Capitalul, vol. III: Plusvalorea în profit

„Posibilitatea unei neconcordanţe cantitative între preţ şi mărimea valorii, sau a unei abateri a preţului de la mărimea valorii, rezidă, prin urmare, în însăşi forma preţ. Nu este vorba de o deficienţă a acestei forme, dimpotrivă, tocmai această particularitate face ca ea să fie forma adecvată a unui mod de producţie în care regula îşi poate croi drum prin haos numai ca lege a mediei care acţionează orbeşte.” (Karl Marx, Capitalul, vol. I, capitolul 3, partea 1)

Valoare și preț

Adevărata dificultate în sistemul economic marxist constă nu din acceptarea premiselor sale teoretico-filozofice – asumpții filosofice pe care și marginalismul matematic le-a dedus din utilitarismul lui Jeremy Bentham -, ci din poziția jucată de capitalul constant și variabil (c și v), plusvaloare (p), prețul de producție și rata profitului. Munca abstractă și concretă, directă sau indirectă, fetișismul mărfurilor, exploatarea forței de muncă, armata de rezervă a șomerilor din capitalism sunt derivații ale formulei lui Marx conform căreia marfa (M) este = c+v+p în raport cu n mărfuri de pe o piață în continuă schimbare. Cea mai importantă contribuție marxistă, din punctul meu de vedere, la teoria economică modernă o găsim în compoziția organică a capitalului, care se referă exclusiv la sfera producției de mărfuri și la nimic altceva.

Compozitia organică a capitalului (Cc) poartă numele de organică pentru că marfa ca produs final încorporează diferențiat doar in abstracto, sub formă de unități de măsură a timpului de muncă, munca moartă (sau capitalul constant fix și fluid) și munca vie (forța de muncă).

Aceste valori măsurabile în timp au fiecare un preț, care este expresia vizibilă, de suprafață a acestor valori de timp. Trebuie să recunoaștem că atât cumpărătorii, cât și producătorii (cele două persoane ipotetice pot coincide când capitalistul merge la piață) văd doar prețurile, niciodată valorile, însă pentru Marx echivalarea preț=valoare este integrată încă din primele capitole ale volumului I în sistem. Timpul mediu socialmente necesar pentru a produce o pereche de pantofi este, să zicem, 20 minute = preț de producție/ de cost (cum ar spune David Ricardo) sau preț direct 50 euro. Chiar dacă valorile în unități de timp de muncă sunt esențiale la Marx, acestea au din prima clipa un preț.

Capitalul constant fix (mașinării, roboți industriali etc.) are un preț inițial care se devalorizează în timp până când mașinăria este aruncată ca fiind nefolositoare pentru că valoarea de schimb (pretul inițial de achiziție) se regăsește întru totul în valoarea sa de întrebuințare, în utilizarea sa. De ce prețul unei mașinării este perfect egal cu valoarea sa de întrebuințare? Nu aș putea folosi un robot în producție mult timp după ce costul său s-a amortizat? Marx neagă această posibilitate din două motive:

i) Dacă mașinăria lucrează peste valoarea sa de întrebuințare = valoarea sa de schimb, atunci mașina produce plusvaloare, adică, cum vom vedea mai încolo, profit. Acest lucru contrazice flagrant teoria valorii muncă marxistă, în care doar munca vie, umană este responsabilă de plusvaloare, deci profit.

Nu am înțeles totuși de ce costul mașinăriei este dat ca egal cu utilitatea sa (utilitatea la Marx nu se măsoară în utils și nu se diminuează pe măsură ce un produs este consumat ca în teoria utilității marginale, ci se consideră ca fiind utilă în sensul în care participă la totalitatea muncii abstracte din societate și nu este o muncă consumată în ograda proprie, în afara pieței), iar forța de muncă nu are un cost egal cu valoarea sa (ceea ce ar fi conform cu felul în care e tratată forța de muncă ca factor de producție în economia mainstream de azi). De ce muncitorul are o valoare < costul său, iar mecanismele din producție dețin o valoare = costul lor? De ce mașina nu poate munci profitabil peste prețul de achiziție?

ii) Procesul de distrugere creativă schumpeterian este deja presupus la Marx prin asumata revoluționare tehnologică. Pentru Marx, nimeni nu folosește o mașinărie după momentul amortizării sale pentru că există deja o mașinărie pe piață care produce mai multe produse pe unitate de timp decât mașina abia amortizată (iar dacă o nouă tehnologie nu este disponibilă, atunci mașina uzată fizic este înlocuită cu una nouă sau reparată la un cost care se va regăsi în prețul produsului). Este necompetitiv să utilizezi un mecanism învechit/depreciat, care produce sub timpul mediu necesar în industria sa, și atunci acesta trebuie urgent înlocuit pentru a nu produce în pierdere.

O altă situație problematică pentru teoria valorii muncă o constituie prețul capitalul constant fluid, adică mijloacele de producție ce trebuie înlocuite la fiecare rotație (sau la un număr de rotații prevăzute) a capitalului (ex. materii prime în producție).

Ca muncă moartă, materia primă își transferă întreaga valoare fără adaos în valoarea produsului final. Totuși, materia prima este un input cu un preț dat, dar prețul materiei prime care intră în prețul de producție al unei mărfi (output) sunt considerate la momente diferite.

Dacă presupunem că prețul materiei prime este simultan o parte a prețului mărfii finale, atunci avem un sistem în care prețurile capitalului constant fluid trebuie să coincidă integral cu o parte dată din costurile mărfii. Matematic, economistul rus Ladislau von Bortkiewicz (apropiat al francezului Leon Walras) – coordonatorul lucrării de doctorat a viitorului econometrist american Wassily Leontief – a demonstrat încă din 1906-1907 că transformarea capitalului constant fluid în partea rezervată prețului de producție a mărfii nu este simultană/egală și că astfel teoria valorii muncă marxistă suferă de grave inconsistențe interne. Marx însuși calculează prețul materiilor prime, de exemplu, ca fiind simultan egal cu partea corespunzătoare din prețul produsului egală prețurilor materiilor prime, ceea ce, la o verificare algebrică, nu se probează. Critica aceasta a teoriei valorii muncă a dus la abandonarea ei și, drept urmare, la eliminarea teoriei economice marxiste ca proiect de cercetare viabil. Coroborat cu confiscarea marxismului de către versiunea bolșevică a socialismului în 1917, Marx a încetat să mai reprezinte în catedrele de teorie economica din Occident (dar mai ales din Statele Unite) o sursă de inspirație pentru cei mai mulți cercetători (îndeosebi după anatema de „post-Ricardian minor” aplicată lui Marx de Paul Samuelson). Acutizarea Războiului Rece după 1950 l-a preschimbat pe Marx într-o bête noire capabilă să păteze reputația profesorilor universitari americani dacă germanul ar fi fost studiat serios sau în detaliu. Rolul marginal de eretic și neortodox s-a păstrat intact până în timpurile noastre.

Dacă se presupune în schimb că prețul materiilor prime (input) din momentul de start al producției suferă variații în sus sau jos pe piață până în clipa în care produsul (output) capătă un preț de producție, atunci materiile prime au prețuri diferite între momentul de început al producției și momentul de vânzare al capitalului-marfă, considerat într-o reproducție simplă. Valorile în bani ale unei părți din inputs nu trebuie să fie, dacă presupunem o liniaritate temporală și nu una static-echilibrată ca în modelul lui von Bortkiewicz, egale cu o parte a costurile produsului final (output). Integarea temporală a valorilor diferite în bani între inputs și outputs nu contrazice deloc teoria valorii muncă în acest caz, dovedind că Marx merită să fie în continuare luat în serios, deși Marx însuși nu și-a pus niciodată problema în termeni simultani sau temporali. Pentru Marx, formularea cantitativă a timpulului este cea mai importantă variabilă în procesul de producție capitalist, iar izolările de tip ceteris paribus (comune întregii discipline a economiei) sunt utile pentru a vedea interacțiunea unei variabile presupusă ca mobilă cu altele statice. Și totuși posibilitatea ca inputs să-și modifice valorea de schimb de la o zi la alta în timpul producției, atestând teoria unui singur sistem temporal de valorizarea a capitalului constant, e nu numai verosimilă, dar confirmată de Marx însuși.

The definiton of constant capital given above by no means excludes the possibilty of a change of value in its elements. Suppose that the price of cotton is one day sixpence a pound, and the next day, as a result of a failure of the cotton crop, a shilling a pound. Each pound of the cotton bought at sixpence, and worked up after the rise in value, transfers to the product a value of one shilling; and the cotton already spun before the rise, and perhaps circulating in the market as yarn, similarly transfers to the product twice its original value. It is plain, however, that these changes of value are independent of the valorization of the cotton in the spinning process itself. (Karl Marx, Capital, vol. I, Penguin Classics, pp. 317-318).

Expresia acestei interpretări, în condițiile în care cei mai mulți marxiști au renunțat la teoria valorii muncă în ultimele decenii, o găsim în cartea profesorului american Andrew Kliman din 2006, Reclaiming Marx’s „Capital”: A Refutation of the Myth of Inconsistency. Adepții simultaneității și ai echilibrului îi acuză pe cei din tabăra lui Kliman că doresc să argumenteze infailibilitatea lui Marx, probând dogmatism. În situația în care mainstream-ul economic a abandonat orice interes pentru Ricardo și Marx, slabe șanse ca, în cazul în care teoria valorii muncă și-ar dovedi eficacitatea, cineva să o predea sau să o ia în seamă ca parte a curriculei standard. Nu se ia premiul Nobel pe așa ceva, indiferent cât de onest academic este un cercetător. Mai rău, politizarea lui Karl Marx este atât de pregnantă și astăzi (responsabil fiind la origini, desigur, Marx însuși) încât este mai degrabă dovada unui spirit sectar, de extremă stânga să fii marxist pentru mainsteam-ul academic decât un economist obiectiv (deși Alan Freeman, Andrew Kliman, Anwar M. Shaikh, Michael Roberts, Guglielmo Carchedi, Michael Heinrich, Julian Wells asigură o perspectivă contrarie demonizării marxismului economic). Trec cu vederea faptul că marxismul a împrospătat metodele unor economiști reputați de la Cambridge, UK precum Joan Robinson și Piero Sraffa în a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar celebra controversă dintre economiștii din Cambridge, Massachusetts și cei din Cambridge, UK este neimportantă pentru statutul economiei în Statele Unite. După prăbușirea regimurilor comuniste, Marx, fără să aflăm de ce, a fost îngropat de tot. Din când în cand, economiștii „serioși” îi scutură cadavrul cu nervozitate și îi aplică o palmă părintească, aruncând priviri de foc înspre urmașii săi ireverențioși și automat fanatici. Adepții libertarienilor din Europa de Est, cei care fac economie dirijați de poncifele ultrasimplificate ale lui Milton Friedman sau de cele ale unor von Hayek și von Mises, preferă chiar să treacă direct la invective și oribile atacuri la persoană atunci când aud numele lui Marx pronunțat în incinta sacră a economiei moderne, în care toți preoții sunt hirotonisiți, chiar fără știrea lor, anti-marxiști. Din păcate pentru ei, capitalismul real de astăzi are mai multe neajunsuri decât modelele ideale și abstruse azvârlite prin manuale de către economiștii mainstream contemporani, care, când vine vorba de partizanate politice, sunt la rândul lor la fel de ideologici ca revoluționarul pamfletar Karl Marx. Tabăra în care lucrează și care îi plătește din belșug este însă cu totul alta (pentru manipularea politică a presei în Statele Unite, cf. Manufacturing Consent (1988) de Edward S. Herman și Noam Chomsky, pentru efectele perverse ale neoliberalismului asupra economiei mondiale, cf. The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism (2007) de jurnalista Naomi Klein).

Compoziția organică a capitalului

Marx susține că plusvaloarea, adică profitul (după cum vom vedea curând), izvorăște doar din forța de muncă, platită mai puțin decât produce, deci furată la salariu. Totuși, un fragment al volumului III din Capitalul demonstrează un proces organic mult mai complicat între componentele constante și variabile ale capitalului aruncat în producție:

„Plusvaloarea provine deci deopotrivă din acea parte a capitalului avansat care intră în prețul de cost al mărfii, ca și din acea parte a acestuia care nu intră în prețul de cost; într-un cuvânt, în aceeași măsură din componenta fixă, ca și din cea circulantă a capitalului întrebuințat. Tot capitalul servește materialmente ca creator de produs, atât mijloacele de muncă, cât și materialele de producție și muncă. Tot capitalul intră materialmente în procesul real de muncă, chiar dacă în procesul de valorificare intră numai o parte a lui. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care el contribuie numai parțial la formarea prețului de cost, în timp ce la crearea plusvalorii el contribuie în întregime. Oricum ar sta însă lucrurile, rămâne stabilit faptul că plusvaloarea izvorăște concomitent din toate părțile capitalului întrebuințat.” (Capitalul, vol. III, p. 57, 1953).

Dacă am judeca ca niște economiști normali, adică „într-o formă mistificată”, am deduce următoarele banalități: marfa (M) este = c+v+p la Marx, dar am putea să spunem și astfel M = preț de cost (pc) + profit, unde pc = c+v. Aici profitul este perfect egal cu plusvaloarea, doar ca în timp ce Marx vede profitul ca parte din producție, economiștii de rând ar sări ca arși și ar declama: profitul este venituri minus cheltuieli, dar profitul rezultă doar dintr-o tranzacție comercială. Numai un student repetent ar considera că profitul este parte din producție! Karl Marx a primit nota 4 la economie, iar profesorii fumează fericiți din luleaua autosuficienței. Să-i lăsăm adormiți de constatările lor superficiale, pe care Marx le presupunea ca fiind mai puternice decât orice ideologie.

Să zicem că avem M = 600 de lire sterline. Prețul de cost sau de producție este de 500 lire sterline. Capitalistul nostru are un profit de 100 de lire pe M.

„Dacă marfa se vinde cu 510, 520, 530, 560, 590 l. st., atunci ea este vândută respectiv cu 90, 80, 70, 40, 10 l. st. sub valoarea ei, și totuși din vânzarea ei se scoate un profit de 10, 20, 30, 60, 90 l. st. Între valoarea mărfii și prețul ei de cost este, după cum vedem, posibilă o serie nedeterminată de prețuri de vânzare. Cu cât este mai mare elementul plusvaloare curprins în valoarea mărfii, cu atât mai larg este în practică spațiul liber al acestor prețuri intermediare.

De aici se explică nu numai obișnuitele fenomene zilnice ale concurenței, ca, de pildă, anumite cazuri de vânzare sub valoare (underselling), nivelul anormal de scăzut al prețurilor mărfurilor din anumite ramuri industriale etc. Legea fundamentală a concurenței capitaliste, până acum neînțeleasă de economia politică, legea care reglementează rata generală a profitului și așa zisele prețuri de producție determinate pe ea se sprijină, așa cum vom vedea mai departe, pe această diferență dintre valoare și prețul de cost al mărfii și pe posibilitatea care izvorăște de aici de a vinde marfa cu profit sub valoarea ei.” (p. 58)

În secțiunile anterioare am stabilit că rata plusvalorii se calculează astfel: p/v, anume, de pildă, 200 l. st./100 l. st, unde rata plusvalorii este de 100%. Angajații muncesc în valoare de 200 de l. st., dar sunt plătiți doar pentru 100 l. st., deci jumătate din forța lor de muncă merge direct în plusvaloarea capitalistului.

Dacă luam întregul capital (notat C) în calcul, cu toate componentele sale constante și variabile, obținem rata profitului.

Plusvaloarea nu mai este socotită în funcție de v, ci în raport cu c+v.

„Acest surplus stă deci față de capitalul total într-un raport care se exprimă prin fracția p/C, în care C înseamnă capitalul total. Obținem astfel rata profitului p/C = p/c+v, spre deosebire de rata plusvalorii p/v.” (p. 62)

Să notăm rata plusvalorii p’, iar acum să exprimam p’ = p/v.

Să raportam p’ nu doar la v, ci la întregul C. Știm că plusvaloarea măsurată în comparație cu întregul capital se cheama profit. Deci p’/C este pr’. Putem deja calcula rata profitului, care este pr’ (rata profitului) = p (plusvaloarea)/ c+v. Prin niște simple calcule, putem afirma, împreună cu Marx, că rata profitului (pr’) se afla în același raport cu rata plusvalorii (p’) ca și capitalul variabil față de capitalul total.

Fiecare parte a capitalului total (C) are o expresie în bani. Marx spune că pe aceasta

„o putem presupune ca fiind constantă pretutindeni”. (p. 69)

De aici se trage problema incosistenței teoriei valorii muncă la von Bortkiewicz, pentru că prețul lui c se presupune ca fiind constant, deci simultan, în produsul final.

Dacă eliminăm această presupunere, cum o numește chiar Marx, atunci avem un șir temporal în care valoare în bani a capitalului constant fluid (materii prime etc.) urcă sau scade pe piață și implicit afectează prețul de cost al mărfii în timpul producției, iar incoerențele identificate matematic de von Bortkiewicz dispar. Pe de altă parte, Marx lucrează cu prețurile constante între input și output în acest caz, asupra căruia va reveni în detaliu abia în capitolul șase, intitulat Efectul schimbărilor de preț. I. Oscilații ale prețului materiei prime, efectul lor direct asupra ratei profitului. (pp. 118-122 ed. cit.) Chiar dacă de la o rotație la alta a capitalului total Marx schimbă prețul capitalului constant, păstrând rata plusvalorii identică, tot într-o presupunere simultană în cadrul aceluiași proces de producție are loc demonstrația sa.  La fel va proceda economistul german și atunci când va analiza fluctuațiile de cost ale capitalului variabil în funcție de celelalte componente ale capitalului total.

Înainte de acest capitol însă, Marx stabilește rata profitului în conformitate cu fluctuațiile dintre rata plusvalorii și capitalul variabil în capitolul 3, în care Marx epuizează toate posibilitățile logice date (pp. 68-86). Concluzia capitolului, după exprimarea sa matematică:

„Rata profitului este deci determinată de doi factori principali: rata plusvalorii și compoziția valorică a capitalului. Influențele acestor doi factori pot fi cuprinse pe scurt după cum urmează, compoziția putând fi exprimată în procente, deoarece aci este indiferent de la care din cele două părți ale capitalului pornește schimbarea.

Ratele profitului a două capitaluri, sau ale unuia și aceluiași capital în două stări succesive diferite

sunt egale

1. atunci când compozițiile procentuale ale capitalurilor și ratele plusvalorii sunt aceleași.

2. atunci când compozițiile procentuale și ratele plusvalorii fiind diferite, produsele dintre ratele plusvalorii și părțile variabile ale capitalului (dintre p’ și v) exprimate în procente, adică massele plusvalorii calculate procentual în raport cu capitalul total (p = p’ v) sunt egale, cu alte cuvinte atunci când în ambele cazuri factorii p’ și v sunt în raport invers unul față de celălalt.

Ele sunt inegale:

1. când, compoziția procentuală fiind egală, ratele plusvalorii sunt inegale; atunci ele stau în același raport ca și ratele plusvalorii.

2. când rata plusvalorii este aceeași, iar compoziția procentuală diferă, atunci ele stau în același raport ca părțile variabile ale capitalurilor.

3. când rata plusvalorii, cât și compoziția procentuală diferă, în acest caz ratele profitului se comportă ca și produsele p’ v, adică ca și massele de plusvaloare calculate procentual asupra capitalului total.” (p. 86)

Transformarea profitului individual în profit mediu va fi discutată în secțiunea următoare. Prețul de producție al unui capitalist individual nu coincide cu prețul mediu de producție al produsului pe piață.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. III de Karl Marx și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s