Zeii suntem chiar noi

Niciodată nu am înțeles rolul inteligenței și prostiei ca modalități de departajare socială. Ce sens are să fii prost sau inteligent? Poți să pui pe alții la pământ în competiți sportive populare, să capeți câteva milioane și să fii un imbecil patentat. Poți păcăli sute de mii de clienți într-o schemă Ponzi clasică și să deții o inteligență sub medie. Unii dintre clienții tăi pot fi realmente inteligenți, dar dacă i-ai tras în piept, mai contează? Poți chiar fi un om cinstit care ajunge bogat prin faptul că a înțeles la timp cum să satisfaci o nevoie și să nu fii deschis o carte în viața ta. O prostituată de lux poate câștiga licit câteva zeci de mii de dolari pe lună, mai mult decât 99% din profesorii universitari de top ai lumii. Nici măcar nu știm sigur dacă inteligența medie dintr-o societate a suferit sau nu îmbunătățiri datorită educației moderne.

Ce nu pricep proștii este că sunt subordonați prin mii de fire vizibile și invizibile de natură și societate în același timp. Ei nu plutesc în vacuum și nu sunt nici izolați pe o insulă pustie unde se practică o fină teorie a jocului cu 1, 2, 3, 4… n din semenii săi. Plus că semenii nu se comportă întotdeauna la un loc așa cum se poartă individual. Culmea este că și că cei inteligenți au această suficiență psihologică (strict de ordin emoțional) de a se considera cumva în exterior față de societate și natură. Exterioritatea aparentă îi face să se creadă superiori, uitând că ei nu doar controlează experimentele mentale, ci sunt parte din ele și că, dacă ar avea dreptate în judecățile lor, ei înșiși sunt subordonați de funcțiile pe care le stabilesc abstract. Inteligența și prostia celor mai mulți dintre noi nu au nimic natural, ci sunt proiecții ale unor comparații sociale realizate conform unor variabile niciodată definite până la capăt într-un mod unanim valabil. Indivizi ce pot calcula în câteva milisecunde câteva șiruri de socoteli și alții care fac confuzii ridicole și nu pot balansa două lucruri simultan în minte sunt fenomene naturale înspăimântătoare atunci când le întâlnești. Patologiile speciei se recunosc de la distanță ca talente și handicapuri extreme.

De aceea, nu am dat și nu voi da vreodată doi bani pe inteligență (de la abilitatea de a-i înșela pe alții la colț de stradă până la prestigiul simbolic de a publica o carte la Oxford University Press) sau pe prostie. Prostia și inteligența nu te fac nici superior, nici inferior în fața naturii, a unui ecuații, a istoriei, a morții, a unui legi fizice. Sunt pure himere.

Dacă vrem să înțelegem cu adevărat lumea, trebuie să renunțăm la ipoteza om, așa cum Laplace l-a înlăturat pe Dumnezeu ca ipoteză relevantă din științele naturale, impasibil ca un munte la prezența Sa în univers. Doar atunci vom deveni stăpâni pe realitate, doar atunci vom fi liberi, în posesia adevărurilor neutre emoțional ale naturii când vom elimina cumva și omul din societate și o vom studia exclusiv ca un mecanism complex, dar perfect finit. Observ totuși că și astăzi se practică o metafizică proastă, o scolastică de-a îndoaselea dinspre cer spre pământ, când doar raporturile posibile între diverse variabile și regresiile lor contează mai mult in abstracto decât un consens asupra clarității dedusă empiric a variabilelor folosite, ceea ce este ca și cum ai scrie o poveste interesantă, fascinantă chiar, în care se petrec lucruri care nu seamănă cu lumea reală decât prin analogie. Societatea nu este Alice’s Adventures in Wonderland. Când în științele sociale o metodă matematică devine mai importantă decât societatea adevărată, înțeleasă la bază doar factual istoric, atunci totul va fi o jonglerie simpatică/derutantă, cu veleități de profunzime, dar în fond doar un joc fără sânge și fără învingători, fără pierderi și fără câștiguri. Oare așa arată societatea reală și istoria ei cunoscută, ca o sală de curs în care se dansează un balet mecanic al minții?

Autismul celor din științele sociale mă face să cred că ei nu sunt aici pentru a schimba lumea, ci pentru a-i confirma matematic gropile, hârtoapele, boscheții, crimele, abuzurile, marile nedreptăți. Atunci la ce bun să apreciezi inteligența și să deplângi prostia când ignoranța ce provine dintr-o voință ignorantă este adevăratul flagel? Nu de interpretări psihologizante au oamenii nevoie, ci de mecanismele unei societăți în care emoțiile indivizilor joacă un rol neînsemnat sau sunt la rândul lor studiate ca procese bine definite. Dacă specia este mai inteligentă decât membrii săi, atunci trebuie să învățăm cine, cum, când, unde acționează specia în raport cu societățile existente. Visez la o știință a societății în care oamenii să nu mai conteze, ci doar ceea ce ei fac, nu ceea ce ei sunt sau indiferent de ce și cum ei sunt. Istoria omului va fi astfel eliberarea progresivă a omului de el însuși, de fanteziile și fantasmele sale despre el însuși.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Politice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Zeii suntem chiar noi

  1. Vesalius zice:

    Te citesc de ceva vreme si imi tot sare in ochi obsesia asta a ta ca lumea – societatea-, ar putea si ar trebui sa fie explicata rational. Ca ar fi un sistem inchis si daca ar putea fi cunoscute toate variabilele ar fi inevitabila o schimbare sociala majora. Nu vreau sa para ad hominem, dar (eternul dar) asta mi se pare tangent cu patologicul.

    „Nu de interpretări psihologizante au oamenii nevoie, ci de mecanismele unei societăți în care emoțiile indivizilor joacă un rol neînsemnat sau sunt la rândul lor studiate ca procese bine definite.”

    Pe termen lung doar emotiile conteaza. Si nici macar alea.

  2. vicuslusorum zice:

    Si eu as putea spune ca subiectivismul exagerat al stiintelor sociale este o malformatie irationala a modernitatii, dar de ce m-ar interesa sa critic emotional postmodernitatea, asa cum fac ganditorii de dreapta? Mai bine caut sa inteleg lumea noastra fara sa fac apel la subiecti si haosul lor emotional. Se cheama ca sunt patologic? Daca subiectiv credeti asta, n-am ce sa spun. Nu ma privesc aceste chestiuni. Va apartin. Ele nu sunt probate obiectiv.

  3. cristian zice:

    Intr-o nota simplista, inteligenta sau simulacrul ei faciliteaza accesul la conditii materiale mai bune plus potentiala satisfactie de a-i umili, subjuga pe cei mai putin inzestrati, fie intelectual ori material. Cumva exista o legitimare morala de a cere mai mult din moment ce esti validat pe plan intelectual. De aceea imi este greu sa va cred in indiferenta dumneavoastra fata de aceasta valoare.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s