare de muncă, deci creare de valoare. Și posesorul de bani găsește pe piață o asemenea marfă specificăcapacitatea de muncă sau forța de muncă.

Prin forță de munca sau capacitate de muncă înțelegem totalitatea aptitudinilor fizice și intelectuale care există în organismul, în personalitatea vie a omului, și pe care el le pune în funcțiune atunci când produce valori de întrebuințare de un fel oarecare.”

Sunt câteva condiții esențiale aici:

1) Posesorul forței de muncă să fie unicul proprietar liber al capacității sale de muncă. Omul nu poate fi sclav în capitalism, el fiind egal juridic cu omul de afaceri. Muncitorul își vinde ca angajat forța de muncă pentru un timp determinat consimțind liber să se vândă pe el însuși ca forță de muncă.

2) Angajatul își vinde forța de muncă pentru un timp dat exact ca pe o altă marfă de pe piață.

„Pentru transformarea banilor în capital, posesorul de bani trebuie să găsească deci pe piața de mărfuri pe muncitorul liber, liber în dublu sens, pe de o parte în sensul că dispune ca o persoană liberă de forța sa de muncă, ca de o marfă a sa, pe de altă parte în sensul că nu are de vânzare alte mărfuri, că este slobod și liber de toate acele lucruri care sunt necesare pentru realizarea forței sale de muncă.”

Raportul dintre antreprenor și angajat nu este unul natural, ci o funcție socială. În plus, acest raport este produsul unei evoluții istorice. Vorbim de un raport în flux continuu. Mijloacele de subzistență pentru a pune în mișcare forța de muncă variază și ele de la o generație la alta, de la o epocă la alta. Hrana, adăpostul, șansa de a se reproduce sunt chestiuni esențiale pentru definirea mijloacelor de subzistență. Limita minimă a valorii forței de muncă nu poate coborâ sub acest prag biologic. Acum câteva decenii se vorbea chiar de o legislație a coșului zilnic în Europa Occidentală și nu întâmplător.

„În toate țările cu mod de producție capitalist, forța de muncă este plătită abia după ce a funcționat în cursul perioadei de timp fixate prin contract, de exemplu la sfârșitul fiecărei săptămâni. Pretutindeni muncitorul îi avansează deci capitalistului valoarea de întrebuințare a muncii sale; el îl lasă pe cumpărător s-o consume, înainte de i se fi plătit prețul ei; pretutindeni muncitorul îi acordă deci credit capitalistului.”

Marx a ajuns la capătul prezentarii sale ca Dante în fața Infernului.

Procesul de consumație a forței de muncă este în același timp procesul de producție a mărfii și a plusvalorii. Consumarea forței de muncă, asemenea consumării oricărei alte mărfi, are loc în afara pieței, adică în afara sferei circulației. Această sferă zgomotoasă, situată la suprafață și accesibilă tuturor lucrurilor, o părăsim deci împreună cu posesorul de bani și posesorul forței de muncă, pentru a-i urma pe amândoi în lăcașul tainic al producției, la intrarea căruia sunt scrise cuvintele: No admittance except on business. Aci se va vedea nu numai cum produce capitalul, dar și cum el însuși, capitalul, este produs. Taina meșteșugului plusvalorii va trebui, în cele din urmă, să ni se dezvăluie.” (p. 183)

Libertatea, egalitatea, proprietatea sunt de regăsit doar pe piață. Acolo mâna invizibilă își face regește jocul. Dar nu în companii, fabrici, uzine etc. Nu, nu în producție, unde cei doi actori principali ai dramei, angajatul și angajatorul, își joacă rolurile de indivizi egoiști care își urmăresc doar propriul lor interes.

„Și tocmai pentru că fiecare se gândește astfel numai la sine, și nu la seamănul său, toți împreună îndeplinesc, în virtutea unei armonii prestabilite a lucrurilor sau sub auspiciile unei providențe prea șirete, opera avantajului lor reciproc, a folosului comun, a interesului general.”

Karl Marx este încă un economist liberal.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. I de Karl Marx și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s