Capitalul, vol. III: Profitul mediu și tendința de scădere a ratei profitului

Profitul mediu

Să presupunem pur ipotetic un antreprenor oarecare care își duce cantitatea de marfă la piața. Acolo va întâlni produse identice sau foarte similare cu ce vinde la rândul său. Aceste produse au un preț mediu deja stabilit de competiție. Prețul de piață îl pune pe gânduri pe antreprenorul nostru. Acesta are deja un preț de cost (preț natural – Adam Smith sau preț de producție – David Ricardo). Dacă prețul său de cost este mai mare decât prețul mediu de pe piață, atunci producătorul nostru a încurcat-o: este clar că el produce o unitate din marfa sa la costuri mai mari decât costurile medii ale competiției. Timpul mediu socialmente necesar pentru a produce o marfă îl presează, îl torturează și, dacă nu ia măsuri conform competiției, îl va duce la faliment. A produce în pierdere este tot una cu a nu face profit.

Dar dacă antreprenorul presupus deja descoperă cu satisfacție că prețul său de cost este mai mic decât prețul pieței? Dacă, de pildă, el produce o marfă în valoare de 10 lei care costă în medie 15 lei? N-ar putea să ceară un preț de 13 lei, sub media pieței, dar suficient ca să pună presiune pe competiție? Cu siguranță că un profit de 3 lei pe unitate de marfă înseamnă un profit de 1/3 din capitalul său total investit. Oricum ar fi în cazul de față, judecat la nivel microsocial, de producător, prețul mediu de vânzare al unui bun include un profit mediu.

Din pricina faptului că modelul în care lucrăm implică principial o competiție liberă și oportunități egal distribuite (nu vorbim aici de monopoluri, oligopoluri), atunci, indiferent de prețurile de cost foarte diferite, prețul mediu al pieței există, se află în continuă schimbare și exercită o stare de anxietate normală în capitalism. Pe măsură ce piața are un grad de diversificare a produselor mai ridicat, adică e mai matură, cu atât este mai greu pentru un antreprenor să realizeze profituri mult peste sau mult sub medie. Cine găsește o nișă pe piață și produce primul o marfă nouă va realiza, până la venirea din urmă a competiței echilibrante (din nou, pornim de la o piață liberă), superprofituri. Când cererea și oferta suferă abateri bruște și nu se află într-un echilibru firesc, atunci prețul de cost rămâne același, dar prețul mediu poate urca sau coborî în așa fel încât timpul mediu socialmente necesar pentru a produce o marfă pare a nu mai conta. Însă Marx are o opinie clară în legătură cu fluctuațiile mari ale cererii și ofertei:

„Schimbul sau vânzarea mărfurilor la valoarea lor constituie ceea ce este rațional, legea naturală a echilibrului lor; acesta trebuie să fie punctul de plecare pentru a explica abaterile, iar nu invers, a explica legea însăși prin abateri.” (Capitalul, vol. III, partea I, p. 193)

Marx este de părere ca deși diferitele sfere de producție au profituri diferite, întotdeauna capitaliștii se vor îndrepta spre industrii cu profit peste medie, dar, procedând astfel, din pricina forței nivelatoare a competiției ce vine din urmă, are loc pe termen lung o „tendință de egalizare” a profitului mediu.

Profitul mediu este în realitate în schema marxistă rezultatul plusvalorii unei întregi sfere de producție (profitul comercial și cel financiar provin din părți decupate din plusvaloarea totală ce reiese din producție). În cadrul acestei sfere, compoziția organică a capitalului poate fi diferită de la un producător la altul. Cum se realizează deci profitul mediu? Marx pune la bătaie un tabel și o explicație ulterioară. Am să le reproduc întocmai:

poza bunaIar apoi Marx continuă:

„Dacă considerăm din nou capitalurile I-V ca un singur capital total, vedem că și în cazul acesta compoziția sumelor celor cinci capitaluri =500=390c + 110v, deci că compoziția medie de 78c+22v rămâne aceeași; la fel și plusvaloarea medie [a întregului capital] = 22%. Dacă împărțim această plusvaloare în mod uniform la capitalurile I-V, rezultă următoarele prețuri ale mărfurilor:

poza buna 2

În totalitatea lor mărfurile se vând cu 2+7+17=26 peste și cu 8+18 sub valoarea lor, astfel încât abaterile de la prețuri se compensează reciproc prin repartizarea uniformă a plusvalorii sau prin adăugarea profitului mediu de 22 pentru capitalul avansat de 100 la prețurile de cost respective ale mărfurilor I-V; în același raport în care o parte a mărfurilor se vinde peste valoarea lor, cealaltă parte se vinde sub valoarea lor. Și numai vânzarea lor la aceste prețuri face posibil ca rata profitului în I-V să rămână uniformă, adică de 22%, indiferent de compoziția organică diferita a capitalurilor I-V. Prețurile care iau naștere prin faptul că se ia media diferitelor rate ale profitului din diferitele sfere de producție și această medie este adăugată la prețurile de cost din diferite sfere de producție sunt prețurile de producție. Premiza lor este deci existența unei rate generale a profitului, și aceasta presupune la rândul ei că în fiecare sferă de producție luată în parte ratele profitului au fost deja reduse la tot atâtea rate medii.” (pp. 166-167)

În concluzie, dacă ratele profitului sunt diferite în ramurile lor de producție variate, rata generală a profitului revine la un capital de o mărime dată ca profit mediu, indiferent de compoziția organică a capitalului inițial. Marx face momentan abstracție de numărul de rotații al capitalului și dezvoltă concluziile profitului mediu prin asociere cu prețul de cost și valorile care intră în compoziția sa. Deci, la un preț de cost dat, profitul nu este cel care rezultă din plusvaloarea individuală, ci cota parte egală a plusvalorii generale din sfera sa de producție proporțională cu capitalul constant și cel variabil aruncat în producție. Datorită acestui profit mediu distribuit într-o ramură întreagă indiferent de performanțele antreprenorului individual, plusvaloarea creată de capitalul variabil este egală cu profitul mediu de pe piață. Totuși, atunci când rata profitului este medie, antreprenorii investesc în ramuri care au o profitabilitate estimată mai mare decât media altor sfere ale producției. Imediat ce competiția migrează spre aceste ramuri cu potențial de profit ridicat, are loc o plafonare a profitului mediu, iar tentația superprofiturilor sau a dominării pieței imature prin monopol natural dispare odată cu scăderea investițiilor în acea sfera ca rezultat al unui profit estimat modest.

Legea tendinței de scădere a ratei profitului

Atunci când discutăm despre compoziția organică a capitalului, avem în vedere tehnologiile și mecanismele folosite în producție ca parte a capitalului constant. Pe măsura ce capitalul constant crește, ceea ce se întâmplă odată ce societatea se dezvoltă și acumulează un capital fix solid în procesul de industrializare, productivitatea medie crește, iar prețul produselor, dat fiind timpul din ce în ce mai mic în care acestea sunt produse și cantitatea din ce în ce mai mare în care același produs se găsește pe piață, scade. Simultan, capitalul variabil, adică totalitatea angajaților, tinde să se diminueze la rândul său. În viața reală, tehnologizarea competitivă care mărește productivitatea muncii duce la concedierea multor angajați și la diminuarea forței de muncă la minimul necesar pentru producție.

Dacă alți competitori achiziționează aceiași tehnologie, atunci ratele profitului tuturor competitorilor vor trage spre o medie generală, având în vedere că producția originează într-un capital constant asemănător. Implicit, avansul tehnologic poate fi hotărâtor pentru superprofituri, dar nu poate crea un monopol natural dacă autoritățile care reglează comportamentul anti-concurențial intră pe piață și restabilesc prin amenzi dure legile naturale de funcționare a pieței. La nivelul pieței globale, competiția acționează în genere cu duritate.

Pe de altă parte, în sistemul economic marxist capitalul constant își transferă valoarea inițială în marfă și nu produce plusvaloare, deci nici profit. Atunci scăderea capitalului variabil pe măsura creșterii capitalului constant duce la o massă a plusvalorii din ce în ce mai mică în cadrul capitalului total întrebuințat, deci la o diminuare progresivă a profitului pe măsură ce numărul de produse crește ca urmare a productivității mecanizate din ce în ce mai mari pe unitatea dată de timp mediu socialmente necesar.

Deja suntem expuși unei alte contradicții interne a capitalismului: deși creșterea capitalului constant implică o acumulare de bogăție, deci o massă crescândă a profitului, scăderea simultană a capitalului variabil, care este sursa totalității profitului din societate, duce la o rată în descreștere a profitului mediu. Numărul de angajați crește în capitalism în mod relativ ca forță de muncă generală, dar scade în mod absolut ca parte de muncă vie, nu automatizată (muncă moartă conform lui Marx), în cadrul producției.

„Facem cu totul abstracție aici de faptul că, odată cu progresul producției capitaliste și cu dezvoltarea corespunzătoare a productivității muncii sociale ca și cu înmulțirea ramurilor de producție, deci și a produselor, aceeași mărime de valoare reprezintă o massă mereu în creștere de valori de întrebuințare și de plăceri.” (p. 222)

Massa profitului crește la cote din ce în ce mai mari, crescând simultan productivitatea muncii și făcând caducă o parte semnificativă a păturii muncitoare din producție, care fie constituie armata de rezervă a șomerilor (cei care țin salariile jos, conform lui Marx) sau șomajul natural cum îl numesc economiștii neoclasici, fie lucrează în alte sectoare economice decât producția, cum ar fi serviciile. Pe de altă parte, din cauza dezvoltarii progresive a capitalului constant, rata profitului are de suferit, indiferent de latura consolatoare a massei profitului. „Toate adaosurile de valoare trebuie să fie mai mult decât compensate prin scăderea valorii rezultată din reducerea muncii vii.” (p. 260) Nu este nicidecum greu să observăm că o rata a profitului de 5% la un capital total de 1 milion de USD înseamnă o massă a profitului egală cu o rată a profitului de 50% la un capital total de 100,000 de USD, doar că pe măsură ce rata profitului scade la C1=1,000,000, massa profitului tinde să scade la cote din ce în ce mai mici în comparație cu rata profitului mai mare la C2=100,000 de USD și cu propria sa massă.

Chiar dacă antreprenorul produce și vinde mai multe produse, profiturile sale tind să scadă pe măsură ce capitalul constant crește.

„În realitate, scăderea prețurilor mărfurilor și creșterea massei profitului realizată la o cantitate sporită a mărfurilor ieftinite nu este decât o altă expresie a legii scăderii ratei profitului odată cu creșterea massei profitului.” (p. 233)

Aici Marx aduce în discuție condițiile care pot atenua scăderea ratei profitului. „Ele nu suprimă legea, dar îi slăbesc efectul.” (p. 240). Cum legea tendinței de scădere a ratei profitului este cea mai importantă contribuție teoretică din volumul III al Capitalului, similară cu teoria plusvalorii din volumul I, merită să luăm aminte și la excepțiile propuse de Marx. Prima condiție care atenuează tendința ratei profitului de a scădea constă într-o ridicare a gradului de exploatare al muncii: pur și simplu angajații lucrează mai rațional, mai organizat, mai productiv pe oră de muncă. Scăderea salariului muncitorilor prin competiția dintre capitaliști poate fi o altă modalitate de a contrabalansa rata profitului în descreștere. Ieftinirea elementelor capitalului constant prin revoluționări tehnologice sau chiar distrugerea sa fizică în condiții de război, deschiderea unor noi ramuri de producție și scăderea populației șomare care derivă de aici contribuie la dinamizarea ratei profitului. Comerțul exterior asigură la rândul său o rată a profitului robustă, cel puțin atunci când gradul de dezvoltare a mijloacelor de producție variază de la o societate la altă, ceea ce se petrece întotdeauna.

O ultimă mențiune este decisivă în prezentarea tendinței de scădere a ratei profitului: nicăieri nu întâlnim în volumul III al Capitalului posibilitatea unei crize finale a capitalismului care să rezulte în distrugerea sa totală. Marx spune explicit că tendința descoperită deja de Adam Smith și de David Ricardo, dar teoretizată prima oară corect de Marx însuși, conduce la posibile crize, dar niciodată una finală. Propaganda antimarxistă, incultă în materie de teorie economică marxistă, a inventat o marotă străină de capodopera economistului german.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Capitalul vol. III de Karl Marx și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Capitalul, vol. III: Profitul mediu și tendința de scădere a ratei profitului

  1. laurapanait zice:

    Remarcam cu incantare aparitia tabelelor!
    Ar mai fi multe volume din mirabila lucrare?
    Nerabdatoare cum sunt….

  2. Spartacus zice:

    Deci nu ma pot abtine….

    mai laurapanait, daca vrei sa fii sarcastica sa stii ca nu iti iese. Daca tu nu ai un minim de bun simt, asa incat macar sa incerci sa intelegi despre ce e vorba in articolele baiatului asta, nu inteleg de ce persisti cu prezenta ta p-aici. Iti faci rau singura, pe bune…

    „Ar mai fi multe volume din mirabila lucrare?”

    decat sa iei in deradere cartea asta mai bine ai pune mana sa o citesti. Poate iti deschide niste perspective noi. Dupa care, daca ai nelamuriri, lasa o intrebare pe aici. Sunt sigur ca cineva o sa te ajute sa le clarifici… Genul de autosuficienta pe care il afisezi nu te ajuta cu nimic…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s