Grile de lectură

Cunosc butada lui Fr. Nietzsche conform căreia nu există fapte, ci doar interpretări, dar limita la infinit a acestei aserțiuni este că realitatea nici nu există în afara noastră, ceea ce coincide cu distrugerea din temelii a oricărei pretenții la o egalitate perfectă între fapte = interpretarea completă. Interpretarea completă (holism și coerență în sistem) este în fond o expresie bizară a adevărului (bizară pentru că noțiunea de interpretare elimină oricare pretenție la adevăr). Atunci, de ce am folosit-o? Oare afirm pe altă cale imposibilitatea presupusă din start a adevărului? Aparent, a spune interpretare completă nu e tot una cu a zice adevăr.

Nicidecum, ceea ce voi indica în cele ce urmează. Adevărul este un deziderat realizabil, nu un deziderat împlinit chiar prin felul în care pui problema faptelor. Avem totuși dubii dacă nu cumva orice demonstrație a unei ipoteze nu este chiar ipoteza deghizată în selectarea ipocrită a unor fapte favorabile și omiterea tacită a altora (în logica numim acest sofism petitio principii sau argumentul circular).

Probele sunt cele la care trebuie să ne uităm în orice demers cognitiv mai presus de teoria care le susține. Din păcate, cele mai multe cărți excepționale din științele sociale, pornind de la istorie și ajungând până la economie, sunt în execuție aglomerări de date disparate sau concentrate pentru a proba teoria inițială (orice teorie arogantă se pretinde a fi în introducerea volumului doar o ipoteză curajoasă – dacă i-ai spune cititorului că urmează un mare adevăr nu te-ar crede sau ar fi sceptic pe parcursul lecturii; dacă pretinzi că expui doar o ipoteză și apoi cauți să o dovedești, cititorul te însoțește pe parcursul demonstrației ca cineva deja convins de justețea ipotezei, fără a o mai chestiona sceptic în timpul lecturii). Cine atacă dovezile empirice ca inconcludente pune la îndoială fie cuprinderea, fie corectitudinea unei ipoteze.

După cum se vede, degeaba proclamăm că adevarul este finalul unor etape de investigație care pornesc cu o ipoteză solidă și se termină cu un munte de date care o confirmă câtă vreme nici un autor nu este sincer până la capăt cu geneza propriei ipoteze.

Empiricul în sine nu înseamna nimic. De aceea, probele convingătoare sunt doar efectele unei ipoteze la rândul ei veridică.

Dar ce face o ipoteză veridică sau demonstrabilă? Aici găsim călcâiul lui Ahile sau concluzia travestită în hainele ipotezei.

Primul lucru pe care trebuie să îl facem pentru a răspunde la întrebare este să eliminăm o condiție.

Când un autor își clădește o demonstrație riguroasă pe conceptele/ teoremele/ legile altor autori, atunci se presupune că adevărul conceptelor/teoremelor/legilor este deja dat. Când cititorul naiv consimte la acest joc fără să aibă idee de implicațiile anterioare, necunoscute pentru el, ale studiului pe care îl citește, atunci putem afirma că lectorul nostru se supune ca în fața unui părinte mai înțelept. Vorbim de un act de putere și de consimțire totală la o autoritate simbolică fără apel. Cititorul poate sau nu să fie înșelat de autor, dar sigur se înșeală pe sine. Când citești o exegeză a unei „autorități în domeniu” în privința altui autor/altor autori este imperios necesar să-l fi citit pe acel autor în prealabil, indiferent dacă exegeza este neutră, pozitivă sau negativă (nici nu poți stabili caracterul unei exegeze dacă nu ai habar la ce se referă: cum poți știi dacă o analiză a operei lui Tolstoi este într-un fel sau altul fără să-l fi citit întâi pe Tolstoi?). Cine crede fără să cerceteze nu poate fi decât un ignorant, chiar și când autoritatea de la care se revendică are de partea sa adevărul. Din păcate, cele mai multe cărți de specialitate sunt clădite pe autoritatea epistemică a altora, iar, chiar și atunci când cititorul înțelege referințele și poate judeca trimiterile, autoritatea se lasă presupusă în fiecare rând ca un fait accompli, de parcă s-ar fi ajuns la un consens general în privința conceptelor folosite.

Dar noi presupunem că avem un autor care pornește de la cele mai simple explicații în dezvoltarea ipotezei și a demonstrației sale. Cărțile sunt pe față și autorul este învățat să gândească pas cu pas așa cum a procedat autorul. Ipoteza este pricina tuturor raționamentelor ulterioare, iar datele vor veni întotdeauna în sprijinul ipotezei, chiar și când excepțiile sunt incluse în calcul.

Totuși, nu poți construi o ipoteză din nimic (deși toate combinațiile logic posibile a câtorva variabile se ridică pe nimic). Putem afirma că orice ipoteză conține în sine o interpretare care își așteaptă demonstrația?

Din moment ce un autor inferează o concluzie dintr-o serie de evenimente care par a se repeta (rațiunea caută ca puncte fixe tot ceea ce se repetă cu monotonie) înseamnă că faptele sunt deja filtrate, analizate și se deduce/se induce o regulă generală asupra lor. Dar în ce măsură sunt reprezentative aceste fapte? Ce frecvență au sau sunt ele legate logic de o singură inferență? Oare faptele, în absența creatorului de ipoteze, se leagă singure într-o ipoteză identică cu a observatorului? Acestea sunt întrebari legitime, pe care mulți cititori nu și le pun atunci cand sunt loviți de o ipoteză. De fapt, orice ipoteză convinge mai ales prin asemănarea cu realitatea și orice ipoteză funcționează ca o axiomă pentru demonstrația ulterioară.

A presupune că un cercetător adună o serie de date pentru a le prelucra în vederea formulării unei ipoteze implică deja o inferență asupra lor. Nu există deci o ipoteza care să nu pornească deja dintr-o concluzie logică neafirmată. Un anume grad de circularitate se află în orice demers științific. Ceea ce constituie o sursă de inadecvare la proba empirică a unei ipoteze în științele sociale ține de gradul de falsitate al ipotezei însăși. Nu poți stabili nimic etern, coerent, perfect logic in abstracto în științele sociale câtă vreme faptele sunt prin natura lor flexibile și niciodată atât de repetitive ca în studiul naturii. Ceea ce nu înseamnă că adevărul nu poate fi presupus, ci doar că o interpretare completă trebuie să răspundă la o întrebare esențială: „Ce este fals în realitate din tot ce pretinde că este adevărat această teorie?”

Gradul de testabilitate și eliminarea falsității asigură științificitatea unei științe sociale riguroase. Câți dintre cei din științele sociale procedează astfel? Cei care nu acționează în spiritul căutarii adevărului și care se lasă orbiți din mândrie de efortul lor de a gândi corect în spiritul logicii și fals în lumina empiriei sunt fără excepție promotori ai minciunii și ai iraționalului, indiferent de gradul falsității. Cei care promovează diverse școli de interpretare sunt sclavii unor ipoteze inutile sau imposibil de probat. Relativismul este boala cărților rupte de realitatea faptelor, de empiric pur și simplu.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Fără categorie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Grile de lectură

  1. anojn zice:

    ”Relativismul este boala cărților rupte de realitatea faptelor, de empiric pur și simplu.”

    In Postmodernul pe intelesul copiilor (Apostrof, 1997), Lyotard povesteste de o distinctie a lui Kant „intre libertatea transcendentala (care este o Idee, imprezentabila si chiar abia conceptibila) si <> (daca ea exista)” (p. 68). Poate ca o asemenea distinctie ar trebui facuta si cu privire la relativism : un relativism trancendental (care sa dea seama de lipsa marilor naratiuni, vorba lui L.) si un relativism empiric (a carui caracteristica sa-i fie chiar imposibilitatea : e inuman – si, mai important pentru un demers cogitational, duce la neintelegere – sa relativizezi moartea lui x, sau foamea lui y).

  2. anojn zice:

    intre ” am scris „libertate empirica”. WordPress-ul mi-a jucat feste.

  3. vicuslusorum zice:

    Nu cred ca m-ati inteles. Relativismul nu exista, ci doar adevaruri aproximative.

  4. Anghel zice:

    Dinamica societăţii izvorăşte din reguli de comportament însuşite de oameni, reguli care ele însele se schimbă odată cu rezultatele agregate ale sistemului întreg. Ştiinţele sociale există ca disciplină aparte tocmai pentru că acele reguli fixe care ne-ar permite să înţelegem societatea în afara acestei circularităţi sunt îngropate prea adânc. Aşadar, a vâna adevărul înarmat cu ipoteze deduse din trunchieri brutale ale unor fenomene aproximativ repetate este singurul mod de operare posibil. Şi totul e în regulă atâta vreme cât omul de ştiinţă îşi aminteşte cu umilinţă la sfârşitul demersului său de adevărata diversitate a fenomenelor pe care le-a măsurat. Mi se pare normal să-ţi concentrezi căutarea, să vânezi acele fapte şi interpretări care se potrivesc cu teoria ta atâta vreme cât nu ajungi să confunzi realitatea cu modelul. În ultimă instanţă, judecăm valoarea unei teorii doar după volumul şi bogăţia de nuanţe ale unor fenomene observate şi codificate pe care ea reuşeşte să le lege cu propoziţii logice. Dincolo de asta, falsul ştiinţific nu se deosebeşte cu nimic de cea mai banală minciună.

    • vicuslusorum zice:

      Din pacate aceasta este versiunea academica frumoasa a lucrurilor Anghele. O stiu si eu, dupa cum o stii si tu. Cand un mare economist se apuca sa fie consilier pe langa un prim ministru dintr-o tara in curs de dezvoltare, umilinta de la sfarsitul demersului sau se transforma in pur dogmatism si mult curaj. Modelul devine una cu realitatea. Omul vrea sa schimbe lumea, nu gluma si nu scriind un articol. El vrea sa-si probeze adevarul. Si, crede-ma, atunci cand lucrurile dau gres, avem voie sa-i judecam modelul nu ca o aproximare a realitatii, ci ca un fals patentat, crescut din cateva asumptii umflate in pantece dar fara fundament empiric.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s