Marc Bloch și civilizația rurală

În istoriografia europeană de limbă franceză în prima jumătate a secolului al XX-lea numele unor Marc Bloch și Lucien Febvre apar asemenea unor năluci ale excelenței. Cei doi au fondat tipul de cercetare asociat primelor două generații de savanți ai Școlii Analelor, în esența sa o metodă de a scrie istoria pornind de la datele cantitative legate de societate și economie păstrate chiar și fragmentar din perioadele istorice anterioare. Școala Analelor s-a axat în principal pe studiul structurilor adânci ale societății, unde massele amorfe și anonime capătă voce și contur, și a modalității în care acestea evoluează de-a lungul schimbărilor sociale de la o epocă la alta, mai cu seamă în ajunul modernității industriale. Scopul declarat al tipului de investigație din cadrul Școlii Analelor este de a dezgropa sursa unor mentalități moderne din mormântul surd și mut al organizării sociale și economice premoderne.

Marc Bloch este cunoscut unui public relativ larg prin lucrarea sa Regii taumaturgi, la origine o lucrare de doctorat, dar eminamente un studiu privitor la presupusa origine divină a monarhilor feudali și a implicațiilor sale asupra vieții cotidiene. Pentru cititorii direct interesați de subiect și pentru comunitatea fără frontiere a savanților, Marc Bloch excelează ca istoric al structurilor socio-economice feudale: Societatea feudală este opera sa fundamentală în această privință și una dintre lucrările excepționale scrise vreodată despre Evul Mediu.

Cu toate acestea, cartea care a suscitat un interes crescut pentru originalitatea sa este French Rural History. An Essay on Its Basic Characteristics, publicată în 1931, dar o carte despre care se poate spune azi că aparține indubitabil celor clasice în materie.

Marc Bloch nu este direct interesat de personajele istoriei, de personalități marcante, de eroi, martiri, papi, sfinți pribegi, căpetenii de oști sau de emanațiile ideologice ale unor individualități excepționale, ci de schimbările produse în straturile invizibile ale societății medievale. De unde pornește într-un asemenea demers? În primul rand de la tipul de organizare economică. Cum ne situăm ca subiect în timpul feudalismului, tehnicile agricole, registrul de cadastru, interacțiunea dintre țărani și nobili până la apariția populației urbane solidare („burghezia”) sunt subiectele predilecte ale istoricului francez.

Datele sunt incerte și neclare până în secolul al XVIII-lea, când administrația monarhiei absolutiste franceze începe să arate un apetit crescut pentru centralizarea informațiilor privitoare la starea materială și socială a supușilor săi. Odată cu solidificarea statului ca aparat administrativ în veacul iluminismului, Marc Bloch observă și studiază trecerea la modernitate privind înspre trecut, citind în mărturiile scrise ale slabului aparat de stat francez (mai cu seamă orientat pe fiscalitate) urmele vechii ordini, pe cale de implozie după 1750, dar stabilă și conservatoare timp de secole. Din acest punct evoluează arborescent și retrospectiv demersul istoricului francez.

În jurul anului 1000, Europa Occidentală era doar o pădure deasă, în care se evidențiau câteva câmpii roditoare, o rețea hidrografică întinsă, iar din loc în loc, căzute în paragină, orașe, târguri și sate sărace. Densitatea populației lăsa de dorit. De aceea, în prima parte a Evului Mediu, populația de pe teritoriile Franței de astăzi, dirijată de interesele claselor superioare, a pornit o campanie de defrișare a pământurilor ocupate cu păduri pentru a extinde suprafața agricolă existentă pe care se practica principala ramură economică a societății feudale: agricultura. Ogoarele se întindeau larg în pașnica comunitate a Creștinătății apusene.

În Vechiul Regim, Marc Bloch cartografiază trei tipuri de civilizații agricole ale Franței: un tip în zonele cu soluri proaste și slab locuite, în care culturile agricole sunt intermitente – numai aici se cunoaște sistemul împrejmuirilor (enclosure system). Celelalte două modalități agricole sunt mai apropiate ca aspect: ogoarele sunt lucrate în comun, iar recoltele sunt clar departajate de suprafața destinată pășunatului. Deosebirile sunt la rândul lor notabile: în nordul Franței de atunci, plugul cu roată contribuie la apariția unor parcele lungi, în care brazdele înguste merg paralel pe o lungime considerabilă. Aceste fâșii marchează vizibil o practică agricolă distinctă.

Rotația culturilor se desfășoară o dată la trei ani: se presupune o suprafață de pământ pentru ca în primul an să se planteze, de exemplu, grâu pe prima treime din suprafața totală, ovăz pe cea de-a două treime și legume pe cea din urmă. În cei trei ani, cele trei suprafețe agricole își schimbă între ele tipul de recoltă cultivată, având grijă ca atât fertilitatea (responsabilă pentru rotația culturilor), cât și productivitatea solului să nu scadă în această perioadă. Dotați cu știința modernă, agricultura a depășit în ultimul secol aproape orice impas agrotehnic. În Evul Mediu în schimb, mijloacele de producție erau încă într-o stare primitivă, de aceea rotația trianuală a culturilor capătă o importanță colectivă decisivă în fața riscului constant al țărănimii de a aluneca în foamete. Dacă în primul an o treime din teren era semănat în primăvară, aceeași suprafață urmă să fie cultivată în al doilea an în toamnă, iar în ultimul era lăsată în pârloagă ca sursă de hrană pentru animale, care la rândul lor asigurau prin resturile biologice refacerea fertilității solului în vederea unei alte perioade de rotație a culturilor. Prin urmare, simultan două treimi erau semănate, în timp ce a treia funcționa drept teren arabil intenționat nelucrat (dar pe care animalele întregii comunități se hrăneanu pe timpul anului), iar fiecare treime își schimba anual funcția. Nu trebuie să presupunem o regularitate ideală în agricultura medievală. Adesea pârloaga dura ani la rând, iar în sudul Franței se practica mai degrabă rotația bianuală a culturilor, ceea ce însemna că jumătate din suprafața agricolă totală o asigura doar pârloaga. Recoltele erau modeste și fluctuante, iar adesea  malnutriția și inaniția, mai ales în anii în care clima își spunea cuvântul, loveau direct în comunitățile sătești.

Cine era proprietarul acestei suprafețe agricole neregulate și în continuă extindere? Atunci cand nu era Biserica, Seniorul feudal, pe al cărui domeniu se aflau țăranii, asigura protecția militară a supușilor săi și era astfel suvern de drept peste toate posesiunile materiale ale seigneurie-ei. O parte din suprafața agricolă intra în administrarea seniorului feudal și constituia demesne-ul. De la ogoare bogate până la păduri unde vânătoarea pretindea a fi o ocupație nobilă, demesne-ul era nemijlocit lucrat fie de sclavi, fie de țărani, fie de muncitori plătiți, dar niciodată de senior. Privilegiul de a nu munci, ci de a lupta sau de a risipi timpul pe distracții, este semnul primei inegalități sociale dintre oamenii Evului Mediu. Pe la anul 1200, așa cum observa Marc Bloch, marii proprietari, pe fondul unei creșteri a populației, descoperă utilitatea aparentă de a nu mai juca rolul de administratori oarecum eficienți ai propriului domeniu feudal (demesne-ul), ci de a exploata prin taxe în bunuri sau în bani (mai puțin reprezentativi) totalitatea supușilor săi. În definitiv, orice țăran era un chiriaș pe pământurile seniorului. Pentru bucata de pământ de pe urma căreia extrăgea minimul necesar subzistenței, țăranul trebuia să presteze munci suplimentare sub formă de zile de lucru obligatorii și complet gratuite pentru nobilul său. Abuzurile și puterea discreționară a nobilimii transformă într-o cutumă fixă un mod de producție agricolă în care efortul este depus de mulți pentru puținii proprietari. Țăranii se nășteau aserviți unui nobil încă dinainte de a fi zămisliți, numai prin forța tradiției.

Cu timpul domeniul feudal începe să se micșoreze, nevoile seniorului fiind acoperite direct de arendașii săi nenumărați. După 1200, țăranii capătă o oarecare libertate, în sensul în care își pierd natura de sclavi sau servi pe viață (statutul legal de colonus dispare din legislația medievală occidentală), dar continuă să-și exercite rolul de forță de muncă gratuită pentru seniorii lor. Libertatea de mișcare depindea practic de bunătatea seniorului. După ravagiile Marii Ciume de după 1350, dar și pe fondul diminuării domeniul feudal în Franța, economia agricolă necesită mai mult de-un secol pentru a reveni la ce fusese în jurul anului 1300. Nobilimea începe să sărăcească progresiv de la o generație la alta. Țăranii, deși împovărați de dări, nu puteau produce mai mult decât le permiteau condițiile tehnice, adesea rudimentare, și circumstanțele ce depindeau de relief și de variabilitatea climei. Pe acest fond, comercianții care practicau camăta pentru nevoile nobilimii ajung să cumpere proprietăți agricole, declanșând o rivalitate cu nobilimea de sânge, cu care nobilii făcuți, nu născuți, se vor amesteca din ce în ce mai pregnant în Franța de după 1600. Nobilii reacționează la rândul lor printr-o încercare disperată de a reconstitui fărâmițatul domeniu feudal. Din lupta acerbă pentru bogăție dintre nobilime și clasa intermediară a noilor aspiranți la titluri nobiliare din orașele prospere se naște secolului al XVIII-lea în Franța, cel care va duce la prăbușirea structurilor economice ale Vechiului Regim odată cu Revoluția de la 1789.

Până în acest punct al studiului sau, Marc Bloch întrebuințează eficient o schemă de interpretare a istoriei de inspirație marxistă, cu toate că sunt multe contribuții care nuanțează simpla istorie a condițiilor materiale de existență în French Rural History. În plus, majoritatea manualelor școlare care se ocupă cu Evul Mediu repetă întrucâtva simplist analiza rafinată a lui Marc Bloch.

Latura absolut originală la Marc Bloch o găsim în tipul de mentalități ce s-au dezvoltat în rândul țărănimii de-a lungul Evului Mediu, mentalități care sunt derivate parțial din tipul de producție agricolă în care erau cu toții angrenați.

În primul rând, ce înseamnă proprietate în feudalism? Deși țăranii aveau propria gospodărie, ogorul era muncit la comun, iar pășunile erau lăsate pentru animalele întregului sat. Practic, proprietatea privată este o noțiune străină de orizontul îngust economic al țărănimii. Țăranii proprietari sună ca o contradictio in adjecto: târgoveții, morarii, doar nobilii mici sau mari aspirau la titlul de proprietari. Documente nu există, registrul de cadastru nu îi numără pe țărani în rândul proprietarilor până la începutul secolului al XIX-lea. Pe de altă parte, nobilimea nu acționa ca un proprietar modern capitalist: altfel spus, nobilul nu-și împrejmuia suprafața agricolă, nu-i dădea afară pe țăranii de care nu avea nevoie ca forță de muncă, nu producea pentru a vinde pe piață cu profit, nu doar pentru a-și asigura consumul domestic. Pe măsură ce ne apropiem însă de anul 1700, chiar și în Franța rurală, o nouă gândire a nobililor cu origini sociale umile, dar în plină ascensiune economică, își face simțită prezența: proprietarul are legal dreptul de a își exploata cum dorește solul. De la ogoarele muncite în comun de țărani, după o ordine patriarhală reglată de obiceiuri tradiționale fixe, variate regional și seculare ale comunității, se trece încet, dar ferm, la o ordine a producției pentru schimb comercial, în care țăranul capătă aspectul unui angajat cu salariu sau este expulzat din mediul rural, ajungând cerșetor, vagabond, ocnaș, muncitor în fabrică sau chiar cadavru în noile aglomerații urbane de după 1800.

Imobilitatea mentală a țărănimii până în zorii modernității contrastează puternic cu  revoluțiile agricole și tehnice de după 1750. Transformarea socială a celei mai reprezentative categorii legale (dar și economice) a Evului Mediu, studiată cu finețe și în filigran de Marc Bloch, constituie debutul modernității. Lenea ancestrală, zestrea de tradiții eterogene și varii superstiții păgâne, libertatea unui trai pe pământ în comunități restrânse vor fi pentru totdeauna pierdute în Franța după declanșarea Revoluției Industriale în Anglia. Chiar dacă modernizarea Franței devine un proces accelerat abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (cf. Eugen Weber, Peasants into Frenchmen) Marc Bloch cercetează cauza ritmului încetinit al schimbării din societățile tradiționale și o vede ca fiind legată ombilical de țărănimea fără proprietate legală, dar bucurându-se de fructele pământului într-o atemporalitate specifică doar naturii. Istoria proprietății private decurge sinuos până recent în istoria Europei, iar aplicațiile economice sunt chiar cele care întăresc legislația în vigoare. Omul simplu de la țara era însă departe de asemenea subtilități raționale.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s