Capitalul, vol. I: Producția plusvalorii absolute (4)

La temelia concepției lui Marx asupra economiei stă forța de muncă și întrebuințarea ei în circuitul producției. Când suntem angajați trebuie să considerăm că proprietarul mijloacelor de producție (capitalistul) ne consumă ca orice altă marfă de pe piață. Fără el, am „avea doar potentia” de a munci, nu și locul de muncă în cadrul societății. Dar până să discutăm „forma socială determinată” a muncii, Marx se ocupă de „producția de valori de întrebuințare, de bunuri” dincoace de gardul fabricii/corporației.

Să reluăm o mică, dar importantă distincție:

„Noi nu ne ocupăm aci de primele forme, animalice, instinctive, ale muncii. Forma socială în care munca omenească nu a lepădat încă prima ei formă, instinctivă, se află la o distanță îndepărtată, preistorică, de forma socială în care muncitorul apare pe piața de mărfuri ca vânzător al propriei sale forțe de muncă.”

Să ne amintim de valoarea înglobată în forța de muncă, simultan munca abstractă și timp de muncă socialmente necesar. Clipa de acum înseamnă pentru Marx forma capitalistă a secolului al XIX-lea, care în datele esențiale este aidoma cu prezentul nostru.

Împotriva materialismului gregar de care unii critici semidocți îl acuză pe Marx, avem următorul fragment, în care se observă câtă prețuire are Marx pentru spiritul uman.

„Ceea ce distinge însă din capul locului pe cel mai prost arhitect de albina cea mai perfectă, este faptul că el a construit celula în capul lui, înainte de o construi din ceară. La sfârșitul procesului de producție apare un rezultat, care încă la începutul acestui proces exista în mod ideal, în închipuirea muncitorului.” (p. 186)

Apoi Marx face o altă distincție importantă, după pagini întregi în care discută pe larg de pământ, materii prime, mijloace de muncă, materii auxiliare (care reapar clar delimitate în volumul II al Capitalului ca părți ale capitalului variabil în producție, dar sub forma de capital-marfă în circulație pe piață):

„Munca consumă elementele ei materiale, obiectul ei și mijlocul ei; ea le devorează, fiind astfel un proces de consumație. Această consumare productivă se deosebește de consumarea individuală prin faptul că aceasta din urmă consumă produsele ca alimente ale individului viu, pe când prima le consumă ca alimente ale muncii, ale forței de muncă în activitate a individului. Produsul consumației individuale este deci consumatorul însuși, rezultatul consumației productive este un produs distinct de consumator.” (p. 190)

De aici decurg două situații, trivial de actuale în viața noastră:

1) „Muncitorul lucrează sub controlul capitalistului, căruia îi aparține munca lui.”

2) „În al doilea rând însă: produsul este proprietatea capitalistului, nu a producătorului direct, a muncitorului. Capitalistul plătește, de exemplu, valoarea forței de muncă pe timp de o zi. Utilizarea ei îi aparține deci pentru o zi, ca și utilizarea oricărei alte mărfi, ca, de exemplu, a unui cal pe care l-ar fi închiriat pentru o zi.”

Imaginați-vă că în timp ce Paris Hilton doarme regește pe o plaja în Bora Bora, după mai bine de 30 de ani în care nu a muncit o zi în viața ei, un băiat mexican de la recepția unui hotel Hilton trece în a 8-a sau a 9-a oră de muncă din acea zi. Între Paris Hilton și Juan-al-nimănui se leagă un lanț invizibil, dar apăsător: cu cât el muncește mai mult, cu atât ea se poate ține de filmat scene porno mai des. Ce imagine mai bună a raporturilor dintre capitalist și forța de muncă pot găsi?

Capitalistul și agenții săi din clasa managerială au un singur interes în poziția lor de personificări ale marelui capital:

„El nu vrea să producă numai o valoare de întrebuințare, ci o marfă, nu numai valoare de întrebuințare, ci valoare, și nu numai valoare, ci plusvaloare.”

Am ajuns și la profitul capitalistului, pe care l-am căutat cu disperare pe piață, dar nu l-am găsit. El se află în procesul de producție, nu în libertatea de a da mai mult sau mai puțin pe marfă decât valoarea sa medie de schimb.

Să presupunem că pentru a produce marfa numită bumbac capitalistul bagă capital. De unde îi vine profitul?

„Capitalistul nostru stă nedumerit. Valoarea produsului este egală cu valoarea capitalului avansat. Valoarea avansată nu s-a valorificat, nu a produs plusvaloare, banii nu s-au transformat deci în capital. Prețul celor 10 pfunzi de fir este de 15 șilingi, și tot 15 șilingi au fost cheltuiți pe piața de mărfuri pentru elementele de formare ale produsului, adică pentru factorii procesului de muncă: 10 șilingi pentru bumbac, 2 șilingi pentru masa de fusuri consumate și 3 șilingi pentru forța de muncă. Valoarea umflată a firului nu ajută la nimic, căci valoarea lui nu este decât suma valorilor care mai înainte erau repartizate asupra bumbacului, asupra fusurilor și asupra forței de muncă, iar dintr-o asemenea simplă adunare a unor valori existente nu poate rezulta niciodată plusvaloare.” (p. 196)

Acum trebuie avute în vedere două chestiuni esențiale, pe care le-am lămurit în teoria valorii muncă: „valoarea forței de muncă” este reprezentată printr-un salariu. „Valorificarea ei în procesul de muncă” este altceva: să nu uităm că muncitorul crează valoarea nouă în activitatea din cele 8-10-12 ore de muncă zilnică. Salariul său nu este identic cu valorificarea forței sale de muncă de către capitalist. Orice angajat știe că o zi de muncă diferă de alta în cantitatea de efort pe care o depui (mai ales în România, unde productivitatea muncii este nu numai sub media europeană, ci variază în funcție de industrii: taylorism-ul nu a făcut victime în sud-estul european). O valoare medie a muncii se poate stabili statistic: salariul nu este totuși pe măsura consumului forței de muncă în procesul producției. Dacă salariul este mai mare decât valorificarea muncii înseamnă că avem de-a face cu un capitalist care iese pe pierdere. Va da faliment și va dispărea din funcțiunea sa ontologică de a produce mai mult capital. Dacă salariul este egal cu valorificarea forței de munca, capitalistul va ieși pe 0 în fiecare lună. Dacă salariul este mai mic decât valorificarea forței de muncă, atunci, dragilor și dragelor, se realizează profitul, care este rațiunea de a fi a capitalistului. Faptul că tu produci într-o zi de muncă medie un produs în valoare de schimb de 100 de lei, din care costuri de producție de 50 lei și salariul tău de 25 de lei, înseamnă că marele capitalist a adus pe lume o plusvaloare de 25 de lei. El îți este moașa proprietară, iar tu mama aflată în chinurile muncii, al cărei urmaș îi aparține de drept lui, nu ție.

„Capitalistul nostru a prevăzut faptul acesta, care îl face să râdă. (…) Scamatoria a reușit, în fine. Banii s-au transformat în capital.”

Cu cât vinde capitalistul produsul final? Din exemplul meu, cu exact 25 de lei, „nici un ban peste sau sub valoarea lui.” Și totuși el scoate din circulație cu 25 de lei mai mult decat aruncase în ea la început. „Tot acest proces, tranformarea banilor săi în capital, se petrece în sfera circulației și nu se petrece în ea.”

Doamne Dumnezeule, cu câtă putere de munca l-ai investit pe om ca acesta să ajungă să lucreze pe gratis pentru profitul stăpânului său legal! Cât de minunat este procesul demiurgic prin care valoarea moartă a unei munci trecute (materii prime etc.) se transformă prin muncă vie într-o nouă marfă. Sub sudoarea frunții sale, Adam îl copiază pe Dumnezeu din ceruri, dar roadele muncii sale nu ajung în mâinile sale și nici întru slava lui Dumnezeu, ci în cuferele de aur ale… unei Paris Hilton, exact în clipele magice când ea este prinsă într-o partidă de sex oral. Nu-i așa că numai capitalismul este întipărit în genomul uman ca un dat natural, cum credea, bunăoară, un Adam Smith? De ce nu și balastul de feudalism și sclavagism?

Acum să ne gândim un pic la procesul de producție. Într-o parte stă materia primă, care la rândul său este urmașa unei alte munci. În cealaltă parte îl găsim pe muncitor, capabil să creeze valoare noua. Avem deci doua valori: valoarea conservată și valoarea nou adăugată.

Dar muncitorul își face treaba o singură dată: el lucrează materia primă, pe care o distruge dar îi conservă valoarea înglobată în ea, pentru a-i adăuga o nouă valoare înghețată în noul produs.

„Că asemenea activitate productivă îndreptată asupra unui scop, ca munca de filator, de țesător, de fierar, munca trezește din morți mijloacele de producție prin simpla atingere a ei, le însuflețește, transformându-le în factori ai procesului de muncă și se combină cu ele pentru a forma produse.” (p. 204)

Uneori mă întreb de ce acest urmaș prin sânge de rabini talmudiști care a fost Marx pretinde a fi ateu când felul sau de a descrie munca aduce aminte de geneza biblică și de cele 6 zile în care Marele Arhitect și primul muncitor a clădit întreaga lume. Dumnezeu și referințele biblice sunt jocuri de umbre fascinante în Capitalul, vol. I.

„Prin urmare, în calitatea ei abstractă, generală, de cheltuire de forță de muncă omenească, munca filatorului adaugă bumbacului și fusului valoare nouă, iar în calitatea ei concretă, specială, utilă, de proces de filat, ea transmite valoarea acestor mijloace de producție asupra produsului, conservând astfel valoarea lor în produs. De aci caracterul dublu al rezultatului ei, în același moment.”

Vinul euharistic este lichid și sângele Mântuitorului nostru în același timp, după cum munca conține în sine aspectul dublu al materiei transformate și al valorii forței de muncă esențializată în ea.

„Prin simpla adăugire cantitativă de muncă se adaugă valoare noua. Prin calitatea muncii adăugate valorile vechi ale mijloacelor de producție sunt conservate în produs.”

Pielea de pantofi se lucrează într-un număr de ore socialmente necesar, parte din ele neremunerate deloc, iar muncitorul conservă valoarea acestei material și îi adaugă un nou statut valoric, un plus de valoare: o nouă pereche de pantofi.

Marx este atât de mistic în acest punct al argumentației sale încât chiar seamănă cu un profet al Vechiului Testament care este încă adeptul unor culte păgâne orientale. De aceea, nu îmi rămâne decât să-l cred.

„Prin faptul că munca productivă transformă mijloacele de producție în elemente de formare ale unui nou produs, valoarea lor este supusă unei metempsihoze. Ea trece din trupul consumat în trupul nou format. Dar această metempsihoză se întâmplă, așa zicând, în spatele muncii reale. Muncitorul nu poate adăuga munca nouă, deci nu poate crea valoare nouă, fără a conserva valorile vechi, căci el trebuie să adauge întotdeauna muncă într-o formă utilă determinată, și el nu o poate adăuga într-o formă utilă fără să transforme produsele în mijloacele de producție ale unui produs nou, transmițând în felul acesta valoarea lor asupra produsului nou. Este deci un dar al naturii pe care îl posedă forța de muncă în funcțiune, adică munca vie, de a conserva valoare prin aceea că adaugă valoare, un dar al naturii care pe muncitor nu-l costă nimic, dar care îi aduce un mare folos capitalistului, anume conservarea valorii existente a capitalului.” (p. 209)

Dacă schimbăm darul naturii cu harul divin, un credincios nu ar simți nici o diferență de substanță. Oricât ar invoca Marx natura, procesul de schimbare a valorii într-o valoare nouă ține prin cauzele sale de necunoscut. Numai oamenii pot munci teleologic, nu și majoritatea zdrobitoare a animalelor. Natura nu muncește decât prin noi, oamenii muncesc și în afara naturii exterioare/interioare. Până ce Marx și biologia nu ne vor explica originea intenționalității conștiente a muncii, pentru mine procesul muncii aparține unui domeniu străin rațiunii seci, undeva în rațiunea pură. Dar pot concede că așa cum un animal are o serie de funcții de reproducere și conservare pe care le ascultă fără tăgadă, la fel și omul deține funcția incontrolabilă, dar naturală, de a se transforma pe sine și lumea sa prin muncă.

Ziceam că plusvaloarea apare din procesul muncii ca Atena din capul lui Zeus.

„Aceasta plusvaloare formează excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor de formare ale produsului consumate, adică a mijloacelor de producție și a forței de muncă.”

Mijloacele de producție, adică „materii prime, materii auxiliare și mijloace de muncă” se cheamă după Marx capital constant, pentru că ele „nu-și schimbă mărimea valorii.”

Forța de muncă își schimbă însă valoarea în procesul de producție. „Ea reproduce propriul său echivalent și un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei poate să varieze, să fie mai mare sau mai mică.” Numim acest capital variabil.

Astfel am ajuns finalmente la noțiunile de capital constant și capital variabil. E necesar să amintim că în volumul al doilea din Capitalul, Marx dezvoltă propria sa critică la felul îngust în care Adam Smith și David Ricardo au confundat capitalul constant numindu-l impropriu fix, iar capitalul variabil cu cel circulant. Pentru Karl Marx, conceptele de capital constant și capital variabil au sens numai în producție, nu și pe piață, unde ciclurile circulației capitalului-marfă (produsul propriu-zis) și a capitalului bănesc nu au nici o legatură cu cele doua capitaluri din sfera producției.

Capitalul constant poate și el totuși varia, spune Marx, destul de inteligent ca să găsească imediat o explicație la eventualele critici. De pildă, o materie primă care intră în procesul producției are și ea un preț. Ca valoare de schimb fluctuează în funcție de timpul socialmente necesar pentru a o produce. Ea se reajustează la „condițiile sociale actuale„. Deci este constantă la momentul prezent.

Instalațiile tehnice se pot uza moral când apar altele noi, mai productive tehnologic. Firește că dacă piața evaluează o mașinărie la mai puțin decat valora înaintea apariției unei tehnologii superioare, acest lucru afectează valoarea de schimb a produsului, care va fi, pe cale de consecință, mai redusă. Dar ce vină are o mașină pentru pierderea de valoare care se petrece în afara procesului de producție, adică pe piață?

Data viitoare vom intra în templul ratei plusvalorii și abia atunci vor termina cu producția plusvalorii absolute.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. I de Karl Marx și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Capitalul, vol. I: Producția plusvalorii absolute (4)

  1. Valentin zice:

    Una buna pe domeniu 🙂
    The Labor Theory of Value and the Concept of Exploitation
    G. A. Cohen
    Ti-o pot trimite
    E important de vazut cum intelegi teoria valorii munca-o consideri o teorie economica sau una morala? Ca teorie economica este cam inutila, dar interesanta.

  2. Vicus zice:

    Da, trimite-mi cartea lui Cohen. Eu il interpretez pe Marx intr-o cheie economica, nu morala. De ce ar fi desueta?

  3. Andrei Murgu zice:

    Draga Vicuslusorum,

    Paradigma pur-marxista, in pofida interesului academic in chestiune, este in realitate datata economic. Si nu din cauza idiosincrasiilor est-europene justificate sau ne-justificate, ci urmare a configuratiei tehnologice actuale, care in multe zone ale industriei exclude efortul fizic uman (fundamental in epoca lui Marx) din procesul de productie, sau il marginalizeaza (observatia privind rolul muncii in procesul de productie se gaseste intr-un articol al lui Tamasz).

    Urmareste filmarile din uzinele Mercedes si BMW – nu exista aproape nici un muncitor pe interminabilele benzi de productie, procesul este aproape integral automatizat. Iar cei care proiecteaza sau care intretin masinile care au inlocuit miile de muncitori de odinioara nu au ei insisi un raport de munca propriu-zis cu beneficiarul serviciilor, cel putin nu in definitia marxista (sunt librer-profesionisti sau comercializeaza un brevet care genereaza ulterior redevente fara efort continuu, etc.., oricum mai complicat decat in schema Marx)

    Sigur, fenomenul va ridica niste probleme sinistre cu privire la accesul marii mase la sistem, in contextul in care munca fizica, specifica masei, a devenit marginala in procesul de productie, si va readuce in discutie tema unei economii centralizate. Dar nu in cheie marxista, in esenta pentru ca sistemul va functiona fara munca in sensul si definitia din Marx.

    Exemplul cu Paris Hilton drept produs al capitalului este, strict vorbind, la fel de pertinent ca si asocierea lui Lavrenti Beria cu marxismul. Paris Hilton este un produs al mecanismului succesiunii patrimoniale care a transformat (partial) capitalul acumulat de niste antreprenori competitivi si activi in renta unei nulitati (pitipoanca nu-si administreaza singura averea). Paris Hilton nu a luat in viata ei vreo decizie in procesul de productie (de fapt de servicii) unde-si culege renta. Iar chestiunea succesiunii este riguros vorbind, o relicva medievala. Paris Hilton, punand in paranteza educatia precara, este mult mai aproape de aristocratii medievali rusi care-si jucau satele la carti si spargeau intr-o noapte cu o prostituata de lux recolta adunata de 10.000 de iobagi, decat de capitalistul Andrew Carnegie – sa zicem. In ce masura succesiunea intra-familiala este inerenta capitalismului este o alta discutie, insa nu are legatura cu problema plusvalorii absolute, asa cum reiese din articolul tau.

    Insa in comentariul acesta vreau sa ma refer la o tema care nu pare sa fie abordata in toata chestiunea stufoasa a furtului plus-valorii. Problema riscului investitional. Chestiunea s-ar putea sa fie prematura, insa nu vad nicaieri o referire, macar vaga, la riscul pe care capitalistul il asuma atunci cand alege sa-si plaseze capitalul intr-o intreprindere productiva, in care, in conceptia lui Marx urmeaza sa aproprieze plus-valoarea generata de munca angajatilor. Risc pe care capitalistul si-l asuma singur, pentru ca datoriile neplatite din veniturile intreprinderii vor fi executate asupra patrimoniului sau si nu asupra patrimoniului angajatilor. Dupa cum probabil stii, statisticile arata ca aproximativ 95% din intreprinderi ajung in groapa falimentului in primii 5 ani de existenta, deci problema nu este marginala.

    Sunt curios sa stiu cum se reflecta problema riscului in viziunea marxista (si mai ales in comentariul moral adiacent – care rabufneste in exemple de tip Paris Hilton).

    Andrei

    • este excelent comentariul, dar am o observație legată de risc:

      « Risc pe care capitalistul si-l asuma singur, pentru ca datoriile neplatite din veniturile intreprinderii vor fi executate asupra patrimoniului sau si nu asupra patrimoniului angajatilor. Dupa cum probabil stii, statisticile arata ca aproximativ 95% din intreprinderi ajung in groapa falimentului in primii 5 ani de existenta »

      toate acele 95% dintre întreprinderile care dau faliment în primii 5 ani sunt small-business, adică SRL-uri (GmbH, Limited, …).
      și în cazul lor răspunderea se limitează la capitalul social (mic, în mod normal), nu la patrimoniu.
      dacă un SRL are datorii de 10 catralioane de euro și un patrimoniu de 20 de catralioane de euro, dar capitalul social este de 200 de lei, investitorul rămâne fără 200 de lei.
      și pot fi mai mulți asociați (2-50, în România), încât să plângă foarte puțin fiecare.

      în rest, cu asta ați spus totul: este in realitate datata economic.

      • Vicus zice:

        Povestea cu riscul pe care si-l asuma capitalistul sau chiar ideea ca el munceste supraveghind dumnezeieste procesul muncii tin de secolul al XIX-lea. Nu ma puneti in situatia de a scotoci in notele de subsol ale lui Marx dupa scuzele capitalistilor vremii sale ca sa vedeti cat de mult seamana scuzele lor de atunci cu cele de azi.

        Nu stiu daca Marx greseste. A-i cauta noduri in teorie e un drum care umple bibliotecile cu exegeze greoaie. A-i aplica istoric teoria e ceva mai interesant pentru ca ne alegem cu o carte de istorie interesanta. Cred ca insusi comunismul real poate fi demolat cu ajutorul lui Marx, chiar retrospectiv, ca simpla investigatie istorica.

        In legatura cu rolul masinilor, nu am ajuns acolo cu prezentarea Capitalului.

        Ca Marx sa fie ca economist complet datat sunt necesare studii sociologice din procesul productiei care sa ii infirme complet si pe scara larga teoria. S-a incercat asa ceva? A stat cineva sa aplice conceptele lui Marx unor mase de date preluate onest de la locul faptei, adica din productie?

        Iar exemplul moral cu Paris Hilton este doar de tip of the iceberg. Trantori odiosi ca ea sunt cu milioanele pe lumea asta.

  4. Andrei Murgu zice:

    Draga Vicus,

    Chestiunea cu riscul investitional dateaza chiar din secolul 17, era cruciala in epoca Marx cu infama puscarie dickensiana a datornicilor si este la fel de importanta si in ziua de astazi, cand cel putin o parte a antreprenorilor obtin capitalul initial al unei investitii angajand credite garantate personal, prin fideiusiune.

    Fluviile de literatura academica (cel mai adesea non-economica) produse in urma lui Marx, abundenta de concepte, sub concepte, terminologii, adica rezultatele colaterale nefaste ale trenuletului hegelian din care a iesit si batranul Marx, in care iti poti ingropa (exclusiv teoretic, si subliniez exclusiv) preopinentii cand ridica o problema elementara de economie este motivul (unul dintre) lipsei de viabilitate a marxismului.

    Mi se pare amuzant ca Marx ar putea fi folosit pentru deconstructia comunismului istoric, in masura in care comunismul istoric are totusi in centru principiile din sectiunea II a „Manifestului” din 48′, pe care Marx cu mana lui l-a scris. De altfel Manifestul este unul dintre opusculele cele mai ignorate de corifeii joculetului cu marxismul – critica a sistemului capitalist. Marx a fost mai mult de un critic – iar tarisoarele unde inca se mai aplica solutia imaginata in nuce de Marx, gen Coreea de Nord, nu prea ne plac. Stiu, stiu – Coreea de Nord nu este propriu-zis marxista, este asiatica etc… Insa practica KWPului aplica de minune principiile din sectiunea a II a Manifestului.

    Am o curiozitate pur personala – mi-as dori sa cunosc un antreprenor marxist. As dori sa vad daca, actualmente in afara zonei academice, exista cineva care il poate lua pe Marx in serios din interiorul procesului de productie.

    Societatile cu raspundere limitata nu pornesc la drum doar cu capitalul social ci cu un capital mai mare acordat de regula sub forma unor imprumuturi de asociat, care evident vor fi pierdute in ipoteza insolventei- asta ca sa-i raspund comentatorului precedent.

    • vicuslusorum zice:

      Sincer, cred ca sansa in Romania de a da peste un antreprenor care sa stie bine legea legata de firme si care sa lucreze pe piata libera fara sa puna mana in mod ilicit pe contracte de la stat este la fel de mica ca numarul de antreprenori homosexuali sau budisti sau cititori de poezie romana de secol XIX.

      Altfel spus, nu explicam nimic daca un antreprenor este sau nu marxist. Eu pot sa il folosesc pe Marx si astfel: „Ia uita-te, neamtul asta chiar le zice bine, al dracului ce este. Ce bine ca angajatii mei sunt prea prosti sa-l inteleaga. Intre timp, la munca cu ei!”.

      In chestiunea Manifestului, aveti si nu aveti dreptate. Este acolo un nucleu dur de idei care se regaseste intr-o forma super elaborata in Capitalul. Dar sa facem o deosbire: unul este Marx la 30 de ani intr-un pamflet aparut intr-o revista, altul cel din 1867, la aproape 20 de ani distanta. Marx a aparut in fata lumii cu o singura carte: Capitalul, vol. I. Restul sunt studii de revista sau manuscrise.

      Marxismul nu are viabilitate pentru ca este o critica a capitalismului in cadrul sistemului capitalist. Marx nu a iesit din limitele acestui sistem decat pentru a critica feudalismul si avatarurile sale in diverse parti subdezvoltate ale lumii. Marx nu ofera solutii, analizeaza serios diverse patologii industriale, pentru a-i folosi expresia.

      De te fabula narratur! Aceasta este singura dorinta a lui Marx cand a terminat de scris Capitalul. Daca este sau nu actual, ramane de vazut. Teoria sa este totusi invechita, dar mult mai bine gandita si mai complicata decat a celor mai multi economisti de astazi la nivel mondial care repeta gargare de secol XVIII folosindu-se de un aparat matematic intentionat obscurantist pentru a baga pe laici in ceata.

  5. anon zice:

    Nu l-am citit pe Marx sau pe marxiști, și nici pe oponenții lor. Am bucuria, sau blestemul – dacă vi se pare mai potrivit -, de a fi ignorant.

    Citindu-vă articolele îmi dau seama că e foarte ușor să te îndrăgostești de Marx. O îndrăgostire foarte sentimentaloidă, simțită cu stomacul, de tipul soap opera. Poate asta se întâmplă datorită senzației de religie : te aștepți ca Marx să elimine răul, foametea, suferința etc. Sau poate se întâmplă datorită limbajului care se scarpină cu mâna stângă la urechea dreaptă și creează impresia de inteligență. Nu vă alarmați, nu jignesc că un măgar dobitoc ce nici măcar nu și-a făcut lecturile. Deschideți ‘Filozofia naturii’ a lui Hegel, cam pe oriunde, și comparați ce găsiți acolo cu ce găsiți prin vreun tratat de biochimie editat după 1953. E minunat Hegel, cum minunat e și Marx, cum minunat e și Freud – dar, din păcate, sunt cu toții niște poeți ascunși – Mallarmé-i având orgoliul că vorbesc despre realitate. {Sau, pentru a fi indulgent, să zicem că Marx e un Maxwell care nu și-a găsit Heaviside-ul [Olivier Heaviside a rescris și a restructurat ecuațiile lui Maxwell pentru a putea fi folosite într-adevăr]. }

    Comentariul meu e doar unul de a avertizare și vine în logica în care palatele de cuvinte pot fi dărâmate cu un aforism, sau noduri de nedesfăcut sunt tăiate de o sabie. Nu faceți efortul de a citi pe Marx dacă deveniți astfel resentimentar față de Paris Hilton. Și nu apelați la retorica lui „Doamne, Dumnezeule” dacă vreți să fiți ironic la adresa capitalismului, e de prost gust când atât de multe alte defecte pot fi găsite.
    (De asemenea, știu că prin demiurg deobicei se înțelege ceva măreț, dar atât în platonism, cât și cuvântul grec demiourgos înseamnă ‘făuritor, meșteșugar’; demiurgul a făcut cosmosul bun ‘atât cât stă în putință’ (Timaios, 30b), iar prin demiourgoi se înțelegea o clasă intermediară între sclavi și oameni liberi, care nu erau nici privați de libertate, dar nici nu-și putea exprima opinia în agora. cf. Termenii filozofiei grecești, Francis E. Peters, Humanitas, 2007, p. 64 – acuzați-mă de pedanterie, dar am precizat asta fiindcă cred că nu v-ați fi manifestat ca mai sus dacă ați fi știut-o)

    • vicuslusorum zice:

      Marx nu spune nicaieri ca vine cu toiagul, desparte Marea Rosie si graieste: „In Canaan nu va fi foame, frig, boala si moarte. Veti capata ce Dumnezeu mi-a promis mie si neamului meu!” Limbajul este intr-adevar sucit in logica sa, dar Marx a fost totusi discipolul scolii lui Hegel din Berlin. Daca sunteti de parare ca este un limbaj pretentios si fals inteligent, atunci sunteti de parerea lui Schopenhauer impotriva lui Hegel. Dar discutia s-a mai purtat, si chiar pe larg, in carti intregi.

      Poetii mai vorbesc si despre realitate. Cititi poezia moderna: chiar ai impresia ca numai despre banalul cotidian vorbeste. Cu cat suna mai aberant si mai comercial, cu atat seamana cu noi. Ipoteza aforismului mantuitor nu merge: nu vreti ca toata universitatile din lume sa se apuce de scris aforisme in sectiunea socio-umana?

      Sunt resentimentar fata de Paris Hilton? Dar as putea fi chiar invidios sau nu-mi concedeti treaba asta? Sau frustrat ca nu stau si eu cu beep la soare toata ziua dormind pe plajele lumii. Cati nu ar fi invidiosi? Acum, o societate de resentimentari e chiar prea de tot chiar si pentru discursul antiresentimentar al dreptei! Iar in Romania, m-am saturat de liberali si libertarieni care se adapa din bugetul statului. Este ca si cum o curva care ar avea drept clienti majoritari preoti, episcopi si calugari ar arde-o cu un discurs public anti-Biserica. Cam asa arata liberalii romani.

      Fauritori? Pai, capitalul este faurarul lumii moderne. Iar capitalistii nu-si exprima sincer opinia in agora pentru ca de-ar face-o s-ar alege cu rosii in figura la cat cinism li s-ar scurge pe barbi si mustati.

      • anon zice:

        Da, nici eu nu-l vad pe Marx spunand ca Dumnezeu i-a promis ceva, mai degraba ar spune ca el promite. Lasand gluma, as zice ca nu trebuie sa ne inselam : Hegel a vorbit hegeliana cu cuvinte germane, iar limbajul lui devine ‘pretentios si fals inteligent’ acolo unde vrea sa depaseaca domeniul pe care Hegel si l-a construit singur (‘der Geist’ – orice ar fi insemnat asta pentru Hegel), si anume : in filozofia naturii si in filozofia dreptului. Hegel suna bine, dupa cum si Marx suna bine – de asta si paralela asta lungita -, insa cu ei (separat sau impreuna) nu poti sa traiesti in societate (adica ‘impreuna cu ceilalti oameni’ – nimic prea pretentios).

        Nu stiu cat vorbesc despre realitate poetii moderni, dar am anticipat cumva argumentul asta cand l-am ales pe Mallarme pentru a-mi exemplifica ideea. Iar aforismul care distruge sistemul il vad fiind exact asta : ceva-ul nimicitor, cu siguranta nu mantuitor.

        Fiti cum doriti fata de Paris Hilton, dar fiti si constient ca oricare alta atitudine decat cea de suras necrispat va face sa nu mai vedeti banalul adevar : si Paris Hilton transpira. Amuzanta echivalarea intre libertarianul ‘adapat din bugetul statului’ si curva sus-numita.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s