Timpul

Când rareori privesc o fotografie de acum un deceniu sau mai curând cu mine în ea, simt că spionez un alt om, cu o viață interioară în întregime separată de a mea, cu slăbiciuni și afecțiuni care îmi sunt astăzi complet străine și aproape de neînțeles fără efortul intens al reamintirii. Când răsfoiesc aceste colecții de fotografii în fugă, ca și cum anii s-ar condensa în minute pe măsură ce fasiculele se topesc într-o singură pastă omogenă temporal, sunt izbit de-o evidență stânjenitoare: expresia feței mele evoluează într-o singură direcție, mai cruntă, mai serioasă, mai gânditoare, mai desfrânată. Privirea capătă forță de penetrare și puncte de răutate îmi strălucesc în ochi. Singura constatare, ce îmi mai scade din portretul din ce în ce mai nemilos pe care îl vad în ceea ce sunt eu din afară, pentru alții, ar fi o anumită forță ce o degaj, amestecată cu o hotărâre rău-prevestitoare pentru alții. Oare unica mea maturizare a fost doar în direcția ticăloșirii mele progresive ca ființă? Se pare că da. Cu atât mai rău pentru lume. Am să-i plătesc fiecăruia dintre cei care l-au ucis pe copilul îngropat în mine. E și asta ceva.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Triviale. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Timpul

  1. capricornk13 zice:

    „Plăteşte-le” regăsindu-l.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s