Capitalul, vol. II: Reproducția și circulația capitalului social total

Karl Marx a ajuns în punctul în care circuitul capitalului individual presupune ca dată existența altor capitaluri individuale. Cum se împletesc acestea pe piață? Dacă avem un capitalist X și un altul Y, produsul muncii lor, anume capitalul-marfă sau produsul pe cale de-a fi aruncat pe piață, se valorizează ca profit numai din circulație. Or, după cum am discutat explicit în cele două secțiuni precedente privind volumul II al Capitalului, Karl Marx divide capitalul social total în categorii distincte, fiecare depinzând de poziția pe care o ocupă în fluxul mărfurilor create sau în curs de producție în societate.

În primul rând, Marx explică pe cat îi stă în putință natura capitalului bănesc. Banii au valoare de schimb, niciodată de întrebuințare și nu pot constitui o marfă separată pe piață. Prețurile au o formă vizibilă, exprimată în bani, și o alta invizibilă, determinată de fluctuația sistemică a valorii-muncă încastrată în mărfurile circulând pe piață, ascunsă în chiar modificările din preț. Deși o parte a massei monetare dintr-o societate constă din capital fictiv (o noțiune ce apare în toată deplinătatea ei demonstrativă abia în volumul III), niciodată banii fictivi nu vor depăși în importanță valoarea de schimb a mărfurilor fără a duce la crize economice fatale pentru capitalul social total.

În termeni simpliști, banii promiși dintr-o afacere sunt capital bănesc imaginar, dar niciodată promisiunea unui capital bănesc nu va depăși realizarea unui capital-marfă real într-o proporție covârșitoare (cât este această proporție se poate calcula chiar înaintea declanșării crizei economice) fără ca întreaga încredere investită în capitalul bănesc fictiv să se prăbușească și, odată cu girul unui capital real devalorizat pe spezele unei valori viitoare imaginare, să izbucnească o formă sau alta de criză. Orice criză este o nevoie de echilibrare naturală a pieței între un capital fictiv necontrolat în raport cu un capital limitat de posibilitățile reale de producție și consum ale pieței mondiale într-o etapă istorică finită.

Trebuie înțeles că renta funciară (astăzi căzută în desuetudine, dar clasa latifundiarilor încă asigura un grup select și influent în secolul al XIX-lea, mai ales pe continentul european), dobânda încasată de bănci și mai ales instrumentul creditării nu au niciodată forța de a decide soarta unei economii decât în măsura în care producția de mărfuri este atât de avansată în capitalism încât extinderea industriei și a consumului să depindă de viteza cu care banii-capital sunt fluidizați și distribuiți în timp record într-o societate de sistemul bancar modern. Băncile sunt releele de bani pompați în vederea unui profit viitor în industria productivă, cea care asigură marfa, singura valoare certă și netă în jurul căreia întreaga economie capitalistă se rotește cu frenezie.

Karl Marx va continua seria de polemici cu Adam Smith și David Ricardo pe tot parcursul volumului II din Capitalul, oscilând tot în jurul problemei inexorabile a provenienței profitului, a rolului capitalului variabil în producție și a felului în care forța de muncă este degradată la un statut reificat în economia clasică engleză. Forța de muncă este doar o altă marfă sub controlul foametei de profit din rândul antreprenorilor. Nici o morală și nici un Dumnezeu nu vor rezista în fața forțelor puse în mișcare în societate în serviciul profitabilității oricărei mărfi (aici Karl Polanyi ar protesta).

Producția socială totală se divide după Marx astfel:

„I. Mijloace de producție, mărfuri care posedă o formă cu care trebuie sau cel puțin pot sa intre în consumația productivă.

II. Mijloace de consumație, mărfuri care posedă o formă cu care intră în consumația individuală a clasei capitaliștilor și a clasei muncitoare.” (p. 325).

Deci avem două sectoare generice (terminologia lui Ernest Mandel din lunga sa prefață la volumul II al Capitalului diferă un pic, traducerea în engleză fiind departments): primul este (notat  de acum incolo I) chiar banda de producție de pe care iese, de pildă, mijloacele de producție (fier, oțel, componente electrice și electronice etc.) pentru un viitor vagon Siemens. Toate mijloacele consumate în sectorul I (indiferent că avem o etapizare a procesului) aparțin producției. Cele mai productive țări sunt și cele mai industrializate, dar doar capitalul productiv este cel mai bogat din lume (pentru că acesta deține mijloacele de producție, oriunde și-ar localiza unitățile de producție la nivel mondial). Sectorul I produce mașinării, roboți industriali, mecanisme, în genere capital constant (c) pentru consumația productivă a fabricilor, dar poate furniza și mijloacele de producție pentru sectorul II, cel care produce cele mai multe mărfuri de pe piață. Sectorul II este la rândul său parte din producție, dar acesta are un statut diferit – acesta preia mărfurile de care are nevoie de la sectorul I, mărfuri considerate mijloace de producție pentru sectorul II de capitaliști, le prelucrează sub formă de marfă pentru consumul individual al societății și apoi le vinde. Angajații și patronii din ambele sectoare cumpără produsele de consum de la sectorul II, deci muncitorii și capitaliștii le asigură cererea și profitul clasei capitaliștilor. Angajații își cheltuie salariile, iar antreprenorii o parte considerabilă a profitului (partea rămasă din profit este capital ce urmează să fie reinvestit).

De ce numai două sectoare și nu mai multe? Ernest Mandel ne pune la dispoziție câtă sectoare dorim în prefața la ediția Penguin Classics a volumul II. Ipoteza unor sectoare care produc doar bunuri de lux (pentru capitalști) sau arme (pentru stat) a fost luată în considerare și de alți economiști de inspirație marxistă (ex. Tugan Baranovsky). Diviziunea dintre cele două sectoare depinde de natura producției capitaliste: o parte din mărfuri sunt mijloace de producție pentru crearea altor mărfuri. Mai clar spus, produsele care se consumă în producție (o tonă de fier, un baril de petrol, o macara, un pickhammer) constituie sectorul I. Acestea, în urma prelucrării ulterioare din sectorul II, livrează alte mărfuri (din petrol poți produce, printre altele, produse farmaceutice etc.) direct consumatorului, pentru uz personal. Marfa productivă a sectorului I este întotdeauna capital constant pentru sectorul II, care produce mărfuri consumabile pentru indivizii obișnuiți. Puțini observăm astăzi, tocmai pentru că aceste mărfuri sunt inutile pentru consumul privat, că există o categorie largă de mărfuri pe piață la care nu au acces decât capitaliștii. O macara costă dincolo de puterea de cumpărare a unui angajat obișnuit, iar, deși aceasta este o marfă consumata ca oricare alta, ea este deținută numai ca mijloc de producție pentru clasa antreprenorilor. Cea mai toxică latură a consumului și cel mai mare consum de resurse naturale țin de producția mijloacelor de producție.

Sectoarele I și II nu au timp să se concentreze pe comercializarea mărfii lor. Aceasta este reprezentată de capitalul comercial, de mijlocitori care deși nu adaugă direct nici o valoare mărfii, o vând pe piață. Ei sunt punctul terminus al procesului circulației capitalului-marfă pe piață. În mod indirect, capitalul comercial realizează profitul. Intermediarul are propriul său capital, eventual în urma contractării unui credit bancar, dar, așa cum Marx stabilește încă din volumul I al Capitalului în partea dedicată plusvalorii, comerciantul nu aduce nici un atom de valoare nouă mărfii pe care o trimite spre consumul privat. Cum realizează totuși comerciantul profitul? Vom vedea abia atunci când ajungem la volumul III.

Acum să ne gândim un pic mai mult: ce are în mână sectorul capitaliștilor care produce bunuri de consum (II)? Marfa cumpărată de la capitalul productiv, adică rezulatutul muncii sectorulului I. În ce constă această marfă? O parte din ea se constituie din costuri cu forța de muncă pentru a produce-o, deci capital variabil (v). O altă parte este valoarea muncii neplătite de sectorul I, anume plusvaloarea (p), sursa profitului ulterior. Capitalul constant (c) fie nu aparține, fie este înglobat cu o valoare egală capitalului-marfă (cf. secțiunea a doua din Capitalul, vol. II, privind capitalul constant, dar și nenumăratele analize ale capitalului constant din volumul I).

Deci, folosindu-ne de o aritmetică primară, putem spune așa:

I = c (I) + v (I) + p (I)

II = c (II) + v (II) + p (II)

însă, din cele deja demonstrate, știm că formula finală a reproducției simple arată astfel, dacă asociem sectorul I cu II:

I = c (I) + c (II) sau II = v (I) + p (I) + v (II) + p (II)

Capitalul constant al sectorului II, anume chiar marfa cumpărată de la sectorul I, este tot una cu capitalul variabil + plusvaloarea din sectorul I. Înlănțuirea aceasta asigură reproducția și circulația capitalului social total.

Sub forma reproducției în creștere (iar, să nu uităm, capitalul tinde mereu să crească de la un ciclu de producție și circulație la altul: variabila timp îi dă dimensiuni de polip cu tentacule în extindere), avem formula (propusă de Ernest Mandel la pagina 26 a introducerii sale la volumul II și modificată ușor de mine), unde A este chiar creșterea reprezentată de fiecare parte a capitalului total de la o etapă de producție și consum la alta (sau de la un număr de reproducții la altele):

I =  c (I) + A c (I) + c (II) + A c (II)

sau, dacă despărțim unele componente ale capitalului-comercial (sectorul II) în forma lor internă, scoasă din sectorul I:

II = v (I) + A v (I) + [p (I) – A c (I) – A v (I)] + v (II) + A v (II) + [ p (II) – A c (II) – A p (II)]

A se observa că v (I) + A v (I) + [p (I) – A c (I) – A v (I)] din sectorul II este chiar capitalul variabil în extindere plus plusvaloarea (ce se fructifică în capitaluri constante și variabile din viitoarele cicluri de producție) ale sectorului I.

Și apoi Marx continuă, dezvoltând pe larg algoritmii de mai sus:

„Pentru analiza reproducției simple vom lua ca bază următoarea schemă, în care c = capitalul constant, v = capitalul variabil, p = plusvaloarea, iar raportul de valorificare p/v este considerat de 100%. Cifrele pot însemna milioane de mărci, franci sau lire sterline.

I. Producția de mijloace de producție:

Capital ………………………………………………………….. 4000 c + 1000 v = 5000,

Produs-marfă ……………………………………………… 4000 c + 1000 v + 1000 p = 6000,

existente în mijloace de producție.

II. Producția de mijloace de consumație:

Capital ………………………………………………………… 2000 c + 500 v = 2500,

Produs-marfă ……………………………………………. 2000 c + 500 v + 500 p. = 3000,

existente în mijloace de consumație.

Total produs-marfă anual:

I. 4000 c + 1000 v + 1000 p = 6000 mijloace de producție,

II. 2000 c + 500 v + 500 p = 3000 mijloace de consumație.

Valoarea totală = 9000, care, conform presupunerii, nu cuprinde capitalul fix care continuă să funcționeze sub forma sa naturală.” (p. 327)

Deci I (v + p) este egal cu II c, aspect prezent în catenele ce leagă capitalul productiv de capitalul comercial în formulele de mai sus.

Ce ar trebui menționată în acest moment este ponderea importantă a cumpărătorului, al cărui consum extins confirmă profitul capitaliștilor. Acest cumpărător poate fi atât din rândul clasei capitaliste (consumator, cu precădere, de bunuri de lux), cat și din cea a salariaților, în special din cea majoritară, adică ultima. Salariații cumpără ce produc chiar ei, dar este proprietatea capitaliștilor. Astfel cheltuielile cu salariile sunt recuperate pe două căi: pentru capitalistul I, din sectorul productiv, într-un mod indirect, ca plată a capitalistului din sectorul II, iar pentru capitalul comercial în chip direct, atunci când muncitorul își ia marfa de la el pentru consumul domestic al salariatului.

Marx realizează că cele două sectoare ale oricărui proces economic sunt falsificate din exterior de prezența creditului și a altor categorii neproductive industrial care își asigură totuși un profit.

„Fenomenul real este întunecat de două împrejurări:

1. Intervenția capitalului comercial (a cărui primă formă sunt totdeauna banii, întrucât comerciantul ca atare nu confecționează un <<produs>> sau o <<marfă>>) și a capitalului bănesc, obiect al operațiunilor unei categorii speciale de capitaliști în procesul de circulație al capitalului industrial.

2. Scindarea plusvalorii – care la început trebuie să se găsească întotdeauna în mâna capitalistului industrial – în diferite categorii, ale căror purtători sunt, alături de capitalistul industrial, proprietarul funciar (în ceea ce privește renta funciară), cămătarul (în ceea ce privește dobânda) etc., apoi guvernul împreună cu funcționarii și rentierii săi etc. Indivizii aceștia apar drept cumpărători în fața capitalistului industrial și deci drept aceia care le transformă mărfurile în bani; și ei aruncă <<bani>> în circulație, fiecare partea lui, bani pe care capitalistul industrial îi primește de la ei. Dar se uită totdeauna din ce sursă au obținut și continuă să obțină ei acești bani.” (p. 347)

În stilul minuțios și metodic care îl definește, dar plictisind de moarte pe cititorul neinteresat de subiect, Marx va analiza fiecare componentă din formulele expuse mai sus: capitalul constant și capitalul variabil în sectoarele I și II. Marx se va ocupa pe larg de înlocuirea capitalului constant (fix și circulant) în schema reproducției simple și scoate puternic în evidență mentalitatea celor două sectoare în modul în care gândesc capitalul variabil ca un cost a cărui valoare este intenționat subevaluată și capitalul constant ca pe un mijloc de producție expus unui încete uzuri/devalorizări și, drept urmare, ca singurul capital veritabil al capitalistului, pe care acesta tinde să-l extindă odată cu dezvoltarea afacerii. Plusvaloarea din sectorul I este esențială pentru rata profitului din procesul neproductiv al circulației, în timp ce profitul din sectorul II se realizează la rândul său din consumarea capitalului variabil (v) cu plusvaloare (p) de către capitalist.

Concluziile interacțiunii dintre cele două sectoare ale capitalului total sunt următoarele:

„Într-un cuvânt: Dacă la reproducția simplă și în împrejurări care rămân neschimbate, deci în special forța productivă, mărimea totală și intensitatea muncii rămânând neschimbate, nu se presupune o proporție constantă între capitalul fix care moare (care trebuie înlocuit) și capitalul fix care continuă să funcționeze sub vechea sa formă naturală (care nu face decât să adauge produselor valoare pentru înlocuirea uzurii sale), atunci sau massa componentelor circulante ce urmează a fi reproduse rămâne neschimbată, dar massa componentelor fixe ce urmează a fi reproduse crește; producţia totală I trebuie deci să crească, căci în caz contrar am avea un deficit al reproducției, chiar făcând abstracție de circulația monetară.

În celălalt caz: Dacă mărimea relativă a capitalului fix II ce urmează a fi reprodus în natură ar scădea, deci acea componentă a capitalului fix II care trebuie înlocuită doar în bani ar crește, în acest caz massa componentelor circulante ale capitalului costant II, reproduse de I, ar rămâne neschimbată, iar cea a capitalului fix ce urmează a fi reprodus ar scădea. Deci se impune o scădere a producției totale I, căci în caz contrar intervine un excedent de producție (aşa cum înainte am avut un deficit) și anume un excedent ce nu poate fi transformat în bani.

E drept că, în primul caz, aceeași muncă poate să livreze un produs mai mare dacă productivitatea, volumul și intensitatea muncii cresc, acoperindu-se astfel deficitul: dar o asemenea schimbare nu s-ar putea efectua fără o deplasare de muncă și de capital dintr-o ramură de producție a sectorului I într-o altă ramură și orice asemenea deplasare ar provoca perturbări momentane. În al doilea rând însă (în masura în care cresc volumul și intensitatea muncii) I ar avea de schimbat cu II o valoare mai mare decât aceea de care ar dispune II, astfel că ar avea loc o depreciere a produsului lui I.

Invers stau lucrurile în al doilea caz, unde I trebuie să-și contracteze producția – ceea ce înseamnă o criză pentru muncitorii și capitaliștii ocupați aci – sau produce un excedent, ceea ce iarăși înseamnă criză. Privite în sine asemenea excedente nu sunt dezavantaje, ci avantaje; în producția capitalistă ele sunt dezavantaje.” (p. 385)

Comerțul internațional ar putea reprezenta o decongestionare a capitalului dacă fricțiunile dintre sectorul I și sectorul II ar fi doar probleme ale pieței interne. Pe termen lung însă, piața mondială ajunge însă să se comporte exact ca piața domestică, a cărei replică oglindită global este. Iar Marx adaugă:

„Producția capitalistă nu există fără comerț exterior.” (p. 387)

Apoi Marx va oferi o critică a procesului reproducției imaginat de un economist burghez, Destutt de Tracy (cel care a inventat conceptul iluminist de ideologie), în care nu am să intru, ea fiind parte din proiectul de refutație al lui Marx din Teorii ale plusvalorii, un manuscris imens ca lungime și profund în toate aspectele sale, așa cum îi plăcea lui Karl Marx să scrie, dar care doar completează Capitalul.

O ultimă secțiune largă a volumului II din Capitalul este dedicată procesului acumulării de capital, fie prin tezaurizare, fie prin reinvestiții în capitalul constant sau variabil. Ambele sectoare sunt studiate cu migală pentru că acumularea diferă între capitalurile productive I și II, iar interacțiunea dintre profiturile celor două sectoare este decisivă pentru dezvoltarea ordinii sociale capitaliste în forme cât mai extensibile.

Deși sunt aspecte peste care analiza ultimei părți din volumul II al Capitalului a trecut, acestea vor fi tratate din nou în prezentarea volumului III, care este punerea față în față a procesului de producție a capitalului (vol. I) cu procesul de circulație al capitalului (vol. II).

Sper că este inteligibilă pentru orice cititor educat cuprinderea totală a economiei așa cum apare ea în tratatul economic al lui Karl Marx, despre care se poate spune orice, în afara faptului că este creația unei spirit extrem de original și ingenios ca un ceasornicar elvețian.

Practic, logica de fier a lui Marx nu lasă loc pentru nici o breșă în argumentația sa briliantă.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. II de Karl Marx și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s