Capitalul, vol. I: Noțiunea plusvalorii relative (7)

Tot citindu-l pe Karl Marx, mi-am dat seama de o problemă îngrijorătoare a felului în care am fost expus științei economice până acum. Pentru mine, probabil ca pentru mulți alții, economia se supunea exclusiv legii cererii și ofertei, unde cererea și nevoile subiective ale consumatorului decid cât și ce se produce. De parcă niciodată producția nu avea statut de sine stătător, ci depindea exclusiv de subiectivitatea mea și a altora. Și deși sunt semne că subiectivitățile pot fi manipulate să deservească cumpărării unor bunuri inutile sau să fie păcălite (cf. Daniel Kahneman și studiile sale de psihologie economică), nici pentru o secundă nu m-am gândit vreodată că industria poate fi considerată ca o instanță obiectivă, calculată, perfect dirijată, iar cumpărătorii ca pe o massă de manevră în mâinile marelui capital. Mai degrabă aș fi crezut într-o situație ideală în care cererea, oferta și prețurile mărfurilor să se găsească într-un soi de echilibru de lungă durată, dar nu știu dacă așa ceva se poate realiza fără să sacrifici inventivitatea internă a capitalismului care provine tocmai din dezechilibrele ce reies din competiție. Și dacă un anume echilibru forțat se poate produce într-o piață mică, ce te faci cu piața mondială, unde diferite economii naționale pot intra oricând în coliziune unele cu altele? Probabil că aceste întrebări naive au fost explorate de economiști adevărați și teoretizate ca lumea.

Și apoi, dacă nu ma înșel, cea mai mare parte a producției merge tot spre consum industrial, nu spre consumul privat. Piața este liberă, dar dă semne și de rațiune de cele mai multe ori. Iar raționalitatea intenților producătorului nu trebuie subevaluată, cum o parte a economiștilor tind să o facă. Atunci când consumatorul își urmărește interesul de a cumpăra un bun și a îl folosi, nici antreprenorul nu stă cu mâinile în sân privind liniștit cum are loc consumul (ceea ce Marx numește valoarea de întrebuințare, pe care, din păcate, nu o dezvoltă deloc în Capitalul, deși valoarea de întrebuințare este rațiunea de a fi a consumatorului), ci își dirijează eforturile spre a-l forța pe căi propagandistice (PR, publicitate) pe cumpărător să îi cumpere mărfurile. Consumatorul se alege cu o marfă după ce plătește (B-M), iar producătorul capătă în schimb bani mai mulți după ce vinde marfa (M-B’).

Cât despre Marx, deși suntem abia la jumătatea Capitalului, esența teoriei sale este deja cunoscută: profitul se datorează exploatării forței de muncă prin muncă neplătită în cursul zilei de muncă. Numai că orarul zilei de muncă nu este împărțit în efort remunerat și efort neplătit. Teoria exploatării forței de muncă în capitalism este nu numai sursa profitului, ci a bogăției de mărfuri din capitalism. Pe undeva, utilizarea pe gratis a capitalului variabil tinde să crească masa capitalului constant, ceea ce consolidează poziția capitalistului și îl obligă tot pe acesta să crească salariile angajaților pentru ca enorma cantitate de mărfuri să fie consumată rapid și în proporții pe măsură astfel încât procesul producției să fie reluat de la început. Altfel, sistemul s-ar bloca sub forma unei crize.

Karl Marx spune că în capitalism antreprenorul va dori, pentru a lua fața competiției, să crească productivitatea muncii.

„Sub mărirea forței productive a muncii înțelegem aici, în general, o transformare în procesul de muncă, transformare prin care timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea unei mărfi este redus, prin care deci o cantitate mai mică dobândește forța pentru a produce o cantitate mai mare de valoare de întrebuințare.”

Și adaugă apoi despre capitalist:

„El trebuie să revoluționeze condițiile tehnice și sociale ale procesului de muncă, adică însăși modul de producție, pentru a mări forța productivă a muncii, pentru a reduce, prin mărirea forței productive a muncii, valoarea forței de muncă și pentru a reduce astfel partea zilei de muncă necesară pentru reproducerea acestei valori.”

Atunci când managerul prelungește ziua de muncă, Marx numește asta căutarea plusvalorii absolute. În această situație timpul socialmente necesar pentru producerea unei mărfi nu poate fi controlat. Dacă în schimb reduci timpul de muncă necesar, iar costul salarilor să fie acoperit deci într-un timp de muncă necesară mai mic, atunci rămân mai multe ore din ziua de muncă în care angajatul să muncească pe gratis pentru capital – și astfel apare plusvaloarea relativă.

Dacă productivitatea muncii crește, atunci se ieftinesc și unele materii prime folosite în anumite ramuri industriale, ceea ce înseamnă că și salariile pot fi ciuntite pe cale de consecință. Dar nu toate activitățile economice se află în situația aceasta.

„Capitalul are deci un instinct imanent și o tendință permanentă de a mări forța productivă a muncii, pentru ca să ieftinească marfa, iar prin ieftinirea mărfii să ieftinească și pe muncitor.

Acum înțelegem în sfârșit de ce unele industrii s-au mutat și se tot deplasează în țări cu forță de muncă ieftină și din abundență, investind simultan sume colosale în departamente de R&D.

Și tot Marx adaugă că oricât ar crește rata forței productive, timpul de muncă nu va scădea. Capitalistul nu va dori vreodată să scadă numărul de ore de muncă decât atunci când activitatea productivă este în criză sau în faliment.

„În producția capitalistă, economisirea de muncă prin dezvoltarea forței productive a muncii nu urmărește nicidecum reducerea zilei de muncă. Ea nu urmărește decât reducerea timpului de muncă necesar pentru producerea unei anume cantități de marfă.

Și drept urmare:

„În cadrul producției capitaliste, dezvoltarea forței productive a muncii are drept scop să reducă acea parte a zilei de muncă în cursul căreia muncitorul trebuie să muncească pentru sine însuși, pentru a prelungi tocmai prin aceasta cealaltă parte a zilei de muncă, în cursul căreia el poate să muncească gratuit pentru capitalist.”

Apoi Marx trece la cooperație, care reprezintă invenția capitalistă a muncii în comun pe un spațiu limitat dat (de exemplu, o hală industrială). Dacă în trecutul medieval un meșteșugar lucra singur un obiect în toate componentele sale (sau diviziunea muncii era redusă), capitalismul a adus o crescută diviziune a muncii și o centralizare a muncii în cadrul unei singure incinte (fabrica).

Am observat că lui Marx îi place să facă următoarea observație: 12 oameni muncesc în 12 ore, 144 de oră de muncă pe zi. Vă dați seama câte miliarde de ore de muncă se consumă zilnic în China de pildă?

Tot Marx spune că oamenii, animați de un animal spirit necunoscut, muncesc mai bine și mai productiv în comun decât separat. Deși capitalistul le plătește munca individual, există o forță productivă socială a muncii pe care capitalistul și-o însușește pe degeaba.

De asemenea, diviziunea muncii în manufactura clasică (aici Marx este oarecum datat, dar nu prea mult) implică ca un angajat să facă aceeași muncă întreaga zi de program. Ergo, munca fiind super monotonă și având puține întreruperi, productivitatea muncii crește (meșteșugarii medievali făceau diferite activități într-o zi de muncă, ducând astfel la întreruperi, la pori în ziua de muncă), iar angajatul capătă un skill din experiența unui efort identic în fiecare zi. Capitalistul intensifică munca și scade cheltuielile neproductive numai din controlul rațional al zilei de muncă. Disciplina fără mila și ierarhia datorată diviziunii muncii bat ca doua inimi în pieptul producției.

Desigur, uneltele (instrumentele) muncitorului contribuie și ele la foamea de productivitate sporită a antreprenorului. Apoi Marx pătrunde în mica societate de muncitori din manufactura secolului al XVIII-lea și al XIX-lea. Nu se întâmplă nimic original în manufactură, dupa cum nu se muncește nimic nereglementat într-un birou modern.

Interesant mi s-a părut explicația pe care o oferă Marx neputinței breslelor medievale de a trece la capitalism fără ca breasla însăși să dispară în acest proces:

„Precum am observat, legile corporațiilor împiedicau în mod sistematic, prin limitarea extremă a numărului de calfe pe care un singur meșter breslaș putea să le utilizeze, ca acesta să se transforme într-un capitalist. De asemenea nu-i era permis să utilizeze calfe decât exclusiv în meseria în care el însuși era meșter. Breasla respingea cu mare grijă orice încălcare din partea capitalului comercial, singura formă liberă a capitalului ce-i stătea în față. Comerciantul putea să cumpere orice marfă, numai munca nu o putea cumpăra ca marfă.”

O alta concluzie interesanta a lui Marx este legată de consecințele divizunii muncii și a monotoniei efortului prestat: forța de muncă se prostește, rezultând în adevărate „patologii industriale”. Acum știm de ce clasa muncitoare nu este doar prost educată, dar are intelectul atrofiat.

„O anumită deformare spirituală și fizică este inseparabilă chiar de diviziunea muncii în ansamblul societății.”

Abia acum am ajuns la un subiect sensibil al marxismului: ce rol are tehnologia și dezvoltarea mașinilor în cadrul producției? Oare mașinile nu aduc plusvaloare? Și dacă o fac, nu este aceasta mai mare decât cea a muncitorilor propriu-ziși? Oare nu mașinismul afectează teoria valorii muncă și chiar rata plusvalorii în capitalism? Pot mașinile să fie exploatate?

Despre mașinism și marea industrie vom discuta în următoarea secțiune.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. I de Karl Marx și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s