אָדָם

Sunt zile când sunt cuprins de nicăieri de o stare acută de anxietate. Oriunde mă uit și orice aș asculta o teamă mă răscolește pe dinăuntru. Teama rece de a muri. Doar gândul că într-o secundă, cândva, cât mai departe, va trebui să mor, că mâinile mele nu-mi vor mai aparține, că gândurile vor fi ale altuia, mă cutremură de un tremur interior vecin cu disperarea. Atunci mă privesc din afară și văd un leș care sunt chiar eu și-mi zic: „În acest trup am fost cândva eu. De ce și pentru ce am trăit?” De mic copil am fost locuit de spaima morții, de când l-am privit pe bunicul meu mort, îmbrăcat în pijamale și stând cu trupul aproape crucificat pe un covor în curtea casei sale. Atunci îmi vine să fug de mine însumi ca de un străin, ca de-o arătare sălbatică. Aș vrea să știu că trăiesc un vis și nu voi muri niciodată.

Din teama mea de moarte s-a născut speranța că, în afara mea, există o lume obiectiva, stabilă, cu legile sale încă necunoscute, cu ordinea sa în care moartea mea are un sens. De aici sunt împins spre o stare de stupoare și eternă mirare, ce se hrănește din frică, în afara mea însumi. Eu nu mă plictisesc niciodată, doar uneori obosesc din a urmări studios ce se întâmplă în jur. Mă înfurii când lucrurile nu cedează în fața ordinii și nu mă liniștesc niciodată. Alerg necontenit în jurul unor puncte fixe, pe care le consider mai puternice și certamente sigure în comparație cu mine. Pasiunea mea de a citi, apropiată de o frenezie bolnăvicioasă, izvorăște din credința mea internă că adevărul este în afara mea și  că trebuie să-l aflu, să-l iau în posesie pentru acel moment ultim, final, pe care țin să-l înfrunt cu sufletul pregătit, deși tremur din toată ființa mea. Viața este sacră și grandioasă, nimic nu trebuie batjocorit, totul trebuie urât sau iubit, îmi repet până la sațietate în sinea mea. Sentimentul de gol și de vid pe care mi-l dă gândul morții mă împinge să umplu totul cu viață: cuvintele, cărțile, oamenii, animalele, frunzele, moartea însăși sunt pentru ca eu sa înțeleg ființa. Dar dacă nu ar fi pentru această frică tenebroasă, îngrozitoare de moarte, probabil vreun semn de instabilitate psihică dezvoltată la mine cândva de mult, eu însumi nu aș mai fi eu, chiar dacă astfel sunt neîntregit.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la אָדָם

  1. Alex zice:

    Ce frumos articolul! Dar nu este de fapt voința de putere cea care îţi dă ghes?

  2. Nu, ma doare-n cur de societate ca intreg. Cred doar in indivizi, desi recunosc ca urasc societatea ca pe cel mai mare dusman al meu.

  3. Alex zice:

    Dar unii zic că nu poți fii prea liber fără să ajungi să mori de foame, de la atâta libertate nu devii ori zeu ori animal după cum spunea un tip foarte important?

  4. Hai sa nu exageram. Sunt un filozof al lucrurilor materiale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s