Capitalismul și Friedman

Intrigați fiind de aparenta distorsiune la care ideile economistului Milton Friedman sunt supuse în cartea The Shock Doctrine de Naomi Klein, am decis că o lectură dintr-o lucrare pentru publicul larg a americanului ar fi binevenită. Cea mai populară contribuție a lui Milton Friedman este Capitalism and Freedom, carte publicată în 1962, pe care doar Free to Choose o va pune oarecum în umbră ca vânzări totale.

Este judicios să amintim în acest punct, pentru a nu induce în eroare cititorii naivi sau nepregătiți în arcanele economiei, că Milton Friedman nu este un economist serios și credibil în Capitalism and Freedom, ci un intelectual public prestigios care își expune doct opinile sale politice, care sunt probabil corolarele teoriei sale economice, absentă însă din acest volum. De pildă, nimeni nu poate considera Drumul către servitute de Fr. August von Hayek ca pe o lucrare științifică, ci ca pe expresia livrescă a ideologiei politice pentru care pledează austriacul, desigur, una în consonanță cu opera sa economică, pe care nu o găsim în cartea din 1944, dar nu mai puțin ideologie, înțeleasă în sensul lax de ansamblu de idei socio-umane care se pot naște din imaginația unui om sau a unui grup restrâns de indivizi. Milton Friedman și von Hayek, ca doi laureați ai premiului Nobel pentru economie, sunt interesanți mai ales în momentele când, părăsind laboratorul rece al matematicii sau al argumentației științifice seci, încep să își expună ideile ca paliative sociale imediate. Liberalii clasici nu cred în panacee, dar sunt volubili în a veni cu soluții și sfaturi înțelepte.

Din primul capitol din Capitalism and Freedom, aflăm înțelesul esențial pe care îl dă Milton Friedman libertății. Pentru american, libertatea nu înseamnă a acționa într-un fel sau altul ca probă a afirmării libertății. Libertatea se referă doar la puterea de a alege o cale individuală care să nu intre în contradicție cu libertatea de a alege a altora indivizi. Este vorba de definiția clasică a libertății, cea expusă cel mai bine în micul său tratat omonim de John Stuart Mill. După cum se poate observa, libertatea este definită ca o negație a abuzului altor indivizi de a atenta la liberul arbitru în limitele legii al fiecăruia dintre noi. De aceea, libertatea clasică nu are nici o formă pozitivă clar stabilită. Cum Milton Friedman a trăit în Statele Unite pe vremea când Imperiul Binelui se lupta cu malefica Uniune Sovietică, cea mai periculoasă instanță la adresa libertății fiecăruia dintre noi este statul și guvernul cu întreaga sa birocrație care ia decizii cu efecte (in)directe în privința vieții tuturor și a fiecăruia. Pentru Milton Friedman societatea este doar o colecție de indivizi care își urmăresc fiecare destinele pe care și le-au ales. Cum societatea este constituită organic și funcționează după reguli variate, aceasta are capacitatea de a se autoregla permanent. Specia triumfă asupra individului atunci când individul este lăsat să-și urmărească cât mai nestânjenit interesele. Viziunea antropologică a lui Milton Friedman este una de-a dreptul mistică: pe de o parte individul își vede de soarta sa egoistă, iar toți indivizii profită ca mânați de o mână invizibilă de pe urma acestui individualism. Oare așa s-a născut statul în istoria umanității, doar pentru că ce-i convine lui Robinson Crusoe este bine pentru întreaga Anglie?

Milton Friedman aspiră la un stat limitat care protejează doar spațiul dintre indivizi, un stat care reglează violent încălcările violente ale liberului arbitru între membrii societății. Aici avem un paradox: statul are cea mai mare putere din societate prin faptul că legiferează cu privire la conflictele dintre indivizi, dar este suficient de luminat să acționeze ca un paznic de noapte.

„Eu sunt cel care vă poate ucide, fura cu iscusință, dar pentru că sunt atât de puternic, renunț la tot ce pot fi și mă substitui unei violențe drepte și imparțiale atunci când voi acționati agresiv între voi!” – crede Milton Friedman că este cuvântarea de căpătâi a statului modern, fără a ne sufla nici un cuvânt dacă acest stat există și, dacă da, prin ce proces istoric natural și miraculos a trecut pentru a fi atât de mărinimos și obiectiv cu imensele sale puteri, de care în mod vădit se bucură. Pe de altă parte, iar acum apare contradicția, individul, oricât de idiot sau înțelept ar acționa, produce cel mai mult bine întregii societăți atunci când este lăsat de capul său. Aproape că am deduce de aici, având în vedere procesul de transubstanțiere a viciului privat în bine colectiv, că statul poate chiar dispărea cu desăvârșire. Milton Friedman posedă o viziune strâmtă asupra istoriei, la care nici nu prea face apel în demonstrațiile sale coerente, logice, dar complet ireale. Psihologia umană la care are acces Milton Friedman este cea a unui ins rațional, stăpânit de o educație morală trainică și pașnic – poate un portret robot al lui Milton Friedman însuși, dar cu siguranță nu al omului dintotdeauna sau al celui modern. Faptul că oamenii s-au luptat pentru resurse de atâtea ori în istorie, mai mult din lăcomie și poftă de putere decât din nevoie, fără ca statul să fie prin preajmă, pare să-i scape cu desăvârșire lui Milton Friedman.

Liberalismul lui Milton Friedman este la fel de artificial ca orice produs social al modernității, dar acest detaliu elementar nu se găsește printre articolele libertariene ale economistului. Însăși libertatea așa cum o concepem azi este un artificiu rezonabil, care apasă asupra societății nu mai puțin decât statul și guvernările stufoase din Statele Unite sau China. Milton Frideman este un personaj religios: el crede că ce înțelege se află doar în afara sa, hotărât de la începuturi în eternitate de Marele Arhitect, uitând să mai arunce o privire pe fereastră, dincolo de care zgomotul și furia își dezlănțuie urgia.

Unde se manifestă cel mai pregnant această libertate a individului? În comerț, adică pe piață. Dacă producția și comerțul nu sunt controlate de către stat, atunci indivizii se vor bucura cel mai mult de pe urma roadelor libertății lor de a acționa pentru binele personal. Democrația reprezentativă, parlamentarismul, comerțul liber, prosperitatea și progresul material al tuturor sunt fiicele libertății. Orice tranzacție între indivizi este bilateral voluntară și informată în capitalismul pur și dur care face țăndări statul și pasiunile sale colectiviste. Milton Friedman a pus deja temelia unei utopii și o numește realitate. Economia de schimb formată din compania privată liberă este idealul, doar că Milton Frideman nu ne arată cum și în ce fel se prezintă în istorie un asemenea ideal, din moment ce nici Statele Unite, cum se plânge la tot pasul nobelizatul, nu are puritatea ideologică a capitalismului friedmanian. Legiuitorul, anume statul centralizator, acționează în virtutea unui principiu al libertății vag și vacuu pe care nici individul nu îl cunoaște.

Cum Milton Friedman nu are un model la îndemână în care statul se plasează într-un fundal cenușiu ca actor minor, atunci preferă să reducă aporia la absurd: ce-ar fi să studiem o societate în care statul este totul? Adversarul cel mai facil este, cum deja ați presupus, defuncta Uniune Sovietică. De pe urma presupunerii prin absurd că URSS-ul este societatea omogenă prin definiție (ceea ce coincide cu părerea pe care o avea despre sine și PCUS), Milton Friedman crede că ne-a convins suficient de tirania centralizării pentru a deduce prin asociere beneficiile atomizării sociale. Vreți libertatea absolută sau Uniunea Sovietică? Dacă nu mergi la culcare, cum îți spun eu că este cel mai potrivit naturii umane, te va mânca lupul. Milton Friedem are obiceiul de-a ne băga pe gât propria sa versiune ultraliberală a libertății și a decreta exercițiul ca fiind insuflat de Adevăr.

Ce are de declarat Milton Friedman împotriva statului cu influență în economie este la o primă privire convingător și de bun-simț. Deși statul este un model ideal doar atunci când se comportă ca un arbitru legal înțelept și distant, Milton Friedman aduce în discuție situațiile în care statului îi este permisă supremația: în condiții de monopol tehnic (telefonia națională, căile ferate, sistemul medical, școala etc.) statul poate avea întâietate. În 1962, Milton Friedman intuia corect că odată cu revoluționarea tehnologică datorată competiției capitaliste între agenți privați, monopolul statului în aceste domenii va deveni din ce în ce mai amenințat de forțele pieței, ceea ce s-a întâmplat în cele din urmă. Serviciile garantate de stat s-au privatizat în vederea unei eficiențe sporite odată cu ascensiunea neoliberalismului. Faptul că o companie privată poate avea un monopol tehnic sau tehnologic într-o industrie oarecare nu-l îngrijorează pe Milton Friedman: întotdeauna există competiție și riscuri, iar statul deține o legislație pro-concurențială și, deci, anti-trust. Întotdeauna când indivizii se află într-un conflict, statul intervine și calmează situația într-un mod favorabil libertății și pieței libere. Cel puțin acestea sunt sarcinile ipotetice trasate de Milton Friedman statului.

Firește că banca centrală ocupă o poziție de putere înfiorătoare pentru Milton Friedman. Masa monetară a băncii centrale îl îngrijorează pe american câtă vreme nu există un set de reguli clare (dar bănuiesc că există) care să limiteze intervenția băncii centrale pe piață. După o demonstrație în trei timpi și două mișcări, care cu siguranță este dublată de o literatură de specialitate considerabilă la care nu avem acces, Friedman ajunge în punctul din care a plecat: piața liberă, nerestricționată, trebuie să triumfe mai presus de influența băncii centrale. Cum Capitalism and Freedom a fost scrisă înaintea lunii august 1971, când dolarul american a încetat să mai fie raportat la aur, Milton Friedman pledează, destul de  vizionar, în favoarea unor monede care fluctuează unele în funcție de altele conform comerțului internațional, epurat de tarife barbare.

Posibilitatea ca statul să investească bani în economie la fel de bine ca un investitor privat este respinsă de anti-Keynesianul Milton Friedman. Statul dereglează piața prin stimularea consumului sau prin controlul și finanțarea anumitor sectoare economice, iar niciodată statul nu poate utiliza banii contribuabililor mai eficient decât individul particular și familia sa.

Demantelarea statului este principalul deziderat. Cu toate că statul rămâne arbitrul care legiferează clauzele dintre indivizi, el trebuie să se mențină slab și micșorat și astfel piața își va îndeplini misiunea miraculoasă de a produce bunăstare. Milton Friedman nici nu aduce aminte de posibilitatea ca o corporație uriașă să aibă suficiente resurse disponibile pentru a curba decizia legislativă, mai ales într-un stat slab, în favoarea unor interese direct monopoliste. Deși nu ar trebui să avem nimic de obiectat antistatolatriei, cine ne apără de autoritatea despotică a unor mari companii internaționale atunci când acestea controlează – sau au tot interesul să procedeze astfel – o piață? Când o multinațională din top 100 în lume deține active mai mari decât state suverane de dimensiuni mici și medii, ce așteptări să ai de la un stat pigmeu și găunos? Nu cumva Friedman, sub masca liberalismului antistat, pledează tocmai pentru o asemenea realitate socială?

Tratarea școlii publice ca un dezastru investițional al statului este următorul nivel la care accede Friedman. Copiii sunt „școliți”, nu educați, într-o variantă standard prefabricată, afectând talentele native, gândirea originală și chiar libertatea de decizie a părinților cu privire la tipul de educație pe care ar trebui să-l primească odraslele lor. Dacă școala publică este atât de bună, atunci banii pe care statul îi investește (citiți risipește) cu fiecare elev în parte timp de 10 ani poți fi dați părinților la începutul parcursului educațional, cu condiția ca aceștia să-i investească în școala particulară sau publică pe care și-o doresc. Astfel, individul ar avea libertatea de a își decide singur direcția investiției într-un mediu concurențial de piață liberă. Unii vor da greș, dar alții vor repurta succese enorme, pe care școala publică nu le-ar fi permis niciodată, dar fiecare învață responsabilitatea de a lua decizii pe cont propriu. Ideea de circumscripție școlară ar trebui eliminată cu totul. Părinții primesc acea sumă de bani inițială, egală cu costurile statului pe toată perioada de învățământ gratuit, și se pot duce să-și înscrie copiii la școli din cartiere bogate (școli mai bune) și astfel copiii lor vor avea o șansă sporită de a primi o educație de viitor. Dacă ar rămâne în cartierul lor amărât, atunci copilul și-ar spulbera „talentul” mergând la școala de cartier săracă, unde părinții cu venituri mici nu iau în calcul o investiție suplimentară în educație, chestiune pe care părinții mai bogați și-o permit, iar cei săraci, dar ambițioși, o pot realiza cu economii suplimentare. Salariile profesorilor ar varia conform performanței de pe piață.

Milton Friedman uită de efectele contrare ale unor comunități care se apără. De ce și-ar lăsa cei bogați progenitura în compania unor colegi sărăci? Fie îi vor muta la altă școală, unde segregarea pe bază de venit este în exercițiu, fie vor face presiuni pe lângă conducerea școlii ca cei săraci să fie triați la sânge și eliminați până la o minoritate suportabilă. Milton Friedman își dă pe față elitismul grețos: competiția liberă crează un grup de indivizi superior, care vor conduce mai târziu economia, dar important este că cei mai buni din orice categorie de venit să fie aleși în categoria naturală a elitei. Oare bogații își vor permite ca urmașii lor ghinioniști în marea loterie a genelor să fie întrecuți de un copil de muncitor genial? Oare vor lăsa porțile competiției libere pentru ca ei înșiși să piardă? Să fim serioși. Cel mai ușor este să creezi o școală privată cu taxe ridicate, dar cu servicii net superioare sistemului public. Astfel, bogații își vor perpetua superioritatea chiar și atunci când urmașii lor sunt la fel de mediocri intelectual ca fii și fiicele muncitorimii proaste.

Nu într-un mod diferit gândește Milton Friedman în chestiunea discriminării pozitive, care în Statele Unite se verifică în numărul de locuri de muncă într-o companie ce trebuie ocupate de afro-americani sau de femei. Milton Friedman are dreptate când spune că o asemenea legislație conține germenii unui rasism inversat: acolo unde majoritatea albă masculină discriminează o minoritate de evrei, negri, emigranți etc., legile aparent antirasiste promovează culoarea sau etnia pentru angajare, în loc ca piața să îi selecteze pe indivizi în funcție de calitățile lor productive. Antisemitismul și rasismul sunt totuși constructe culturale, iar rațiunea economică pentru care pledează Friedman vine ca importanță emoțională după prejudecățile discriminatorii ale unora. Discriminarea pozitivă are ca scop exact înlăturarea acestor preconcepții pentru ca însăși ideea de rasism să fie smulsă din rădăcini. Din nou, Friedman discută în termeni teoretici și nu aduce nici un exemplu statistic privind gradul de segregare interrasială în școli, în companii, în piața muncii în genere, care, cu toate eforturile legislative care îl înfurie pe Friedman, continuă să supraviețuiască cu insistență în societatea americană contemporană.

O altă temă care îl macină pe Friedman este cea a puterii sindicatelor în secolul al XX-lea. Monopolul lor (care monopol?) asupra muncii distorsionează piața. Creșterile salariale câștigate de sindicate îi favorizează pe doar 10% din muncitori, spune ostentativ Milton Friedman, și anume pe elita membrilor de sindicat. În plus, creșterea artificială a salariilor îl obligă pe angajator să scadă numărul de locuri de muncă nou create. Sindicatele sunt, prin urmare, periculoase și trebuie abolite pentru ca piața să tragă societatea înainte. Piața este un mecanism ce se autoreglează de la sine, dacă statul nu ar interveni provocând crize economice majore (bail-out-ul creat și gestionat de Federal Reserve după declanșarea Marii Recesiuni nu ar fi trebuit să aibă vreodată loc, după Friedman).

Impozitarea progresivă este o aberație pentru Milton Friedman. O singură taxă nediferențiată aduce la fel de mulți bani în vistieria statului ca și impozitul progresiv. Impozitarea progresivă nici nu duce la egalizarea mult dorită dintre indivizi. Ca un efect negativ, oamenii bogați pot găsi mijloace de a eluda legea, pot chiar emigra, iar birocrația statului crește atunci când impozitul este progresiv. Acestea sunt părerile ferme ale lui Milton Friedman. Responsabilitatea socială corporativă este o altă implicație nefastă pentru piață, pentru că numai prin controlul prețurilor între mari companii se poate înfăptui această responsabilitate socială. Dacă piața liberă este lăsată să își facă trucul până la capăt, nici nu va fi nevoie de o asemenea responsabilitate, pentru că toata lumea o va duce mai bine.

Statul se face vinovat și de efecte monopolistice atunci când legalizează licențe, patente de invenții, drepturi de autor etc. Licența de practicare a medicinei îl preocupă în mod deosebit pe Milton Friedman în Capitalism and Freedom. Când doctorii sunt apărați de stat de parcă ar fi o breaslă feudală, atunci medicina ca serviciu social este complet controlată de consiliul medicilor și alte corpuri organizate ca grupuri de interese, nu mai puțin periculoase prin influența pe care o exercită ca blestematele de sindicate la care am făcut deja trimitere. Oamenii își cunosc cel mai bine interesul. Nu au nevoie de un stat paternalist care să vegheze peste sănătatea lor. Piața nu poate fi infestată de prea mulți șarlatani sau de indivizi care pot crea epidemii, pentru că fiecare își urmărește cât mai eficient interesul. Indivizii sunt capabili prin mecanismul cererii și ofertei să-și aleagă singuri cei mai buni medici, cele mai eficiente servicii medicale. Din competiția dintre vraci și doctori, primii vor pierde decisiv, iar fiecare va cere de la doctor exact atât cât îi este necesar pentru a se vindeca. Milton Friedman nu discută nimic în legătură cu potențialul unui monopol privat sau despre costurile serviciilor medicale în regim privat.

Cum reparăm inegalitățile sociale rezultate din capitalismul dezvoltat? Milton Friedman este grijuliu în acest punct: în capitalism, fiecare își poate depăși condiția prin efort și ambiție. Nu există clase sociale care se bucură de privilegii legale ca în Evul Mediu. Capitalismul este antimedieval prin definiție: acesta distruge statusul înlocuindu-l cu mobilitatea socială. Cu o asemenea scuză șubredă, inegalitățile majore sunt iluzorii. Din moment ce nu există bariere sociale (crede Milton Friedman), atunci ce contează inegalitatea veniturilor? Și oricum, nu ne naștem inegali genetic? Un pic de darwinism social nu strică.

Statul asistențial (the welfare state) occidental este muștruluit drastic de Milton Friedman. Dușmanii săi rămân pe tot parcursul cărții locuințele furnizate de stat, salariul minim pe economie, subvenționarea parțială a agriculturii, sistemul pensiilor de stat. În fiecare caz în parte, Milton Friedman arată, în urma unor dovezi slabe și multe raționamente forțate, că nici una dintre invențiile statelor bunăstării nu a adus ceea ce a promis: cartierele cu locuințe construite de stat sunt sărace, înghesuite și insalubre, salariul minim pe economie crește șomajul și scade productivitatea muncii, agricultura subvenționată este inferioară ca producție la hectar unui ferme administrată în regim privat, pensiile de stat merg împotriva libertății omului de a economisi sau nu pentru el însuși și atacă competiția între companii ce pun la dispoziții servicii de pensie privată.

Ce ne facem cu cerșetorii și oamenii străzii? Simplu: avem sistemul particular al filantropiei, al carității. Ce caută statul într-o problemă pe care o putem rezolva între noi ca oameni? Milton Friedman are un model reprezentativ de individ care coincide doar în imaginația sa cu omul din carne și oase de toate zilele. Acesta adaugă, fără nici o explicație prealabilă, că piața liberă conduce spre o mai mare egalitate socială decât atunci când statul nu intervine în forță.

Ce mai poate fi menționat? După un drum istovitor, tragem și noi o concluzie în legătură cu Capitalism and Freedom: Milton Friedman urăște statul modern pentru că atacă libertatea individuală. Statul are o forma istorică cunoscută: URSS-ul, etern demonizat, constant luat ca suprem exemplu negativ. Individul este înțelept, cinstit, dobitoc sau criminal, dar individualismul ca sistem social este cel mai bun lucru care s-a întâmplat în istoria umanității.

Milton Friedman are o agendă politică cu direcție. Dacă nu ar fi un atât de slab psiholog și dacă nu ar avea o viziune fictivă asupra individului în societate, poate că l-am crede. Altfel, putem să apreciem fanatismul său capitalist ca expresia unei minți ce cântărește mai mult concepte decât compară ființe reale.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Lecturi și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s