Capitalul, vol. II: Rotația capitalurilor

Este destul de clar că în economia capitalistă timpul de rotație al capitalului de pe piață în producție și tot așa în cerc asigură nu numai suma profiturilor anuale (determinate de numărul rotațiilor dintr-un an), ci stabilește chiar timpul socialmente necesar în care se produce o marfă. Fără rotația capitalului, teoria valorii muncă, înțeleasă ca timp de muncă mediu necesar pentru producerea unei mărfi oarecare, nu ar avea sens. Iar esența competiției capitaliste este o rotație cât mai rapidă a capitalului înaintea timpului de rotație al altor capitaliști. Să ne înțelegem: nu este loc de iubire între capitaliști, atâta timp cât competiția este perfectă și nedirijată monopolistic și oligopolistic.

În cuvintele lui Karl Marx:

„Pentru capitalist timpul de rotație al capitalului său este timpul în cursul căruia el trebuie să-și avanseze capitalul pentru a-l valorifica și pentru a-l primi din nou în forma sa inițială.” (Capitalul, vol. II, p. 130, ediția 1951).

Capitalul costant și capitalul variabil

Însă înainte de a avansa în chestiunea spinoasă a circulației capitalului Marx procedează didactic și reia încă o dată diviziunea pe care o face pe tot parcursul celor 2500 de pagini din Capitalul între capitalul constant și capitalul variabil.

Prin capital constant (c) înțelegem:

i) clădiri, ateliere, mașini etc., care își transferă o parte din valoarea lor produsului în procesul muncii. Valoarea sa de schimb de la momentul cumpărării se împarte pe parcursul anilor în valori de întrebuințare mici care se echivalează în valoarea de schimb inițială (Marx e atent însă să stabilească totuși costurile cu reparații care măresc valoarea de schimb inițială a mașinii, dar care la rândul lor trebuie să intre în amortizare, deci tot ca valori de întrebuințare se consumă). De aceea, prin fixitatea clădirilor, atelierelor, mașinilor etc., Marx numește o parte din capitalul constant capital fix. Cu cât capitalul constant este mai durabil, cu atât partea sa de capital fix este mai mare. Cu toată durabilitatea sa, partea fixa a capitalului constant trebuie înlocuită în întregime, după trecerea unei anumite perioade medii de timp.

ii) materii prime, materiale auxiliare, semifabricate etc. sunt fluide, se consumă în sfera producției și intră în formarea mărfii. Deși ele se mișcă și dispar, această parte a capitalului este necesară. Nu pot da afara materia primă așa cum concediez salariații fără să scad cantitatea și calitatea produsului final. Nu-i pot mări nici productivitatea și nici nu o pot înlocui cu mașini. Materiile care intră în procesul producției aparțin deci capitalului constant. Ele nu crează valoare nouă ca muncitorii și nici nu înlocuiesc valoarea lor inițială în timp ca mașinile. Ele se regăsesc în întregime ca valoare (întrupată în costul de producție) într-o parte a prețului de producător al mărfii.

Ce face capitalul constant să fie astfel nu constă numai în fixitatea sa spațială, ci și în durabilitatea și rezistență sa în produsul final. Capitalul constant este în compoziția organică a capitalului ca o muncă moartă pentru că atât mașinile, cât și materiile prime (ambele categorii privite ca mijloace de muncă) sunt cumpărate de pe piață de către capitalist ca și capitalul-marfă al altor capitaliști.

Prin capitalul variabil (v) ne imaginăm doar forța de muncă, salariații, angajații, muncitorii etc., care circulă și sunt fluizi. v este munca vie spre deosebire de capitalul constant c. Capitalistul cumpăra contra unui salariu forță de muncă pe care o întrebuințează conform contractului de muncă. În zorii capitalismului numai antreprenorul își trecea clauzele în hârtia legală care-l lega pe muncitor ca vânzător al propriei forțe de muncă de capitalist, cel care consumă forța de muncă și nu pe muncitorul propriu-zis (în realitatea istorică, aveam de-a face cu exploatarea unor oameni de către alți oameni de parcă primii ar fi niște obiecte în mâinile ultimilor).

Cu ocazia definiției capitalului variabil, Karl Marx intră în polemici cu Adam Smith. Karl Marx îl acuză pe Adam Smith de a fi comis o eroare epistemologică cu consecințe teoretice grave pentru teoria economica burgheză din secolul al XIX-lea: Adam Smith a asociat costurile cu partea circulantă a capitalului constant, anume materii prime etc., cu înseși costurile forței de muncă, deci cu însăși capitalul variabil. Lărgind astfel dimensiunea capitalului variabil și restrângand-o pe cea a capitalului constant, după Marx în mod greșit, Adam Smith a consolidat o echivalare în termeni de cost între mijloacele de producție sub formă de cărbuni, lemn, gaz, petrol etc. (care nu variază, ci sunt cerute de producție ca obligatorii în vederea realizării mărfii finale, intitulată, după cum știm, capital-marfă) și forța de muncă, anume salariații, care nu sunt ceruți de sfera producției decât în măsura în care forța lor de muncă este întrebuințată de capitalist. Or, între esența calitativă a muncii umane în cantități de timp socialmente necesar și cantitatea fixă de cărbuni, lemn, petrol etc. ce intră în producție este o diferență ca între cea dintre capitalul variabil și cel constant, între munca vie și cea moartă (ultima deja realizată și cumpărată ca marfă în vederea producției de către capitalist). Karl Marx îl infruntă pe Adam Smith chiar în acest punct și aduce argumente conform cărora David Ricardo, John Stuart Mill și alți economiști englezi mai puțin faimoși s-au lăsat induși în eroare de confuziile lui Adam Smith.

Am stabilit în secțiunea anterioară tipurile de capital denominate de Marx, deci nu mai insist aici.

Prim urmare, capitalul constant (c) și capitalul variabil (v) au sens numai ca părți constitutive ale capitalului productiv. c și v sunt străine de capitalul-bănesc, capitalul-marfă sau capitalul circulant sub forma lor din producție. O mașină este capital circulant când se află pe piață ca marfă și capital fix atunci când este înglobată procesului de producție, însă atunci când ne referim la mașină în producție ea este doar capitalul constant fix.

Rotația capitalului

Cum se rotește capitalul avansat în ansamblu? Marx alege un exemplu de capital constant. După cum am stabilit, partea sa fixă (mașini etc.) este deosebită de partea sa circulantă (materii prime etc.).

„Capitalul fix este, presupunem, = 80.000 l. st., timpul său de reproducție = 10 ani, astfel că, din această sumă, 8.000 l.st. se reîntorc în fiecare an la forma lor bănească, adică efectuează 1/10 din rotația sumei întregi. Presupunem, mai departe, că capitalul circulant este = 20.000 l.st. și se rotește de 5 ori pe an. Capitalul total este în acest caz de = 100.000 l.st. Capitalul fix rotit este = 8000 l.st.; capitalul circulant este = 5 X 20.000 = 100.000 l.st. Prin urmare, capitalul rotit în cursul anului este = 108.000 l.st., deci cu 8000 mai mare decât capitalul avansat. Ceea ce s-a rotit este 1 + 2/25 din capital.” (p. 152, ediția citată).

Ce trebuie să reiterăm aparține spiritului capitalist, mecanicist și rațional în fond: timpul de rotație al capitalului total tinde să scadă odată cu perfecționarea tehnologică și creșterea productivității muncii pentru ca profitul să fie scos rapid din circulație și rotația să o ia de la capăt cu costuri din ce în ce mai mici de transport (circumstanță datorată în mare parte capitalului constant, care obligă capitalul variabil, anume forța de muncă, să își crească randamentul muncii: implicațiile acestei teorii marxiste sunt fundamentale pentru diferențele de productivitate medie a muncii între țările industrializate și țările slab sau deloc industrializate).

Și, totuși, timpul de producție diferă de timpul de muncă în anumite sectoare ale economiei. Karl Marx alege chiar exemplul cel mai concludent, cel al agriculturii, unde recoltele se culeg nu pe baza exclusivă a timpului de muncă, ci și în funcție de caracteristicile climei, solului dintr-o regiune anumită, care determină prelungirea sau scurtarea timpului de producție.

Timpul de circulație, de cealaltă parte, asigură viteza cu care capitalul-marfă se întoarce sub formă de capital bănesc în mâna capitalistului. Acesta cumpără materii prime etc. (ex. partea de capital variabil din c), plătește muncitorii, rambursează tranșa la credit și procesul de producție își reintră în funcțiune. Prin urmare, ca rotațiile să fie mai dese într-un an trebuie ca vânzarea capitalului-marfă să nu întârzie pe stoc. Piața de desfacere a produsului nu ar trebui să fie nici ea prea departe, iar dacă se întâmplă, din fericire, astfel, atunci costurile de transport rămân mici.

Acum că ne putem folosi de cele două perioade, putem stabili trei posibilități logice, nu neapărat la fel de frecvente în realitate:

I) Timpul de producție = timpul de circulație

II) Timpul de producție > timpul de circulație

III) Timpul de producție < timpul de circulație

I) Primul caz, cel în care perioada de muncă este egală cu perioada de circulație, „constituie o excepție întâmplătoare”. Aici, Karl Marx construiește un tabel din care deducem următoarele: dacă perioada de rotație a capitalului I este de 5 săptămâni, atunci perioada de muncă este de 2 1/2 săptămâni, iar perioada de circulație idem. De câte ori se rotește într-un an capitalul I a cărui perioadă de rotație este de 5 săptămâni? Normal că dacă socotim anul ca având 50 de săptămâni (restul fiind, de dragul demonstrației, timp mort) capitalul I are 10 perioade de rotație, deci se rotește de 10 ori.

Dacă presupunem un capital II cu perioadele de muncă egale perioadelor de circulație atunci regăsim același echilibru ca în exemplul capitalului I. Totuși, cele două capitaluri nu își încep perioadele de rotație în același moment al anului, deci nici nu își încheie rotațiile în același timp. Când timpul de producție = timpul de circulație, iar capitalul I începe să se rotească mai devreme cu 4 săptămâni decât capitalul II, atunci capitalul I se va fi rotit de mai multe ori într-un an calendaristic decât capitalul II. Acest fapt este important în profitul anual al unui capitalist. Cel care are mai multe rotații (deci mai multe cicluri de producție și cicluri de circulație) îl va surclasa pe cel care are mai puține rotații, chiar și când capitalul inițial este inegal (în termeni procentuali capitalul productiv c1 mai mic decât un alt capital productiv c2 îl surclasează pe primul grație numărului mai mare de rotații) și cu atât mai mult când c1=c2.

II) În al doilea caz, timpul de producție > timpul de circulație. În acest caz, avem un timp de producție mai lung decât cel de circulație care afectează numărul de rotații al capitalului într-un an. Cum scopul capitalistului este a de a înregistra cât mai multe rotații într-un an, el va încerca să umple perioada în care capitalul-marfă se vinde pe piață (circulă) cu alte activități productive, deci va folosi timpul de circulație al capitalului I pentru a avansa un capital II pentru un nou timp de producție. Producția și vânzarea în capitalism sunt o luptă împotriva timpului.

Să presupunem că avem un capitalist care produce într-un timp de 4 săptămâni și vinde în 2. Banii se întorc la el cu profit abia în a 7-a săptămână. În cele 2 săptămâni în care capitalul-marfă circulă pe piață, capitalistul reîncepe un al doilea ciclu de producție, cu ajutorul unui alt capital bănesc, împrumutat de la bancă. Capitalul 1 se întretaie cu noul capital 2, care este de fapt parte din ciclul de producție al unui singur capitalist. Karl Marx demonstrează cu acribie cum după, să zicem, un număr de 3 perioade de rotație într-un an „capitalul I și capitalul II sunt contopite fără a putea fi distinse.” (p. 225)

III) Când timpul de producție este mai mic decât timpul de circulație capitalistul va încerca să avanseze alte capitaluri mai mici care să producă în timpul scurt în care capitalul prim circulă pe piață. Tabelele furnizate de Karl Marx pot fi studiate cu atenție de oricine este interesat.

Ceea ce trebuie însă reținut de aici, pe lângă calculele mărunte ale lui Marx, se referă la analiza unor posibilități logice, după cum am precizat chiar la început. În economia reală, perioadele de muncă și perioadele de circulație pot varia de la o perioadă de rotație la altă în decursul unui an. Altfel spus, un capitalist oarecare se poate afla, de câte ori își rotește capitalul, în cele 3 ipostaze de mai sus în același an calendaristic.

Se observă, de asemenea, că amortizarea mijloacelor fixe din capitalul constant nu au fost luate încă în considerare (Marx va depăși și această problemă în anexele volumului II).

Rotația capitalului variabil

Oricine a citit volumul I al Capitalului știe că Marx stabilește plusvaloarea, altfel spus profitul (deși în volumul al III-lea plusvaloarea se va diferenția de profit, cauzând o mare confuzie în capul celor care nu pot accepta conexiunea dintre valoarea muncii și preț, dar să lăsăm asta pentru altă dată), ca decurgând din cantitatea de timp de muncă neplătită în sfera producției. Plusvaloarea variază în funcție de timpul de muncă necesar acoperirii cheltuielilor cu salariile. Dacă în 4 ore de muncă capitalistul și-a recuperat costurile pe angajat, restul de 4 ore conform zilei de muncă se calculează ca o plusvaloare de 100%, fiind timp de muncă gratuit.

Mai sus am stabilit cum variază perioadele de rotație în funcție de timpul de circulație și de timpul de muncă propriu-zis. E de la sine înțeles că un capital nu se întoarce în buzunarele capitalistului fără un adaos sub formă de capital-bănesc. Dacă nu se întâmplă astfel, atunci capitalistul sus-numit va da curând faliment, fiind nevoit să-și pună în vânzare capitalul constant pentru a-și plăti datoriile la bănci sau cele cu forța de muncă disponibilizată.

Deci capitalul variabil, din care pornește plusvaloarea, dar care se contabilizează sub formă de cheltuieli cu personalul de către antreprenor, se rotește la rândul său într-un an. Forța de muncă este plătită dintr-un fond de salarii care se calculează tot ca parte din profitul ce intră în contul capitalistului după prima rotație a capitalului.

Să presupunem că avem un capital variabil de 500 de lire sterline și o rată a plusvalorii de 100%. Deci, în urma finalizării unei rotații, rezultă 1000 de l.st., jumătate costuri cu salariile, jumătate plusvaloare. Dacă cele 500 de lire sunt rotite de 10 ori într-un an se produc 10X500, deci 5000 de lire sterline. Cu fiecare rotație, capitalul variabil își plătește singur costurile și adaugă și 500 plusvaloare.

„Raportul dintre massa totala de plusvaloare produsă în cursul anului și suma de valoare a capitalului variabil avansat o numim rata anuală a plusvalorii. În cazul de față aceasta este deci = 5.000/500 = 1000%. Dacă analizăm mai îndeaproape această rată, se vede că ea este egală cu rata plusvalorii pe care o produce în cursul unei perioade de rotație capitalul variabil avansat, înmulțită cu numărul rotațiilor capitalului variabil (număr care coincide cu numărul rotațiilor întregului capital circulant).” (p. 243)

Să luăm două capitaluri variabile (v). Unul A este de 500 de l.st., celălalt B este de 5000 de l.st.

După o rotație, capitalul variabil A va arăta astfel: 500 p (plusvaloarea)/ 500 v = 100%, deci 500 de l.st. se vor crea sub formă de plusvaloare.

După o singură rotație, capitalul variabil B va arăta astfel: 5000 (plusvaloarea)/5000 v = 100%, deci 5000 de l.st. se vor ivi ca plusvaloare.

În ambele situații, rata plusvalorii este de 100%. Nu contează că A este de 10 ori mai mic decat B. O rotație durează 5 săptămâni.

Acum, să presupunem că v A se rotește de 10 ori într-un an, în timp ce v B doar o dată, cum am și arătat.

Atunci pentru v B avem 5000 p/5000 v = 100%. O rată a plusvalorii decurge din numărul rotațiilor capitalului variabil.

Atunci pentru v A aveam 5000 p/500 v = 1000% deoarece capitalul variabil s-a rotit de 10 ori în 50 de săptămâni, producând o rată a plusvalorii de 10 ori mai mare decât v B. La finalul anului, v A și v B vor fi produs o plusvaloare identică de 5000 de l.st., v A rotindu-se de 10 ori, iar v B doar o dată.

De aici deducem următoarele: capitalul variabil este doar cel consumat productiv. Numărul de rotații determină numărul perioadelor de muncă. Cu cât mai des sunt exploatați angajații, deci cu cât rotațiile sunt mai dese, cu atât mai multă plusvaloare produc aceștia. Firește că v A este la fel de productiv ca v B câtă vreme v A se rotește de 10 ori la o valoare de 10 ori mică decât v B. Dacă v B s-ar fi rotit de 10 ori anual, atunci massa plusvalorii de 10 ori mai mare s-ar fi menținut, dar capitalul variabil nemuncit nu produce plusvaloare, deci nici profit.

Rata anuală a plusvalorii este egală cu rata reală a plusvalorii X capitalul variabil avansat X n (numărul de rotații anuale) / capitalul variabil avansat.

Sau, pe scurt:

P’ (rata anuală a plusvalorii) = p’ (rata reală a plusvalorii) X v (capital variabil) X n/ v

sau

(P’ = p’vn/v)

ceea ce poate fi exprimat, dacă eliminăm v de la numărător și numitor astfel:

P’ = p’n.

Deci rata plusvaloarii anuale (P’) este înmulțirea ratei plusvalorii dintr-o rotație (p’) cu numărul de rotații anuale (n).

Circulația plusvalorii

O teorie a banilor este dezvoltată succint de Karl Marx atât în volumul I al Capitalului, cât și în volumul II, dar, așa cum am procedat și cu primul volum, voi sări peste demonstrațiile riguroase ale lui Marx. Ce fac capitaliștii cu plusvaloarea acumulată? O consumă pe toată? Nici vorbă. O depozitează la bancă? Parțial e adevărat că așa se petrece. Nu, în genere plusvaloarea este folosită pentru a mări capitalul productiv. Capitalul bănesc mai mare se transformă în capital productiv sporit în vederea unui alte rotații a capitalului.

„În cadrul producției capitaliste tezaurizarea ca atare nu este niciodată un scop, ci rezultatul fie ale unei stagnari în circulație – prin aceea că masse de bani mai mari decât de obicei iau forme de tezaur – fie al acumulărilor determinate de rotație, sau, în fine: tezaurul nu este decât formarea, deocamdată sub formă latentă, a unui capital bănesc destinat a funcționa drept capital productiv.” (p. 288)

O chestiune intrigantă legată de circulația plusvalorii se prezintă după cum urmează. Avem un capitalist X care deține un capital împărțit astfel: 4000 de l.st. mijloace de producție (capital constant) și 1000 l.st. forță de muncă (capital variabil). La o rată a plusvalorii de 100%, după o rotație a capitalului, el deține 6000 de l.st. Să presupunem că X nu are alți bani decât cei 5000 inițali, avansați în afacere. Din ce trăiește, cum își asigură consumul privat? Marx spune că este imposibil ca lucrurile să stea astfel. Fiind capitalist, X are un capital de consumație, cel puțin până la primul profit rezultat din prima rotație a capitalului. Și tot Marx susține că prima plusvaloare de 1000 de l.st. este egală chiar cu suma pentru consum a capitalistului X. Deci X își recuperează în prima rotație plusvaloarea egală cu consumul său privat anterior producției și circulației. Oare chiar așa se întâmplă la nivel individual, își avansează X întâi prin consum propria plusvaloarea din producția ulterioară?

„Aceasta este, evident, o presupunere arbitrară în ceea ce-l privește pe capitalistul individual. Dar pentru ansamblul clasei capitaliste ea trebuie să fie justă, dacă presupunem reproducția simplă.” (p. 277)

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. II de Karl Marx și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s