Experiment psihologic

Am câțiva ani la rând în care am dat meditații. În fiecare săptămână, pentru 7-8 luni pe an, am lucrat timp de 2 ore pe ședință cu peste 15 elevi de toate vârstele. În cei 5 ani cât am activat în câmpul ilegal al orelor în particular am avut peste 30 de elevi. Unii aveau 7 ani, alții 37.

Recunosc că nu este deloc relaxant să stai de vorbă, să explici, să corectezi, să asculți timp de 8 ore pe zi 4 elevi. Interacțiunea nu este ca cea de la ora de curs, unde profesorul discută cu o masă relativ omogenă de persoane, le livrează o informație la rândul ei prea puțin nuanțată și îi examinează la grămadă, după șabloane de cazarmă. O clasă de elevi este ca o cantină plină vârf: toată lumea se hrănește cu câte ceva, dar nu se poate spune că e cea mai aleasă mâncare de pe lume. Pe de altă parte, profesorul nu apucă decât rareori să vadă și să cunoască oamenii din spatele elevilor.

Peisajul se schimbă când lucrezi individual cu un elev: în două ore pe săptămână ajungi să-i cunoști ticurile, greșelile, părerile despre lume, rezistența la efort, puterea de concentrare, chiar inteligența (care nu se reduce doar la aceea ce ține de logică și memorie). Câteva opinii în legătură cu mult-stimata inteligență: din miile de ore petrecute cu atâtea tipuri de oameni, am observat o rată mare de erori identice sau izbitor de asemănătoare. Pur și simplu oamenii nu au idee cât de mulți greșesc în aceleași moduri. Rareori dai peste o eroare nemaiîntâlnită. Sclipirile intelectuale sunt la fel de puțin frecvente ca marile aberații. În genere, inteligența medie e ca un platou, fără urcușuri, fără coborâșuri brusce, doar ceva monoton și comun la toți.

Ca profesor, nu sunt un geniu, dar îmi fac treaba cu rigoare și fanatism atât cât mă privește pe mine personal. Explic limpede și tăios de câte ori este nevoie. Restul îl privește doar pe elev. Ca om în schimb, empatizez foarte mult cu elevii mei și sunt extrem de insistent să aflu ce are loc în mintea lor. În consecință, nu am întâlnit elev care să se plictisească cu mine, dar modul meu agasant de a-i băga în seamă pe cei mai mulți îi enervează sau îi obosește uneori. De cele mai multe dăți însă, elevii se dau pe brazdă și devin deschiși și prietenoși până la indiscreție: nu îi bagă cineva în seamă chiar în fiecare zi cu stăruința cu care o fac eu.

Din experiența de lucru cu oamenii, am tras chiar câteva concluzii, pe care le consider relevante:

1) Vârsta are o importanță doar relativă pentru învățare. Avantajul celor care sunt deja adulți provine în cea mai mare măsură din experiență. O regulă sau o pronunție corectă depind de intuiția asociativă a elevului: adulții învață mai mult prin recunoaștere decât prin deschiderea la nou. De aici provine dezavantajul major: adulții sunt mai puțin atenți la mine decât copiii. Deficitul de atenție care rezultă din faptul că experiența îi ajută devine pură agresivitate după 45 de minute, timpul mediu de concentrare după care un adult o ia razna. Superegoul le interzice să caște, să se foiască pe scaun, să ceară la toaletă (tertipurile preferate ale copiilor), dar adulții găsesc alte mijloace de a nu părea obosiți și stresați să li se vadă plictiseala sau oboseala: cei mai mulți încep să stabilească analogii fanteziste între subiectul lecției și meseria lor. În felul acesta, ei se simt apărați de un subiect cu care nu sunt familiarizați: ei au impresia că nu se observă că au ajuns la limita răbdării cu atenția și că nici nu înțeleg prea bine ce li se explică. Plăcerea de a-ți povesti viața șterge rușinea de a nu fi la subiect cu lecția. Dacă te apuci să insiști și să dirijezi discuția înapoi spre lecție (iar eu ador procedeul acesta atunci când adulții nu știu cum să scape mai repede de tine), ei cedează până la urmă. Marea problemă este că după o oră și jumătate au creierii chisăliță și atenția redusă complet: de regulă, ei pleacă cu 15 minute mai devreme de la meditații, plătindu-te cu niște mutre fericite că i-ai scutit de-un chin. Pentru cât i-ai torturat intelectual în ultima jumătate de oră orice adult este ferm convins că-ți meriți banii. Se vede treaba că ești un profesor bun și serios, ceea ce nu poate fi spus în contul adulților elevi.

2) Copiii sunt în mod clar mult mai atenți la prezența mea, dar întotdeauna mă privesc cu un respect a priori ciudat pentru că sunt adult. Au o teamă pentru „cei mari”. De obicei, îmi asorb cuvintele și se concentrează mult mai intens decât adulții. Presupun că acționeaza la fel cu toți cei care sunt maturizați. Marea problemă este că după un sfert de oră de concentrare susținută și efort copiii cer insistent o pauză sau măcar o schimbare a activității. Aici intervine șarmul personal al profesorului, dacă deține așa ceva. Să zicem că trecem de acest hop. Timp de 5 minute copilul trebuie să știe că nu mai există nici exerciții, nici discuții teoretice, nici întrebări care îl forțează să gândească. Copilul cere joaca, într-o formă sau alta. E normal. După prima pauză, copilul știe că va urma iarăși o etapă de efort și apoi din nou o pauză. El trăiește intens cu convingerea aceasta în sinea lui. Culmea este că a doua perioadă de efort intelectul este cea mai fructoasă: copiii chiar pun suflet și dau totul din ei pentru cea de-a doua pauză. Fără să exagerez, copiii pot rezista 40 de minute, presupunând o oarecare variație în exerciții, de muncă după prima pauză, ceea ce adulții nu reușesc decât siliți și mult mai puțin serios decât cei mici. Prin copii înțeleg cei cuprinși între vârstele de 7 și 14 ani. Pe de altă parte, după a doua pauză, randamentul lor scade simțitor. Practic, un copil nu mai învață nimic după o oră și jumătate de meditație, oricât insistă părinții lor că 2 ore sunt normale (dacă așa se practică, atunci așa este bine, nu?). Părinții lor sunt atât de naivi încât ei calculează efortul într-un timp fix, ca și cum timpul de muncă ar fi constant. Ce înseamnă totuși 90 de minute când ei lucrează 8-9 ore pe zi, confundând programul de muncă cu timpul de muncă propriu-zis? Partea hilară este atunci când adultul devine elev și avem situația analizată mai sus: ei nu au idee că sunt mai rutinați și mai ușor de obosit intelectual decât odraslele lor de-o șchioapă. De aceea, când părintele te plătește îți aruncă întotdeauna o vagă privire mefientă care îți transmite „Te-ai jucat două ore și iei și bani pentru așa ceva!?”. Acum sper că este limpede de ce îmi place să-i torturez pe adulți după prima oră de meditație.

3) Adolescenții sunt niște dezastre cognitive. Ei acționează emoțional: ori te consideră dușman, ori le ești prieten. Dacă te admiră sau te apreciază tind să învețe. Dacă te detestă, știința este ea însăși detestabilă. Practic, adolescenții sunt cea mai grea materie primă pe care un profesor poate lucra. Cu toate acestea, în comparație cu adulții și copiii (personaje destul de plate), adolescenții au atâtea răbufniri de originalitate încât ajungi să te saturi repede de ei. Nu poți să-ți dai seama când este atent sau nu un adolescent: mulți acționează și lucrează mecanic, ca târâți de forța obișnuinței (copiii nu au încă alfabetul purtării școlare întipărit în firea lor, iar adulții l-au uitat cu desăvârșire). Eu unul am avut de câteva ori impresia că lucrez cu niște zombies. Și totuși, cei mai originali elevi sunt adolescenții (atunci când nu lucrează ca niște roboți): ei manifestă o antipatie față de explicațiile liniare și au talentul de a pricepe ceva complicat într-o străfulgerare de-o secundă, iar reguli banale le intră istovitor de greu în cap (copiii înțeleg cel mai ușor regulile noi, adulții rareori spre niciodată). Și adolescenții tind să stabilească un contact personal cu tine: încep să își povestească diferitele experiențe de viață, doar că nu sunt prefăcuți și aroganți ca adulții. Partea proastă este că relatările lor sunt cutremurător de vicioase. Când un copil povestește ceva poți sta liniștit: va fi mai degrabă o naivitate (sau o porcoșenie auzită la părinți, tratată de copiii cu naivitate: a propos, cei mici sunt caricaturile părinților, pe care îi imită permanent, nu doar îi citează demascator). Când un adult se înhamă la o relatare oarecare, aproape poți ghici la ce se referă: se va da mare cu scopul de a îți arăta că ești mărunt social în comparație cu el. Va fi un subiect legat invariabil de salariu, de deplasările de serviciu, de un anturaj deosebit și sus-pus, de cât citea în tinerețea exagerat de îndepărtată și cât de bine a învățat în școală, numai minciuni și exagerări. Când un adolescent se destăinuie te apucă groaza: ori este pesimist, deprimat, nesigur pe sine până la greață, ori este ceva legat de sex, sport, mașini, petreceri, cluburi, dar mai ales sex (într-o formă directă sau indirectă).

Din propria mea experiență, pot conchide că adulții sunt aproape întotdeauna deficitari comportamental, adolescenții aproape niciodată echilibrați psihic, iar copiii întotdeauna atenți și perspicace. De la copiii nu ai însă ce învăța. Ei doar te pot liniști interior optimizându-te. Până îi întâlnești la vârste mai mari, unde nici dacă ai dori, rareori ai ce să înveți de la ei.

Naiba știe ce se petrece cu noi între 14 ani și bătrânețe.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Experiment psihologic

  1. Andreotti zice:

    Excelentă analiză! Elemente surprinzătoare, pe alocuri (pentru mine), dar echilibrate din plin cu argumente logice și cuprinzătoare. Interesant experiment.

  2. vicuslusorum zice:

    Merci de impresie Andreotti. Am incercat sa fiu corect.

  3. pauldan zice:

    Da, un autoexperiment psihologic care probeaza doar imaturitate si un frison resentimentar absolut inexplicabil. E trist ca un individ atat de inteligent poate produce asemenea bizarerii. Altfel spus, o aiureala grandilocventa care pune in paranteze alte zeci de pagini muncite, oneste…pacat! Poate e un accident. Dar unul semnificativ!

  4. pauldan zice:

    Si daca opinia mea e respinsa, sa fie intrebat Soirs, al carui blog il recomanzi.

  5. vicuslusorum zice:

    @pauldan. Din moment ce nu aduceti nici o farama de argument la spusele dvs., acestea raman doar reactii umorale, pe care le tolerez fara disconfort. Momentan va aflati in stadiul prerational al opiniei dvs.

  6. pauldan zice:

    Un raspuns doct, intr-adevar. Dar, da, dezamagirea tine de umoare, nu de rationament. Adulții sunt aproape întotdeauna deficitari comportamental.

    Am propus un judecator: Soirs. Ce poate fi mai rational decat supunerea diferendului unui arbitru pe care ambele parti il agreeaza? Solutia unei dezbateri in doi e neproductiva, conduce la uzura, fara rest. Neconvingatoare. Si-apoi, cum sa fii avocatul propriului product? Dar pe mine cine ma crede? Atacul e la persoana. Si inca: Curtea e lovita de surzenie. Alege atunci un arbitru taios dar competent. Esti singurul care justifica un interes in cauza. Supune-te unui act de justitie privata si vei iesi in castig. In ce ma priveste, eu nu pot castiga pentru ca nu pot nici sa pierd. Eu sunt numai un prilej.

  7. pauldan zice:

    Din cate inteleg, am comis o indelicatete fata de un necunoscut. Oricum, multumesc! Seri bune!

  8. pauldan zice:

    Nu pot sa raspund la asa ceva. Pe de alta parte, pentru mine afacerea e incheiata.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s