Miturile rasiste ale lui Lucian Boia

,,În 1961, la opt ani după încheierea războiului fratricid cu Coreea de Nord, venitul anual al Coreei de Sud se situa la 82 de dolari pe cap de locuitor. Un cetățean câștiga, în medie, mai puțin de jumătate față de un cetățean din Ghana (179 de dolari). Războiul coreean – care, apropo, a început la 25 iunie, ziua independenței Mozambicului – a fost unul dintre cele mai sângeroase din istoria omenirii, curmând viața a patru milioane de oameni în circa trei ani (1950-1953). Jumătate din baza de producție a Coreei de Sud și peste 75% din calea ferată a țării au fost distruse în urma conflictului. Țara demonstrase o oarecare capacitate de organizare, reușind să ridice indicatorul de alfabetizare al cetățenilor de la nivelul scăzut de 22% pe care îl moștenise în 1945 de la stăpânii coloniali japonezi, ce conduseseră Coreea din 1910, la 71% în anul 1961. Dar foarte multă lume considera țara incapabilă de progres. Un raport intern din anii 1950 al USAID – principala agenție guvernamentală de ajutor din Statele Unite de la acea dată, ca și de astăzi, de altfel – a numit Coreea <<un sac fără fund>>. La acel moment, principalele exporturi ale țării erau formate din tungsten, pește și alte bunuri de folosință primară.” (Ha-Joon Chang, Samaritenii cei răi. Mitul liberului schimb și istoria secretă a capitalismului, Polirom, 2012, pp. 12-13)

I.

La finalul lecturii eseului istoricului Lucian Boia De ce e România altfel? poți trage o concluzie care se deduce de la sine încă din timp ce parcurgem cartea: românii sunt inferiori la orice capitol, politic, economic (deci instituțional), țărilor din vestul și centrul continentului european, ceea ce ne împinge să inferăm că națiunea română este istoric predeterminată la subdezvoltare într-o premodernitate necivilizată, civilizația fiind atributul civic al modernității politico-economice.

II.

Lucian Boia pune totul pe seama unor însușiri culturale ale poporului român, moștenite de la generațiile anterioare și care, prezente la nivelul psihologiei individuale, se pot agrega social. Societatea este doar suma părților sale componente și nimic mai mult. Lucian Boia consideră că nici o reacție la nivelul grupurilor sociale nu se poate crea, dacă nu corespunde unei înclinații culturale a individului propriu-zis, unei mentalități active pentru fiecare subiect în parte.

Drept consecință, Lucian Boia refuză o analiză rațională, preferând totuși una a moralei private, răspunzătoare pentru stadiul moral general al societății în ansamblu. În acest mod, Lucian Boia elimină orice abordare sociologică modernă din analiză, înlocuind o explicație serioasă cu o demolare morală a unui român generic, care corespunde întru totul cu insul din carne și oase din sfera privată, domestică a existenței.

Care sunt variabilele necuantificabile, dar constante ale românului generic, deci o entitate fabricată conceptual și nedemonstrată nicăieri empiric?

Acestea sunt: lenea, necinstea, superstiția, superficialitatea muncii. Primele intră în rândul defectelor morale, în timp ce ultimele sunt agenți patogeni ce corespund rațiunii. În concluzie, putem deduce, fără mari riscuri, că românii sunt imorali și stupizi, atât microsocial, cat și macrosistemic.

Critica: Lucian Boia lucrează cu o metodă dubioasă și nefalsificabilă în științele sociale. Domnia sa propune o serie de variable tari, bazate pe o judecată normativă străină de spiritul științei. Nu putem măsura prostia sau necinstea unei societăți, ci doar gradul de educație și cel de corupție. Ultimele două sunt variabile utilizate, într-o analiză sociologică standard, pentru a testa efectul unor cauze aflate în afara acestora: subdezvoltarea economică, accesul scăzut la mecanismele sistemului educațional modern. Șomajul, sărăcia, o populație needucată corespunzător diviziunii muncii dintr-o societate modernă sunt rezultatele unei economii slabe, ale unui stat ineficient, nicidecum cauza acestora din urmă.

Pe de altă parte, variabilele ,,tari” aplicate de Lucian Boia nu sunt specifice unei societăți anume, deoarece ,,lenea, necinstea, superstiția, superficialitatea muncii” (rezumatul de mai sus) se regăsesc în cantități diferite în orice societate umană, de la începuturile istoriei până în prezent. Valorile morale sau absența lor nu dețin o specificitate românească, ci sunt data în afara criteriului etnic ca determinații generale ale individului.

Mai mult de atât, agregarea macro a unor atribute personalizate este o gravă eroare epistemică. Societățile nu pot fi niciodată în mod permanent și aproape niciodată temporar (Germania Nazistă poate reprezenta o excepție, dar chiar și în acest caz istoriografia existentă nuanțează pozițiile critice) morale sau imorale, stupide sau inteligente, curajoase sau lașe. Societatea nu are un destin al său propriu, ci membrii care o compun pot avea destine separate, variate și chiar conflictuale. Lucian Boia propune o versiune a istoriei, chiar dacă într-un eseu pentru publicul larg (sau poate cu atât mai grav), care ar merita o condamnare metodologică brutală din partea școlii de istorie socială ce se ocupă cu teorii ale modernizării sau cu instituționalismul economic.

III.

Dacă teoria dependenței, inspirată din marxism, este varianta antiimperialistă asupra dezvoltării societăților moderne (Samir Amin, Andre Gunder Frank, Immanuel Wallerstein, David Harvey etc.), Lucian Boia reciclează în schimb majoritatea clișeelor imperialiste și eurocentriste ale istoricilor de dreapta occidentali (Niall Ferguson, Paul Johnson sau economiști ca Douglas North, Martin Wolf, Peter Bauer etc.). Pentru un cititor nefamiliarizat cu disputele academice aprinse din Occident, subiectivitatea vizibilă și parțialitatea metodei istoricului Lucian Boia nu mai par evidente, mai cu seamă atunci când istoricul român confirmă și întărește, prin simpla formulare explicită, o serie de clișee identitare pe care le au românii despre ei înșiși.

Dacă România este patria imposturii, manifestate prin corupție și subdezvoltare materială într-un cadru politic și economic occidental, Occidentul câștigă prin ricoșeu: superioritatea sa financiară, industrială și, desigur, materială este interpretată de Lucian Boia ca o urmare a calităților morale occidentale, constituite cultural în perioade lungi istorice, dar inexistente din societatea românească. O asemenea afirmație nu este nicăieri probată de Lucian Boia cu exemple sau dovezi certe. De asemenea, a presupune de la sine, ca printr-o mișcare de baghetă magică, că germanii sunt la nivel social la fel de sau asemănător de cinstiți ori muncitori ca francezii implică o extrapolare aberantă a unor caracteristici individuale la scara unei întregi societăți, formată din zeci de milioane de indivizi, care nu manifestă în general, și nici măcar în particular, calitățile morale dure și omogene, în absența oricăror defecte morale, pe care le susține cu maximă iraționalitate Lucian Boia în eseul său.

Nu în ultimul rând, prin ierarhizarea morală abuzivă dintre colectivități umane uriașe pe linia Vest-Est și prin extinderea așa-numitelor valori occidentale (calități morale extinse într-un model cultural universal fundamentalist, asociabil superiorității rasei ariene la naziști) la dimensiunea întregului glob, Lucian Boia comite o imprudență istorică de proporții. La capătul lecturii un cititor riguros ar putea concluziona că românii sunt predestinați istoric la inferioritate politico-economică din pricina unui defect cultural constitutiv. Reciproca, proporțională în grad, înseamnă o superioritate culturală totală a Vestului european, tratat simplist și monolitic.

Fără a exagera, prin alimentarea unor complexe de inferioritate cu aprecieri culturaliste reducționiste, ce provin din convingerile politice de dreapta ale autorului, Lucian Boia poate fi acuzat de rasism istoriografic și de simpatii vagi pentru extrema dreaptă, oricât de străin ar fi autorul de asemenea intenții pernicioase.

IV.

România este o societate coruptă, necivilizată și cu un nivel de trai mai apropiat de Africa decât de Occident (mai ales în mediul rural, dar nu numai), dar acestea sunt probleme pe care le-au întâmpinat toate țările în drumul lor spre modernitatea ,,târzie”. Revoluționarea capitalistă a mijloacelor de producție, printr-un proces de extindere a capacității industriale, a fost calea spre bunăstare a tuturor statelor dezvoltate de azi. Scăderea corupției la cote mici, creșterea nevoii de cetățeni educați corespunzător au fost efectele unei piețe libere guvernată de competiția între capitaliști puternici. Din păcate, abia atunci când România își va rezolva gravele probleme economice, responsabile de toate decalajele de civilizație (singurele observate de Lucian Boia), doar în acel moment putem judeca gradul de civilizație morală a românilor (ceea ce se poate realiza acum deja între spiritul public american și cel scandinav, bunăoară, dar niciodată între cultura publică finlandeză și cea din Nicaragua).

Publicitate