Capitalul, vol. I: Rata și masa plusvalorii (6)

Nu pretind și nici nu sunt un interpret al Capitalului, volumul I. Sunt numai un cititor atent și răbdător, lipsit complet de originalitate. Pentru ca un dialog solid să se stabilească între un autor și un cititor este obligatoriu ca cititorul să fie atent, să înțeleagă, să pună întrebări (în cazul în care autorul nu s-a gândit deja la posibile întrebări și răspunsuri, ca o secțiune FAQ) și să accepte întâi coerența argumentativă a preopinentului. Altfel, sărim unii la gâtul altora, ca în țările primitive. Mentalitatea de sălbatic dezlănțuit este încă o prezență în dialogul public din societatea românească. Trebuie să ieșim din acest minorat al antipatiei primitive și să conversăm ca oameni politicoși ce suntem. Politețea ascunde o demnitate a ființei umane pe care toate părțile o acceptă. Eu așa am fost educat să gândesc. Evident că injuria și atacul la persoană sunt naturale, dar numai după ce toate argumentele s-au epuizat.

Să revenim la Karl Marx, acest economist „depășit”, epuizat și odios, vinovat de milioane și milioane de crime la zeci de ani după decesul său (dar tratat necritic și imbecil de propagandiștii comuniști), care a creat o teorie fascinantă în economie și a dus-o toată viața ca un mic-burghez în Londra secolului al XIX-lea, sprijinit de băiatul de bani gata Engels, maestru în desfăcutul sticlelor de șampanie. Oricum, prietenia atât de îndelungată a doi oameni cât se poate de prolifici intelectual este întotdeauna un dar al zeilor făcut muritorilor. În sine, prietenia este o mare virtute a omului bun.

Întâi o schemă logică, furată din volumul despre Capitalul, vol. I, de David Harvey, ca să putem privi de sus transformările antitetice cu care ne obosește Marx. Noi ne aflăm cu lanțurile logice la final de tot. Dacă mi-a scăpat ceva până acum, îmi asum vina. Suntem la jumătatea volumului I din Capitalul.

Marx

„Ca și până acum, vom presupune și în acest capitol că valoarea forței de muncă, deci acea parte a zilei de muncă ce este necesară pentru reproducerea sau conservarea forței de muncă, este o mărime dată, constantă.” (p. 289, ediția Capitalului, volumul I, 1948).

Ideea principală în explicarea profitului pentru Marx este că în decursul unei zile de muncă obișnuite, angajatul prestează o muncă necesară (în sensul în care își acoperă singur costurile de salarizare pe acea zi) și în altă parte a zilei, care nu este separată de cealaltă sub forma unui program diferit, el muncește pe gratis (de aici teoria exploatării), ceea ce rezultă într-o „masă de supramuncă„.

„Dar capitalul variabil este expresia în bani a valorii totale a tuturor forțelor de muncă pe care capitalistul le utilizează în același timp. Valoarea lui este deci egală cu valoarea medie a unei forțe de muncă, înmulțită cu numărul forțelor de muncă utilizate. Dacă valoarea forței de muncă este dată, mărimea capitalului variabil stă deci în raport direct cu numărul muncitorilor utilizați în același timp. Dacă valoarea unei forțe de muncă pe timp de o zi este egală cu un 1 taler, va trebui deci avansat un capital de 100 de taleri pentru a exploata zilnic 100 de forțe de muncă și de n taleri pentru a exploata zilnic n forțe de muncă.”

Astfel se poate crea „masa plusvalorii„. Ea este egală „cu plusvaloarea pe care o livrează ziua de muncă a muncitorului individual, înmulțită cu numărul muncitorilor utilizați.” Masa plusvalorii este determinată în schimb de rata plusvalorii. Și acum Marx propune o „primă lege”.

Masa plusvalorii produse este egală cu mărimea capitalului variabil avansat înmulțită cu rata plusvalorii; cu alte cuvinte, ea este determinată de raportul complex dintre numărul forțelor de muncă exploatate în același timp de același capitalist și de gradul de exploatare al forței individuale de muncă.”

A se observa cum forța de muncă este prinsă într-o relație clară cu capitalul variabil, dar nicăieri cele două nu coincid perfect (poate doar în scriptele capitalistului, pentru care forța de muncă este doar cheltuială în contabilitate, dar nu e doar atât în realitate, ci ceva mai mult, plusvaloare neplătită).

Să avansăm în studiul raportului dintre v și forța de muncă medie, f.

„La producerea unei mase anumite de plusvaloare, diminuarea unuia din factori poate deci să fie compensată prin augmentarea celuilalt. Dacă se reduce capitalul variabil și se mărește totodată în aceeași proporție rata plusvalorii, masa plusvalorii produse rămâne neschimbată. Dacă, în condițiile presupuse mai sus, capitalistul trebuie să avanseze 100 de taleri pentru a exploata zilnic 100 de muncitori și dacă rata plusvalorii este de 50%, acest capital variabil de 100 va aduce o plusvaloare de 50 de taleri, sau de 100 X 3 ore de muncă. Dacă rata plusvalorii se dublează, adică dacă ziua de muncă, în loc de a se prelungi de la 6 la 9 ore, se prelungește de la 6 la 12 ore, capitalul variabil redus la jumătate, adică la 50 de taleri, va continua să aducă o plusvaloare de 50 de taleri sau de 50 X 6 ore de muncă. Reducerea capitalului variabil poate deci să fie compensată printr-o ridicare proporțională a gradului de exploatare a forței de muncă, adică reducerea numărului muncitorilor utilizați poate fi compensată printr-o prelungire proporțională a zilei de muncă. Înăuntrul unor anumite limite, cantitatea de muncă ce poate fi exploatată de capital devine deci independentă de numărul de muncitori. Invers, reducerea ratei plusvalorii lasă neschimbată masa plusvalorii produse, dacă mărimea capitalului variabil, adică numărul muncitorilor utilizați, crește în mod proporțional.”

Și totuși există limite ale zilei de muncă: nimeni nu poate munci 24 de ore non-stop, oricât viseaza la asta marii capitaliști, cei care nu muncesc niciodată.

Limita absolută a zilei de muncă, zi care din natură este totdeauna mai mică de 24 de ore, constituie o limită absolută pentru compensarea unei diminuări a capitalului variabil printr-o rată a plusvalorii sporită, adică pentru compensarea unei reduceri a numărului de muncitori exploatați printr-un grad de exploatare a forței de muncă sporit.

Presupunând un timp de muncă socialmente necesar deja dat, atunci când capitalul variabil scade (mai putin salariați, deci costuri) se poate stoarce profit prin prelungirea timpului petrecut muncind al forței de muncă.

Vedem deja o contradicție la mijloc, pe care economiștii burghezi, obsedați cu cheltuielile lor cinice, nici nu o observă: există o tendință a capitalului, spune Marx, „de a reduce pe cât posibil numărul muncitorilor uitilizați de el, adică partea sa variabilă, transformată în forță de muncă, în contradicție cu cealaltă tendință a sa de a produce o masă cât mai mare de plusvaloare.”

Și evident că dacă „masa forțelor de muncă utilizate, adică mărimea capitalului variabil, crește, dar nu proporțional cu reducerea ratei plusvalorii, masa plusvalorii produse scade.”

Pentru a-i calma pe sceptici, am să extrag un fragment mai lung din Marx în speranța că va fi citit cu atenție:

„O a treia lege rezultă din faptul că masa plusvalorii produse este determinată de cei doi factori: rata plusvalorii și mărimea capitalului variabil avansat. Dacă rată plusvalorii, adică gradul de exploatare a forței de muncă, și valoarea forței de muncă, adica mărimea timpului de muncă necesar, sunt date, este de la sine înțeles că, cu cât capitalul variabil este mai mare, cu atât masa valorii și plusvalorii produse este mai mare. Dacă limita zilei de muncă este dată, dacă este dată și limita părții sale necesare, masa valorii și plusvalorii pe care o produce un singur capitalist depinde de masa de muncă pe care el o pune în mișcare. Aceasta însă depinde, în condițiile presupuse de noi, de masa forței de muncă, adică de numărul muncitorilor pe care el îi exploatează, iar acest număr este determinat, la rândul lui, de mărimea capitalului variabil avansat de el. Prin urmare, dacă rata plusvalorii și valoarea forței de muncă sunt date, masele plusvalorii produse sunt în funcție de mărimile capitalurilor variabile avansate. Se știe însă că fiecare capitalist își împarte capitalul în două părți: o parte el o investește în mijloace de producție. Aceasta este partea constantă a capitalului său. Cealaltă parte el o transformă în forță de muncă vie. Această parte formează capitalul său variabil. În cadrul aceluiași mod de producție are loc, în diferitele ramuri ale producției, o împărțire diferită a capitalului într-o parte constantă și una variabilă. Înăuntrul aceleiași ramuri de producție, acest raport se schimbă odată cu schimbarea bazei tehnice și a combinării sociale a procesului de producție. Oricum s-ar diviza însă un capital dat în parte constantă și parte variabilă, indiferent daca aceasta din urmă ar sta față de cea dintâi într-un raport de 1:2, 1:10 sau 1:x, legea pe care am stabilit-o nu va suferi nici o modificare, căci, în conformitate cu analiza făcută mai înainte, valoarea capitalului constant reapare, ce-i drept, în valoarea produsului, dar nu intră în valoarea-produs creată. Pentru a utiliza 1000 de filatori este nevoie, bineînțeles, de mai multe materii prime, fusuri etc, decât pentru a utiliza 100. Indiferent însă dacă valoarea acestor mijloace de producție ce urmează a fi adăugată se urcă, scade, rămâne neschimbată, este mare sau este mică, ea nu are nici o influență asupra procesului de valorificare a forțelor de muncă ce pun în mișcare aceste mijloace. Legea constatată mai sus ia deci următoarea formă: Dacă valoarea forței de muncă este dată și dacă gradul de exploatare a forței de muncă este egal, masele de valoare și de plusvaloare produse de capitaluri diferite sunt direct proporționale cu mărimile părților variabile ale acestor capitaluri, adică ale părților lor transformate în forță de muncă vie.

Marx are grijă să adauge ca „această lege contrazice în mod evident orice experiență întemeiată pe simple aparențe.” Dar nu voi intra în amănunte în acest loc.

Ideea principală este că în cadrul producției, unde nu există nici democrație, nici liberalism cum pretinde a fi piața, capitalul controlează munca, deci implicit pe angajat. Capitalul personificat, i.e. capitalistul și asociații săi numiți manageri (acești exploatatori închiriați prin salariu de capitalist să-i țină loc de ochi în producție), „veghează ca muncitorul să-și îndeplinească munca în mod ordonat și cu gradul de intensitate cuvenit.”

Capitalistul a reușit în același timp să creeze un raport forțat în cadrul producției. Pur și simplu consumul de muncă străină este mania capitalistului, temeiul existenței sale. Toată munca se îndreaptă spre profit. „Și ca producător de hărnicie străină, ca sugător de supramuncă și ca exploatator de forță de muncă, el întrece în energie, în lipsa de măsură și în eficacitate toate sistemele de producție anterioare bazate pe munca forțată directă.”

Iar angajatul este consumat de mijloacele de producție în procesul de valorificare a muncii. El există pentru ca procesul de producție să se finalizeze într-o plusvaloare (B-M-B’). Acest B’ (bani) va reintra în circuit pentru a ajunge un B’ + b și tot așa până ce crizele sau falimentul vor spulbera capitalul (volumul II din Capitalul se ocupă doar în trecere de criza economică).

În episodul următor, vom lămuri noțiunea plusvalorii relative, un capitol mustind de inteligență și profunzime.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. I de Karl Marx și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s