Capitalul, vol. I: Plusvaloarea relativă și absolută (9)

Nimic nu pare a fi mai important în teoria economică marxistă decât demonstrarea riguroasă a profitului în capitalism, pe care Marx o reia. Iar cum în prezent mă lupt cu volumul II al Capitalului, care are neajunsul major de a fi doar un manuscris scris prolix și întortocheat, oricît l-ar fi editat prietenul Engels, Marx risipește mult efort și tot atât de multe pagini pentru a scoate din producția și circulația capitalului pe piață o teorie a plusvalorii. Cine a citit toate secțiunile rezumative până în acest moment, nu va avea deloc dificultăți în a înțelege și aprecia ceea ce urmează.

Demn de prețuire este însă antrenamentul intelectual al lui Marx. Nu știu câți oameni în orice domeniu științific s-au luptat cu înțelegerea realității în felul în care o demonstrează Karl Marx pe parcursul Capitalului. Presupun că sunt cu toții o minoritate pe care o poți aduna într-o sală de teatru. Marx se află cu siguranță printre ei. Nici măcar nu poți pune totul pe seama inteligenței. Karl Marx are în principal un caracter de fier și o mobilitate a minții compensată de o răceală a firii care îi conferă un control de sine fabulos. Impresia mea subiectivă citindu-l pe Marx este chiar aceasta: siguranța de sine a germanului ține de geniu sau de monstruos. De aici reiese și dificultatea de a-l citi: un cititor face apel la sentimente din când în când, dar cu Marx te lovești de o stâncă. Cred că doar Critica rațiunii practice mi-a provocat o senzație similară. Probabil că un stomac rezistent și un creier antrenat sunt suficiente pentru a scrie astfel. Inima e lăsată pe dinafară.

Ca o constatare personală, cele mai multe teme din Capitalul volumul I, epurate însă de ambiția unei explicații economice, le-am întâlnit într-o versiune pur filozofică într-o carte scrisă de Hannah Arendt (culmea!): Condiția umană. Citind-o în perioada universității, nu i-am dat importanța care se cuvenea.

S-a discutat pe larg până acum despre rolul producției de mărfuri în capitalism. Dar oricine știe că producția de mărfuri nu este specifică doar capitalismului. Ea aparține atât antichității, cât și Evului Mediu. Cu ceva curaj, putem merge chiar mai departe în timp, dar altceva ne propunem în cele ce urmează.

Marx afirmă, pe bună dreptate, că munca productivă ca noțiune „se îngustează” în timpurile moderne.

„Producția capitalistă nu este numai producție de marfă; ea este în esență producție de plusvaloare. Muncitorul nu produce pentru sine, ci pentru capital. Nu mai e deci suficient ce produce în general. El trebuie să producă plusvaloare. Numai acel muncitor e productiv care produce plusvaloare pentru capitalist, adică servește pentru autovalorificarea capitalului.

Nimeni nu ar fi angajat în societatea capitalistă dacă nu ar produce plusvaloare. Iar acolo unde unii sunt angajați pe posturi de unde pot ieși cu minim de efort la pensie, deducem că ei nu lucrează într-un regim capitalist, adică sunt în afară regulilor pieței libere și a productivității muncii. Fie efortul lor nu constituie plusvaloare pe piață, fie munca lor nu aparține ciclului productivității economice. Aș putea găsi câteva meserii și câteva instituții care plătesc o valoare de muncă fără a fi valoare de schimb pe piață, dar prefer pentru moment să nu supărăm pe unii cititori. Nu de alta, dar ce nu are valoare socială, adică nu este cerut de consumatori, nu deține din capul locului pentru Marx nici un fel de valoare.

Am menționat în altă parte că plusvaloarea relativă se referă la prelungirea în timp a cantității de muncă neplătită într-o zi de muncă obișnuită, iar plusvaloarea absolută indică o supramuncă gratuită mai mare datorată reducerii timpului necesar în care muncitorul își câștigă în muncă propriul salariu. De aceea, nu timpul de muncă contează în producerea plusvalorii absolute, ci mai degrabă „revoluționarea din temelii” a „proceselor tehnice ale muncii și combinările sociale”.

Pe de altă parte, tot Marx ne asigură că deosebirea dintre cele două plusvalori este oarecum exagerată din momentul în care capitalismul a învins orice alt mod de producție dintr-o societate dată. Eliminarea feudalismului sau a unei organizări economice primitive duce la dominația unei singure forme de producție, cea capitalistă.

„Odată ce modul de producție capitalist a fost instituit și a devenit mod de producție general, deosebirea dintre plusvaloarea absolută și cea relativă se face simțită atunci când este vorba ca rata plusvalorii în general să fie urcată.”

Dar cum legea impune un program de 8 ore, atunci rata plusvalorii ar trebui să fie absolută, cu toate că plusvaloarea relativă prin timp de munca în afara programului poate funcționa de minune, mai ales când sindicatele lipsesc cu desăvârșire.

Productivitatea muncii la Marx cuprinde două variabile necesare: prima este producția socială, ceea ce implică gradul de dezvoltare tehnologică, profesionismul forței de muncă, care depind în întregime de evoluția istorică la un moment dat. A doua variabilă constă din condițiile naturale, climă, sol, relief, resurse naturale etc.

Pentru Marx, cu cât circumstanțele naturale sunt mai diverse și fertilitatea solului urcă și scade într-un teritoriu existent, cu atât mai mare este „necesitatea de a controla cu mijloace sociale o forță a naturii„. Acolo unde timpul de muncă necesar pentru supraviețuire este mai mic, grație condițiilor naturale mai bune, cu atât mijloacele sociale vor rămâne mai puțin dezvoltate. Rusia este o țară bogată în soluri fertile, mai cu seamă în partea occidentală unde nu întâmplător este concentrată cea mai mare parte a populației, dar nu se poate spune că dezvoltarea tehnică sau socială în decursul istoriei a atins cine-știe-ce culmi în Ucraina, bunăoară, înaintea secolului XX, când industrializarea forțată și modernizarea prin împrumut și-au dezlănțuit forțele demonice.

Este peremptoriu că zonele de pe glob infertile nu pot suporta aglomerări demografice serioase, după cum cele mai propice arii de dezvoltare a societăților sunt cele temperate. Fernand Braudel, în primul volum din The Structures of Everyday Life, oferă o hartă globală în care societățile sedentare care practicau agricultura într-un mod concentrat și intensiv se găsesc cu toatele în clime temperate. Implicit, pentru Marx, forța de muncă variază ca valoare pe tot cuprinsul globului.

Rezumăm:

„…am văzut că raportul dintre mărimea prețului forței de muncă și aceea a plusvalorii este determinată de trei împrejurări: 1. lungimea zilei de muncă, sau mărimea extensivă a muncii; 2. intensitatea normală a muncii, sau mărimea ei intensivă, astfel că o cantitate determinată de muncă este cheltuită într-un timp determinat; 3, în fine, forța productivă a muncii, astfel că după gradul de dezvoltare al condițiilor de producție aceeași cantitate de muncă livrează în același timp o cantitate mai mare sau mai mică de produs.” (p. 470).

Primul pas este să înțelegem raporturile dintre producția ridicată și valoarea forței de muncă. Când o companie produce cantități enorme de mărfuri, atunci valoarea forței de muncă scade. Este logic: cu cât sunt mai multe bunuri din categoria x, cu atât munca celui care le-a produs este mai ușor de reprodus și mai scurtă temporal pe unitate de marfă. Plusvaloarea crește în acest timp. Multe mărfuri înseamnă (sau, în mod normal, ar trebuie să însemne) multe vânzări. Muncitorii chinezi care au sufocat piața mondială cu jucăriile lor de proastă calitate după 1990 sunt plătiți ca vai de ei, dar jucăriile se vând cu tonele, iar profitul este ridicat. Când scade productivitatea și astfel este redus și profitul, forța de muncă are o valoare mai ridicată (din nou, se presupune că piața absoarbe produsele fără neregularități).

Când ziua de muncă se scurtează, capitalisul știe că trebuie urgent să crească productivitatea și intensitatea muncii.

Când ziua de muncă se prelungește,

prețul forței de muncă poate să scadă sub valoarea ei, cu toate că el în mod nominal el rămâne neschimbat sau crește chiar”.

Exemplificare pentru acest ultim caz: sunt o chelneriță în statul Kentucky, orașul Covington. Am tura de 8 ore și câștig 7 dolari pe oră. Într-o zi adun 56 USD. La cât de mulți clienți are restaurantul, îmi plătesc singură salariul într-un număr de ore mai mic decât cele 8 din program. Transportul meu de farfurii, băuturi etc. de la o masă la alta valorează pe piață mai mult decât cei 56 de USD cu care sunt plătită. Dar șeful decide să mă țină peste program. Eu nu am alt loc de muncă mai bun în acel moment, sunt presată de volumul aparent mare de muncă și îmi petrec nu 8, ci 10 ore pe zi muncind. Acum sunt sigur mai productivă decât atunci când stăteam 8 ore la treabă. Clienții mă cheamă, merg să-i servesc cu 2 ore mai mult decât de obicei. Prețul meu exprimat în salariu a scăzut sub valoarea mea cu cele două ore în plus de muncă gratuită. Dar nominal tot 7 dolari pe oră câștig, doar că acum lucrez nu 8 ore legale, ci 10, ilegale (dar cui să mă plâng când nu vreau să fiu concediată și nu am alternativă?). Șeful e bun și decide să-mi crească salariul cu un dolar, acum am 8 dolari pe oră, dar prețul forței mele de muncă este tot sub valoarea mea, eu muncind nu 8, ci 10 ore. Plus că eu îi recuperez cheltuiala făcută cu mine de șeful meu în mai puțin de 8 ore și-n mod normal, fără o prelungire cu 2 ore peste programul legal. Cam asta vrea să ne transmită Marx, presupunând din nou că valoarea de întrebuințare a restaurantului, exprimată prin mâncare și servicii, este într-adevar căutată de clienți. Totuși, chelnerița ipotetică nu aduce profit șefului, ea doar îi scade costurile. Chelnerița are o funcție de circulație, nu de producție. Angajatorul ei

„… nu plătește aceste două ore de supramuncă, cu toate că ele sunt cheltuite de individul care o efectuează. Prin ele societatea nu-și însușește un produs suplimentar sau o valoare suplimentară. Dar cheltuielile de circulație pe care el le reprezintă se reduc cu o cincime, de la zece ore la opt.” (Capitalul, vol. II, p. 110).

Marx spune că sunt și împrejurări în care forța productivă a muncii scade în timp ce ziua de muncă se prelungește și ofera câteva exemple datate din Anglia pe la 1800.

Tot ce s-a precizat mai sus se poate exprima concis astfel:

plusvaloarea/capital variabil (p/v) = plusvaloare/ valoarea forței de muncă = supramuncă/muncă necesară

Și derivări ale lor:

supramuncă/zi de muncă = plusvaloare/ valoarea  a produsului = plusprodus/produs total

Și să nu uităm: capitalul constant sau fix nu intră în rata plusvalorii, ci doar capitalul variabil, cheltuielile cu angajații.

Normal că supramunca sau plusvaloarea sau munca în plus neplătită dintr-o zi de muncă normală nu pot fi niciodată 100%. Suntem în capitalism, nu în sclavagism. O cotă parte din zi este muncită pe gratis, niciodată întreaga zi.

Deci, în cazul chelneriței, să stabilim următoarele: din cele 10 ore de muncă pe zi pe care primește 80 de USD, ea reușește ca în 5 ore, adică în jumătate din program, să recupereze costurile șefului cu salariul ei. Ea își câștigă singură salariul pe o zi în jumătate de zi. Restul este muncă gratuită prestată direct în buzunarul șefului. Gradul ei de exploatare este de 100%, pentru că dacă a reușit să producă 80 de dolari în 5 ore, va continua să aduca tot 80 de dolari în cealaltă jumătate de program. Așa judecă Marx procesul plusvalorii.

„Misterul autovalorificării capitalului se rezolvă transformându-se în puterea de dispoziție a capitalului asupra unei cantități anumite de muncă străină neplătită.” (p. 482)

Normal că salariul

„șterge orice urmă a divizării zilei de muncă în muncă necesară și supramuncă, în muncă plătită și muncă neplătită. Toată munca apare ca muncă plătită.”

După care Marx prezintă istoricul salariului pe unitate de timp, a celui cu bucata pentru a demonstra că exploatarea are loc în orice mod s-ar realiza plata salariului.

Deosebirile naționale între salarii sunt rezultatul gradului de dezvoltare a capitalismului.

„Comparată cu munca mai puțin intensivă, munca națională mai intensivă produce deci în aceeași durată de timp mai multa valoare, care se exprimă în bani mai mulți.” (p. 504)

Cu aceasta, am încheiat. Ultima secțiune a Capitalului, volumul I, se cheamă procesul de acumulare a capitalului. Bucuria de a fi ajuns aproape de capăt cu prezentarea acestei lucrări capitale nu este depășită decât de satisfacția că prin această ultimă parte voi da o lovitură de moarte tuturor reacționarilor de dreapta din cultura română.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. I de Karl Marx și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Capitalul, vol. I: Plusvaloarea relativă și absolută (9)

  1. Pingback: Capitalul, vol. II: Rotația capitalurilor | Vicuslusorum's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s